Traian Ungureanu

În primul rînd, natura conflictului. Prezentat pe baza schemei rebeli contra tiranie, războiul televizat din Siria pierde aproape orice asemănare cu războiul din Siria. Adevărat, războiul a început, în martie 2011, ca revoltă împotriva lui Assad. Dar tensiunile care au explodat în martie 2011 nu aveau mare lucru în comun cu setea de democraţie care ar face, conform mitologiei tv, jocurile în Orientul Mijlociu.

Războiul a fost alimentat şi va fi alimentat mult timp de acum înainte de tensiuni religioase şi istorice. Spre deosebire de Libia, în Siria a izbucnit un război civil, mult mai asemănător cu sinistrul război civil din Liban (1975-1990). La fel ca în Liban, războiul are o distribuţie numeroasă în care forţelele locale sînt dublate de intermediari externi. Suniţii sirieni porniţi la luptă împotriva alawitilor lui Assad sînt sprijiniţi de Arabia Saudită, Qatar şi Turcia cu fonduri şi livrări de arme.

Assad e sprijinit împotriva expansiunii sunite de Iran şi de cîteva mii de luptători foarte bine antrenaţi ai mişcării Hezbollah din Liban. Rusia care încearcă să îşi menţină influenţa şi poziţiile militare în Siria e celălalt mare furnizor militar şi cel mai mare protector politic al lui Assad. Statele Unite nu au o implicare directă, dar par să fi supervizat filiera de sprijin militar a rebelilor.

Dar cine sînt rebelii? În afara ostilităţii faţă de Assad grupurile rebele nu au nimic în comun. Mai mult, aproape fiecare din grupurile rebele are un patron şi, deci, o agendă diferită. Al-Nusra, cel mai puternic grup de rebeli, şi-a anunţat, acum două luni, afilierea şi subordonarea faţă de al-Qaeda.

Războiul intermediarilor şi rădăcinile religios-istorice promit un blocaj militar îndelungat. E de crezut că statul sirian va deveni de facto o reţea de zone distincte controlate de o forţă sau alta, subordonată unui patron sau altuia. Războiul din Siria nu are, de fapt, loc doar în Siria. Miza e mult mai mare. Un succes sunit (adică simpla supravieţuire teritorială a rebelilor) sau un succes al lui Assad (adică simpla supravieţuire teritorială a lui Assad) poate schimba radical tot Orientul Mijlociu.

În cazul unei victorii rebel-sunite, Iranul va avea cel mai mult de pierdut, pentru că Siria e doar un capitol al enormului conflict pentru supremaţie zonală între suniţi şi şiiţi. În aceste condiţii, Turcia va deveni noul patron al Orientului Mijlociu şi va domia politica zonei cu o armată modernă şi o economie viabilă (singura economie credibilă a Orientului Mijlociu).

Oricum, procesul declanşat în Siria - de fapt, odată cu războaiele iraqiene - continuă un curent istoric mult mai larg. Ce vedem şi vom mai vedea mult timp în Siria e, pur şi simplu, prăbuşirea sistemului statal şi a ordinii impuse de statele coloniale occidentale la începutul secolului trecut. Această schimbare structurală e nu numai dramtică, dar şi înşelătoare. Ea poate şi a fost confundată de mediile de informare cu eliberarea sau cu democratizarea.

Noua configuraţie a Orientului Mijlociu nu va fi cu nimic mai lipsită de autonomie decît sistemul colonial. Diferenţa va veni din fragmentarea accentuată şi afilierile multiple. Sub-state sau centre de putere distincte se vor replia în jurul unui patron militar şi sub drapelul unei anume confesiuni religioase. Dar acest tip de restructurare va fi, în acelaşi timp, o formă de destructurare. Conflictele nu îşi vor pierde motivaţia ci doar energia. Societăţile nu vor găsi calea spre evoluţie şi dezvoltare, ci doar o nouă formulă de adversitate. Orientul Mijlociu va suferi în continuare în lipsa unei evoluţii şi a unei revoluţii politice înnoitoare.

