Traian Ungureanu

Ca de obicei, publicul oboseşte repede în faţa războaielor străine, complicate şi neclare. După mai bine de doi ani de imagini tv, războiul din Siria a devenit, pentru publicul larg, o exclamaţie în care se amestecă exasperarea şi plicitisul: nu se mai înţelege nimic!

Aceaşi reacţie a însoţit, la vremea lor, războaiele din Bosnia şi Liban, Afganistan şi Irak. Opinia publică depinde în mare măsură de livrările video al canalelor de televiziune şi pierde şirul relativ repede. O părere sau un contur vag rămîn însă şi desemnează simplist taberele în luptă: bunii şi răii.

Tiparul funcţionează şi în Siria despre care orice om la curent ştie măcar că e condusă de dictatura respingătoare a lui Bashar al-Assad. Forţele binelui sînt, desigur, rebelii despre care nu se ştie mare lucru în afara faptului că sînt anti-Assad şi cam divizaţi. Acest rezumat de consum general nu e o eroare, dar nici o bază pentru înţelegerea realităţii din teren.

Marea problemă de percepţie a acestui război, greu de înţeles şi interminabil, e amplificată tocmai de dependenţa de televiziune şi de dependenţa televiziunii de imagini senzaţionale. Multă lume a ajuns, astfel, să creadă că rebelii sînt aproape de victorie şi că în curînd sau nu foarte târziu Assad va pierde Siria. Faptele spun cu totul altceva.

Războiul continuă şi va continua, tocmai pentru că nici una din părţi nu poate obţine victoria decisivă. Rebelii controlează doar una din cele 14 capitale provinciale. Armata siriană a securizat zone largi, dar nu pare capabilă să pună capăt rebeliunii. Zilele lui Assad nu sînt deloc numărate sau, dacă sînt, mai e destul de numărat. Impresia falsă asupra războiului din Siria porneşte, ca în atîtea alte rînduri, de la reflectarea video-tv a conflictului.

Propagate pe Youtube imaginile furnizate de rebeli au creat impresia unor succese majore. De cele mai multe ori, e vorba de victorii iluzorii sau de schimbări de front minore. Imaginile plasate pe net nu spun de fapt decît că rebelii mizează pe componenta de imagine şi că au acces la mediile de informare occidentale, în vreme ce mediile de informare occidentale sînt deschise la solicitările rebelilor.

Situaţia e de înţeles pînă la un punct. Reţelele tv trebuie să relateze ceva şi știu foarte bine că imaginile dramatice sau violente fac audienţă. Însă efectul e pervers. În fiecare seară, telespectatorii occidentali văd imagini filmate de rebeli. Înainte de difuzarea imaginilor, posturile tv anunţă conştincios că veridicitatea imaginilor nu poate confirmată. E inutil. Evident, telespectatorii sînt convinşi că imaginile n-ar fi fost difuzate fără un minimum de garanţii.

Aşa s-a născut mitul ultimelor zile ale lui Assad, un mit care aniversează,deja, doi ani. Tot aşa s-a născut ignoranţa în faţa unui conflict extrem de complex şi, potenţial, devastator pentru tot Orientul Mijlociu. Asta nu înseamnă că reflectarea media e un factor minor. Dimpotrivă, influenţa extraordinară a mediilor de informare (inclusiv ignoranţa lor) e un factor major în balanţa conflictului. În acest fel şi numai în acest fel, se poate spune că mediile de informare, impresiile, propaganda şi imaginile conduc războaiele sau fac istoria. Însă istoria nu şi-a spus ultimul cuvînt. Impactul mediilor de informare e considerabil însă tensiunea acumulată în istoria aglomerată a Orientului Mijlociu e mult mai puternică. Aşadar, ce scapă unei analize bazată pe imaginile şi relatările televizate sau postate pe net?

