Traian Ungureanu

Campaniile de dezvăluiri conduse de celebrităţile ultimilor ani vor să acrediteze ideea după care serviciile de informaţii ale Statelor Unite şi, în genere, ale Occidentului nu fac un joc tocmai curat. Ţinta e discreditarea instituţiilor care au datoria de a depista şi preveni, astăzi, atacuri teroriste. Odată pusă în dubiu, această funcţie poate fi restrînsă.

Tiparul e cunoscut: o campanie mediatică de mari proporţii preia dezvăluirile şi le plasează sub titlul „acţiuni antidemocratice”, după care, sub presiunea unui public indignat, legiuitorii intervin şi reduc programele de informaţii, în timp ce înmulţesc instanţele de control. Efectul e imediat: acţiunile de protecţie sînt plasate într-o zonă dezonorantă iar serviciile secrete sînt supuse unui program de timorare. Cine are de cîştigat? Evident egourile celor ce se văd confirmaţi în calitatea de campioni ai libertăţii şi, mai ales, adversarii Occidentului care se simt mai puţin supravegheaţi şi sînt mai bine informaţi despre mijloacele de detecţie.

Din acest punct de vedere, Snowden şi ceilalţi sînt un aliat vountar sau involuntar, dar eficient al oricărei organizaţii care are ceva de explodat, deraiat sau asasinat în Occident. Formula nu lucrează izolat, ci e parte a unei suite de acţiuni concertate. Dacă recoltarea de informaţii a fost pusă în dificultate, acelaşi lucru se întîmplă şi în cazul acţiunilor militare active. Campania de presă împotriva utilizării dronelor a atins apogeul. Există, acum, un larg curent de opinie care se împotriveşte virulent folosirii dronelor, adică a avioanelor telecomandate care atacă ţinte extrem de precise: grupuri sau indivizi care pregătesc atentate teroriste. Succesul formidabil al dronelor s-a soldat cu eliminarea unei liste lungi de comandanţi de reţele teroriste în Yemen, Pakistan, Afganistan.

De îndată ce forţa acestui tip de operaţiune a devenit evidentă, a izbucnit şi campania care denunţă dronele drept instrument orb de asasinare. Din nou în lipsa probelor, purtătorii acestei campanii susţin două lucruri: că atacurile sînt ilegale şi că atacurile fac victime în rîndul civililor nevinovaţi. Rezultatul e suspiciunea plasată asupra unei alte forme de luiptă cu adversarii violenţi ai occidentului. Care nu mai pot fi nici măcar îndepărtaţi din ţările gazdă pe care le ameninţă. Deportarea liderilor radicali muslmani care predică în Anglia cerînd acţiuni violente sau „educînd” terorişti a devenit o problemă de stat irezolvabilă. Două guverne britanice au încercat timp de zece ani, fără succes, să deporteze un lider musulman proterorist dovedit. Apărătorii democraţiei au reuşit să blocheze decizia, parcurgînd toate etapele şi toate instanţele justiţiei naţionale şi europene.

Însumînd, cu vorba unui ziarist britanic: dacă nu mai vrem să îi spionăm, nu mai vrem să îi eliminăm, nu mai vrem să îi deportăm, atunci ce vrem? Spectacolul acestui blocaj multiplu e grotesc. Societăţile în pericol luptă cu dinţii pentru a-şi apăra duşmanii. Rînd pe rînd, instituţii, programe, legi şi acţiuni sînt blocate sau discreditate. Într-un paradox bolnav, cei ce se proclamă apărătorii democraţiei fac tot ce pot pentru a lega de mîini democraţiile, invitîndu-i la îndrăzneală şi crimă pe cei ce încearcă zi şi noapte să lovească mortal democraţia.

De curînd, măcelărirea unui soldat britanic tăiat în bucăţi, pe stradă, de muslmani fanatici s-a transformat, în cîteva zile, într-o dezbatere asupra rasismului şi intoleranţei de care e profund vinovată societatea britanică. Nimic nu poate opri acest val de autoculpabilizare şi ură de sine care ocupă fără rival şi replică emisiuni, ziare şi campanii de stradă. Boala s-a instalat şi se mişcă liber într-un organism obosit care e îndrăgostit de propria decădere. Epoca în care trăim oferă un spectacol rar. S-ar putea să fie şi ultimul. Celebritatea celor ce denunţă e trecătoare. Adevăratul eveniment e autodemolarea unei lumi care nu mai crede decît în drepturile celor ce îi vor pieirea.

Edward Snowden e cea mai recentă celebritate globală născută dintr-un denunţ. Snowden a lucrat, pînă acum cîteva săptămîni, la Agenţia Naţională de Securitate a Statelor Unite, pe post de analist. Acest post descrie un individ care stă opt ore în faţa computerului şi pune în ordine sau caută datele din sistem, alături de alte zeci de mii de indivizi care fac, în paralel, acelaşi lucru.

O muncă monotonă dar bine plătită. Pentru orele petrecute în faţa ecranului, Snowden era plătit - după propriile dedclaraţii - cu 200.000 de dolari pe an. Analistul Snowden a fost, de fapt, angajatul unei companii de informaţii care a fost subcontractată de Agenţa Naţională de Securitate. Înainte de a fi angajat analist, Snowden a lucrat tot la Agenţia Naţională de Securitate, dar într-o slujbă ceva mai puţin prestigioasă: paznic. Nici avansarea, nici salariul, nici prestigiul instituţiei nu l-au impresionat pe fostul paznic devenit analist.

