Traian Ungureanu

Pentru mulţi din cei ce au trăit în comunism, dar refuză să-l mai discute azi, saturaţia nu e tocmai inocentă. Veteranii care nu vor să mai deschidă subiectul o fac, de multe ori, tocmai pentru că regretă una sau alta din certitudinile comunismului sau pentru că au avut de cîştigat ceva din supunere şi încolonare. Însă pentru cei ce spun acelaşi lucru, la 18 sau 20 sau 25 de ani, dezinteresul e natural. De ce s-ar încărca generaţii care au învăţat să trăiască libere cu moloz mortuar şi cu suferinţe demult trecute?

Răspunsul e clar: tocmai pentru ca să înveţe ce înseamnă să trăieşti liber. Ideea după care generaţiile post-comuniste trăiesc în libertate e, prea des, un clişeu care şterge diferenţa între societăţi şi specii de găsit în afara grădinii zoologice. Viaţa în libertate nu e totuna cu viaţa unei herghelii. Viaţa în libertate devine o valoare doar dacă e trăită în mod conştient. Iar conştiinţa presupune conştiinţa limitelor. Cu alte cuvinte, doar experienţa directă sau învăţată a limitelor convinge, înarmează şi ajută o minte să se exercite, să îşi pună probleme.

Democraţia definită ca libertate dată şi neîngrădită nu lasă în urmă apărători ai democraţiei bine dotaţi. În schimb, o democraţie care îşi cunoaşte bine adversarii şi îi descrie în timp ce îi ţine la distanţă, e o democraţie mult mai bine apărată. Aici e de găsit miza jocurilor în aparenţă minore cu simbolurile comuniste.

Legea care interzicea simbolurile comuniste în Republica Moldova nu căuta răzbunarea ci protecţia valorilor democratice. Decizia Curţii Constituţionale e, formal, corectă, dar mesajul ei trebuie recuperat cu atenţie. Anularea interdicţiei nu e o victorie pentru comunişti ci o demonstraţie a consecvenţei democratice. Cei ce încearcă să prindă înţelesul acestei decizii pot observa, desemenea, că Partidul Comuniştilor, exponent al unei idei anti-democratice, a cîştigat folosind instrumente democratice.

Situaţia e iritantă şi mulţi vor spune că adversarii democraţiei au învăţat cum pot profita de democraţie, iar democraţia e (dacă are cine s-o ajute) gata să lucreze împotriva ei înseşi. Această constatare amară e valabilă, acum, după democratizarea estului, în toată Europa.

În vest, ultrademocraţia sau radicalismul drepturilor e, din ce în ce mai des, un mecanism de slăbit democraţia. Legalismul şi campaniile care reuşesc să dea drept la cuvînt şi protecţie celor mai înverşunaţi duşmani ai democraţiei sînt sărbătorite ca triumfuri ale liberalismului. Formal, lucrurile stau aşa. Practic, democraţia occidentală e tot mai vulnerabilă în faţa unor adversari care nu preţuiesc libertatea, dar ştiu să speculeze cultul nediferenţiat al libertăţii practicat de adepţii drepturilor nelimitate.

La Londra, de pildă, grupuri islamice extremiste sînt păzite de campanii şi militanţi pro-democratici, în numele libertăţii. Rezultatul e paralizia unei societăţi care nu îşi mai recunoaşte adversarii şi invită la subversiune. În est, democraţia a lucrat de minune în mîinile celor ce au folosit-o pentru a-şi transfera puterea şi privilegiile din zona păzită de dictatura comunistă în zona garantată de legea democratică. În ambele situaţii, democraţia e instrumentalizată, adică devine o unealtă oarbă sau o unealtă utilă. Şi în ambele cazuri problema e lipsa conştiinţei democratice, lipsa convingerilor clădite prin cunoaştere. Educaţia istorică şi civică ar putea împiedica această deformare dar profesorii înşişi trebuie, mai întîi, educaţi.

Curtea Constituţională a Republicii Moldova a anulat Legea care interzicea afişarea în public a simbolurilor comuniste şi promovarea ideologiilor totalitare. Hotărîrea Curţii a dat dreptate sesiszării înaintate de Partidul Comuniştilor din Moldova care a susţinut că interdicţia e un act de răzbunare politică al partidelor fostei majoritatăţi parlamentare pro-europene. În acest fel, ia sfîrşit, după mai puţin de un an de aplicare în Republica Moldova, o iniţiativă care a fost provocat dispute juridico-istorice de la un cap la altul al Europei.

Problema simbolurilor comuniste a fost, de cele mai multe ori, parte a disputelor referitoare la simbolurile regimurilor totalitare, iar asta a însemnat conjugarea cu simbolurile naziste. Dusă în acest fel, discuţia e complicată şi, s-ar putea spune, pierde din forţa argumentului. Nu pentru că simbolurile naziste ar fi cu ceva mai acceptabile sau mai inacceptabile decît simbolurile comuniste ci pentru că o asemenea asociere duce, imediat, la echivalarea nazismului şi comunismului.

Din păcate şi în ciuda bunelor inenţii ale majorităţii promotorilor acestei echivalenţe, semnul de egalitate aşezat între nazism şi comunism ascunde două secrete vinovate. Mai întîi, o referinţă implicită la abuzul de holocaust. Oricît, i-ar răni această afirmaţie pe anti-comunişti, cuplarea comunismului şi nazismului duce la relativizarea Holocaustului care devine, dintr-o dată, o crimă comparabilă. Explicaţiile şi argumentele nu îşi au locul.

Holocaustul nu poate suferi comparaţie şi oricine a reuşit să se apropie fără prejudecăţi de istoria Holocaustului nu va accepta nuanţe şi paranteze. Asta nu înseamnă că ororile comunismului nu sînt, la rîndul lor, o realitate istorică de unicitate absolută. Întrebarea e, în consecinţă: la ce bun comparaţia între două concretizări absolute ale răului? Singurul rezultat e diminuarea fiecăreia din cele două tragedii şi, în plus, banalizarea involuntară a istoriei în genere.

A doua slăbiciune vinovată a acestei comparaţii vine din sugestia pe care o lasă în urmă anticomuniştii care insistă pentru cuplarea comunismului şi a nazismului. Oricîte argumente ar găsi în favoarea acestei asocieri, anticomuniştii apar ca promotori ai unei formule care nu poate sta singură în picioare şi are nevoie de un pilon suplimentar. Comunismul nu are nevoie de adjuvanţi. Bilanţul monstruos al acestei doctrine seducătoare şi însîngerate vorbeşte singur.

De ce ar trebui, totuşi, să ne mai emoţionăm şi reacţionăm la acest fel de teme? În fond, comunismul a fost învins, iar generaţiile care nu au trăit nici o zi într-un regim comunist vor rămîne, într-un viitor nu foarte depărtat, singure cu experienţa sau, mai bine zis, cu lipsa lor de experienţă. În plus, aşa cum se spune adesea, asemenea lucruri nu mai au priză. La ce bun să dezgropăm morţii? Acest argument merită mai multă atenţie decît primeşte deobicei.