Imediat după dezastrul care a ucis o mie de muncitori într-o fabrică de confecţii din Bangladesh, a apărut ideea după care consumatorii occidentali trebuie să boicoteze acest gen de mărfuri. Asta, ca pedeapsă meritată de marile companii occidentale care, în lăcomia lor, folosesc mîna de lucru ieftină din ţările sărace ale Asiei.

Da, e adevărat că blocul care s-a prăbuşit era plin ochi de tineri şi tinere care lucrau pentru o mare firmă de confecţii occidentală. Modelul e cunoscut: firma lucrează cu muncitori plătiţi cu salarii incomparabil mai mici decît în Occident şi vinde apoi marfa la preţuri foarte scăzute pe piaţa europeană sau americană. Clienţii occidentali sînt mai mult decît mulţumiţi, pentru că pot cumpăra ieftin produse pe care nu şi le pot permite la preţurile firmelor de acasă.

Pieţele occidentale sînt, demult, măturate de producţia abundentă şi ieftină a marilor centre de muncă pe bani puţini din China, India, Vietnam, Malaezia, Indonezia, Maroc dar şi din România, Moldova, Ucraina sau alte state est-europene.

Problema pe care au pus-o criticii acestui model, după nenorocirea din Bangladesh, e, însă, rezultatul unei miopii tipice pentru aversiunea faţă de capitalism şi Occident. Moartea muncitorilor, chiar dacă e vorba de muncitori prost plătiţi, nu poate fi reproşată firmelor occidentale. Clădirea care s-a prăbuşit a fost, cu siguranţă, construită după ce primăria a aprobat planul, inspectorii au verificat structura, iar controlorii au eliberat avizele sanitar, anti-incendiu şi de protecţia muncii. Evident, toate aprobările au fost date în fals, pentru că evident toţi funcţionarii au fost corupţi. Asta e realitatea în Bangladesh şi, chiar, în state cu pretenţii administrative mult mai ridicate.

Aşadar, dacă se poate face ceva, atunci e vorba de blocarea corupţiei care omoară oameni în clădiri care se prăbuşesc sau în trenuri care se ciocnesc pentru că sînt prost dirijate sau în vase care se scufundă pentru că sînt demult bune de dat la fier vechi. Iar asta e treaba administraţiei şi a guvernelor din ţările, care după părearea criticilor occidentali, sînt victime ale capitalismului. Adevărul e că adminstraţia coruptă ucide pe capete.

A doua aberaţie emisă de critica automată a lăcomiei capitaliste e regimul de sclavie la care ar fi supuşi muncitorii. Indiscutabil, munca în asemenea fabrici e grea, dar întrebarea la care trebuie răspuns e: ce ar face toţi aceşti oameni fără locuri de muncă? Evident, ar trăi în mizerie absolută. Asta poate satisface conştiinţa criticilor capitalismului, dar nu poate fi o bucurie pentru presupusele victime. Salariile plătite de companii sînt de multe ori mai mici decît în Occident dar comparaţia reală trebuie să privească veniturile şi preţurile din ţara de origine, nu standardele occidentale. Salariul unui muncitor din Bangladesh e inutilizabil pe piaţa occidentală, dar dă şanse de viaţă decentă în Bangladesh.

Evident şi firmele care folosesc mîna de lucru ieftină au răspunderi faţă de angajaţii lor. E deja clar că multe companii vor face ceva pentru angajaţi, dar e la fel de clar că nu vor face foarte mult. Şi asta dintr-un motiv simplu: în state corupte de sus pînă jos, nimeni şi nimic nu poate garanta că banii meniţi să ajute angajaţii vor ajunge la angajaţi şi nu în buzunarul administraţiei locale sau al funcţionarilor guvernamentali. Oricum, soluţia nu e boicotul. Dimpotrivă, cei ce vor continua să cumpere îi vor ajuta cît de cît pe muncitorii care se spetesc în fabrici cu mînă de lucru ieftină.