Ca de obicei, publicul oboseşte repede în faţa războaielor străine, complicate şi neclare. După mai bine de doi ani de imagini tv, războiul din Siria a devenit, pentru publicul larg, o exclamaţie în care se amestecă exasperarea şi plicitisul: nu se mai înţelege nimic!

Aceaşi reacţie a însoţit, la vremea lor, războaiele din Bosnia şi Liban, Afganistan şi Irak. Opinia publică depinde în mare măsură de livrările video al canalelor de televiziune şi pierde şirul relativ repede. O părere sau un contur vag rămîn însă şi desemnează simplist taberele în luptă: bunii şi răii.

Tiparul funcţionează şi în Siria despre care orice om la curent ştie măcar că e condusă de dictatura respingătoare a lui Bashar al-Assad. Forţele binelui sînt, desigur, rebelii despre care nu se ştie mare lucru în afara faptului că sînt anti-Assad şi cam divizaţi. Acest rezumat de consum general nu e o eroare, dar nici o bază pentru înţelegerea realităţii din teren.

Marea problemă de percepţie a acestui război, greu de înţeles şi interminabil, e amplificată tocmai de dependenţa de televiziune şi de dependenţa televiziunii de imagini senzaţionale. Multă lume a ajuns, astfel, să creadă că rebelii sînt aproape de victorie şi că în curînd sau nu foarte târziu Assad va pierde Siria. Faptele spun cu totul altceva.

Războiul continuă şi va continua, tocmai pentru că nici una din părţi nu poate obţine victoria decisivă. Rebelii controlează doar una din cele 14 capitale provinciale. Armata siriană a securizat zone largi, dar nu pare capabilă să pună capăt rebeliunii. Zilele lui Assad nu sînt deloc numărate sau, dacă sînt, mai e destul de numărat. Impresia falsă asupra războiului din Siria porneşte, ca în atîtea alte rînduri, de la reflectarea video-tv a conflictului.

Propagate pe Youtube imaginile furnizate de rebeli au creat impresia unor succese majore. De cele mai multe ori, e vorba de victorii iluzorii sau de schimbări de front minore. Imaginile plasate pe net nu spun de fapt decît că rebelii mizează pe componenta de imagine şi că au acces la mediile de informare occidentale, în vreme ce mediile de informare occidentale sînt deschise la solicitările rebelilor.

Situaţia e de înţeles pînă la un punct. Reţelele tv trebuie să relateze ceva şi știu foarte bine că imaginile dramatice sau violente fac audienţă. Însă efectul e pervers. În fiecare seară, telespectatorii occidentali văd imagini filmate de rebeli. Înainte de difuzarea imaginilor, posturile tv anunţă conştincios că veridicitatea imaginilor nu poate confirmată. E inutil. Evident, telespectatorii sînt convinşi că imaginile n-ar fi fost difuzate fără un minimum de garanţii.

Aşa s-a născut mitul ultimelor zile ale lui Assad, un mit care aniversează,deja, doi ani. Tot aşa s-a născut ignoranţa în faţa unui conflict extrem de complex şi, potenţial, devastator pentru tot Orientul Mijlociu. Asta nu înseamnă că reflectarea media e un factor minor. Dimpotrivă, influenţa extraordinară a mediilor de informare (inclusiv ignoranţa lor) e un factor major în balanţa conflictului. În acest fel şi numai în acest fel, se poate spune că mediile de informare, impresiile, propaganda şi imaginile conduc războaiele sau fac istoria. Însă istoria nu şi-a spus ultimul cuvînt. Impactul mediilor de informare e considerabil însă tensiunea acumulată în istoria aglomerată a Orientului Mijlociu e mult mai puternică. Aşadar, ce scapă unei analize bazată pe imaginile şi relatările televizate sau postate pe net?