După cîteva luni de învîrtit date secrete pe computer, Snowden a dispărut din America şi a reapărut în China, mai precis într-un hotel din Hong-Kong. Snowden şi-a luat tălpăşiţa dintr-un motiv foarte simplu şi urgent: tocmai descrisese conţinutul programelor la care lucra şi acuzase guvernul Statelor Unite de abuz împotriva libertăţii personale a cetăţenilor americani.

Conform mărturiei lui Snowden, Agenţa Naţională de Securitate a Statelor Unite, foloseşte pretextul acţiunilor anti-teroriste pentru a spiona în masă cetăţeni americani, interceptînd date culese din convorbirile lor telefonice, din conturile de Facebook, Tweeter şi email. Pe scurt, Snowden susţine că populaţia americană e sub supraveghere şi că nimeni nu mai poate fi sigur că nu e ascultat sau interceptat. America e o tiranie iar Agenţa Naţională de Securitate un monstru care cotrobăie în viaţa privată a fiecărui american. Culegerea de informaţii pentru prevenirea actelor teroriste e doar un paravan, prea mic, totuşi, pentru a feri adevărul de conştiinţa lui Snowden.

Denunţul titanic în apărarea democraţiei americane nu face din Snowden un pionier. Acelaşi tip de comportament şi aceleaşi concluzii au construit, în ultimii cîţiva ani, e serie mai largă de celebrităţi. Julian Assange, un militant anarhist, a pus la punct o reţea de publicare pe net în care s-au scurs sute de mii de documente serete americane. Bradley Manning, furnizorul dosarelor e membru al forţelor armate americane şi a devenit nu mai puţin celebru.

În toate trei cazurile, un curent de presă extrem de puternic a livrat odată cu ştirea şi ideile celor trei. S-a creat astfel un consens mediatic rareori întrerupt conform căruia America e un pericol pentru propria democraţie, iar cetăţenii americani trăiesc, fără să o ştie, sub controlul total al unui guvern care le urmăreşte viaţa privată. Snowden şi compania susţin că au divulgat, astfel, existenţa unei reţe de stat paralele şi secrete, pe scurt o conspiraţie a guvernului american.

Prima problemă a noilor celebrităţi conspiraţioniste e chiar existenţa reţelei secrete. Ea nu e secretă. Agenţia Naţională de Securitate a Statelor Unite şi programele ei de monitorizare a informaţiilor sînt legale, au fost apobate şi sînt sub controlul parlamentarilor americani. Existenţa acestor instituţii şi programe nu e o necunoscută sau o surpriză.

Programul Prism, denunţat de Snowden, a fost pus în aplicare după ce Congresul a adoptat aşa numita Lege Patriot, în vremea Preşedintelui Bush, după masacrul terorist din 11 septembrie 2001. Legea şi programele au fost menţinute de Preşedintele Obama. Dar dacă Obama e victima sau complicele unei conspiraţii uriaşe? Dacă Obama e o mare dezamăgire, un Preşedinte care şi-a abandonat principiile şi s-a pus în slujba imperialiştilor lui Bush? Sau dacă bunul Preşedinte Obama e ţinut în şah de cercul de fier al serviciilor secrete? Ce e mult mai probabil e că, la fel ca orice preşedinte american, Barak Obama primeşte, în fiecare zi, briefingul serviciilor secrete americane şi ştie, deci, pe ce lume în pericol trăieşte. Promisiunile candidatului Obama ţineau de un romantism cu mare succes electoral. Acţiunile Preşedintelui ţin de realitate.

Dar dacă, legea e încălcat de serviciile de informaţii americane? Dacă, de pildă, Agenţia Naţională de Securitatre încalcă mandatul legal şi, în loc să se ocupe de terorişti, îşi bagă nasul în viaţa privată a cetăţenilor americani nevinovaţi? Poate e aşa dar e ciudat că tocmai Snowden care susţine că a sărit în apărarea libertăţii încălcate a omului de rînd nu a reuşit să dea un singur exemplu, extras de pe computerul la care lucra. De pildă, un mesaj mail, oricît de banal, interceptat de Snowden sau foştii lui colegi. Mai ales că Snowden s-a semeţit într-un lung interviu acordat în Hong Kong că putea intra, fără probleme, în orice mail, mesaj Facebook sau Tweet. Păcat. Snowden nu are probe şi trebuie crezut pe cuvînt. Pînă una alta, servivcile secrete americane nu pot intercepta informaţii private fără a obţine un mandat judecătoresc. Dar dacă serviciile secrete îşi fac de cap şi se bagă în viaţa oamenilor cu sau fără mandat judecătoresc?

În acest moment, sîntem puşi în situaţia de a alege: fie îl credem pe Snowden pe cuvînt, fie acceptăm că Statele Unite sînt un Belarus mascat. Asta ne cer de fapt oameni ca Snowden sau Assange, cu observaţia că aceşti doi luptători cu tirania americană au reuşit să scape fără probleme din strînsoarea tiraniei şi dau interviuri de la o distanţă sigură, din locuri în care nu au ajuns ascunşi în lăzi sau portbagaje. Snowden a circulat, de pildă, cu bilete în regulă şi a ajuns în China. E remarcabil că luptătorul anti-tiranie şi-a găsit siguranţa tocmai în China, ţara democraţeiei totale şi a accesului nelimitat la internet (în zonele şi site-urile apobate de Partidul Comunist Chinez).

Cine crede, însă, că aceste acuzaţii promovate masiv în mass media au legătură doar cu dorinţa de celebritate a unor frustraţi se opreşte la jumătatea problemei. Dincolo de egourile acestor oameni care cred umanitatea le va fi recunoscătoare pentru lumină şi curaj, se află o problemă mult mai gravă: capitularea programată.