Traian Ungureanu

Curtea Constituţională a Republicii Moldova a anulat Legea care interzicea afişarea în public a simbolurilor comuniste şi promovarea ideologiilor totalitare. Hotărîrea Curţii a dat dreptate sesiszării înaintate de Partidul Comuniştilor din Moldova care a susţinut că interdicţia e un act de răzbunare politică al partidelor fostei majoritatăţi parlamentare pro-europene. În acest fel, ia sfîrşit, după mai puţin de un an de aplicare în Republica Moldova, o iniţiativă care a fost provocat dispute juridico-istorice de la un cap la altul al Europei.

Problema simbolurilor comuniste a fost, de cele mai multe ori, parte a disputelor referitoare la simbolurile regimurilor totalitare, iar asta a însemnat conjugarea cu simbolurile naziste. Dusă în acest fel, discuţia e complicată şi, s-ar putea spune, pierde din forţa argumentului. Nu pentru că simbolurile naziste ar fi cu ceva mai acceptabile sau mai inacceptabile decît simbolurile comuniste ci pentru că o asemenea asociere duce, imediat, la echivalarea nazismului şi comunismului.

Din păcate şi în ciuda bunelor inenţii ale majorităţii promotorilor acestei echivalenţe, semnul de egalitate aşezat între nazism şi comunism ascunde două secrete vinovate. Mai întîi, o referinţă implicită la abuzul de holocaust. Oricît, i-ar răni această afirmaţie pe anti-comunişti, cuplarea comunismului şi nazismului duce la relativizarea Holocaustului care devine, dintr-o dată, o crimă comparabilă. Explicaţiile şi argumentele nu îşi au locul.

Holocaustul nu poate suferi comparaţie şi oricine a reuşit să se apropie fără prejudecăţi de istoria Holocaustului nu va accepta nuanţe şi paranteze. Asta nu înseamnă că ororile comunismului nu sînt, la rîndul lor, o realitate istorică de unicitate absolută. Întrebarea e, în consecinţă: la ce bun comparaţia între două concretizări absolute ale răului? Singurul rezultat e diminuarea fiecăreia din cele două tragedii şi, în plus, banalizarea involuntară a istoriei în genere.

A doua slăbiciune vinovată a acestei comparaţii vine din sugestia pe care o lasă în urmă anticomuniştii care insistă pentru cuplarea comunismului şi a nazismului. Oricîte argumente ar găsi în favoarea acestei asocieri, anticomuniştii apar ca promotori ai unei formule care nu poate sta singură în picioare şi are nevoie de un pilon suplimentar. Comunismul nu are nevoie de adjuvanţi. Bilanţul monstruos al acestei doctrine seducătoare şi însîngerate vorbeşte singur.

De ce ar trebui, totuşi, să ne mai emoţionăm şi reacţionăm la acest fel de teme? În fond, comunismul a fost învins, iar generaţiile care nu au trăit nici o zi într-un regim comunist vor rămîne, într-un viitor nu foarte depărtat, singure cu experienţa sau, mai bine zis, cu lipsa lor de experienţă. În plus, aşa cum se spune adesea, asemenea lucruri nu mai au priză. La ce bun să dezgropăm morţii? Acest argument merită mai multă atenţie decît primeşte deobicei.

În primul rînd, natura conflictului. Prezentat pe baza schemei rebeli contra tiranie, războiul televizat din Siria pierde aproape orice asemănare cu războiul din Siria. Adevărat, războiul a început, în martie 2011, ca revoltă împotriva lui Assad. Dar tensiunile care au explodat în martie 2011 nu aveau mare lucru în comun cu setea de democraţie care ar face, conform mitologiei tv, jocurile în Orientul Mijlociu.

Războiul a fost alimentat şi va fi alimentat mult timp de acum înainte de tensiuni religioase şi istorice. Spre deosebire de Libia, în Siria a izbucnit un război civil, mult mai asemănător cu sinistrul război civil din Liban (1975-1990). La fel ca în Liban, războiul are o distribuţie numeroasă în care forţelele locale sînt dublate de intermediari externi. Suniţii sirieni porniţi la luptă împotriva alawitilor lui Assad sînt sprijiniţi de Arabia Saudită, Qatar şi Turcia cu fonduri şi livrări de arme.

Assad e sprijinit împotriva expansiunii sunite de Iran şi de cîteva mii de luptători foarte bine antrenaţi ai mişcării Hezbollah din Liban. Rusia care încearcă să îşi menţină influenţa şi poziţiile militare în Siria e celălalt mare furnizor militar şi cel mai mare protector politic al lui Assad. Statele Unite nu au o implicare directă, dar par să fi supervizat filiera de sprijin militar a rebelilor.

Dar cine sînt rebelii? În afara ostilităţii faţă de Assad grupurile rebele nu au nimic în comun. Mai mult, aproape fiecare din grupurile rebele are un patron şi, deci, o agendă diferită. Al-Nusra, cel mai puternic grup de rebeli, şi-a anunţat, acum două luni, afilierea şi subordonarea faţă de al-Qaeda.

Războiul intermediarilor şi rădăcinile religios-istorice promit un blocaj militar îndelungat. E de crezut că statul sirian va deveni de facto o reţea de zone distincte controlate de o forţă sau alta, subordonată unui patron sau altuia. Războiul din Siria nu are, de fapt, loc doar în Siria. Miza e mult mai mare. Un succes sunit (adică simpla supravieţuire teritorială a rebelilor) sau un succes al lui Assad (adică simpla supravieţuire teritorială a lui Assad) poate schimba radical tot Orientul Mijlociu.

În cazul unei victorii rebel-sunite, Iranul va avea cel mai mult de pierdut, pentru că Siria e doar un capitol al enormului conflict pentru supremaţie zonală între suniţi şi şiiţi. În aceste condiţii, Turcia va deveni noul patron al Orientului Mijlociu şi va domia politica zonei cu o armată modernă şi o economie viabilă (singura economie credibilă a Orientului Mijlociu).

Oricum, procesul declanşat în Siria - de fapt, odată cu războaiele iraqiene - continuă un curent istoric mult mai larg. Ce vedem şi vom mai vedea mult timp în Siria e, pur şi simplu, prăbuşirea sistemului statal şi a ordinii impuse de statele coloniale occidentale la începutul secolului trecut. Această schimbare structurală e nu numai dramtică, dar şi înşelătoare. Ea poate şi a fost confundată de mediile de informare cu eliberarea sau cu democratizarea.

Noua configuraţie a Orientului Mijlociu nu va fi cu nimic mai lipsită de autonomie decît sistemul colonial. Diferenţa va veni din fragmentarea accentuată şi afilierile multiple. Sub-state sau centre de putere distincte se vor replia în jurul unui patron militar şi sub drapelul unei anume confesiuni religioase. Dar acest tip de restructurare va fi, în acelaşi timp, o formă de destructurare. Conflictele nu îşi vor pierde motivaţia ci doar energia. Societăţile nu vor găsi calea spre evoluţie şi dezvoltare, ci doar o nouă formulă de adversitate. Orientul Mijlociu va suferi în continuare în lipsa unei evoluţii şi a unei revoluţii politice înnoitoare.