Traian Ungureanu

S-ar putea crede că România e cuprinsă de o pasiune responsabilă: reconstrucţia temeliei legale a statului. Parlamentul dominat de majoritatea socialist-liberală (70%) a pus la punct propunerile de revizuire a Constituţiei. Procesul va fi urmat de un referendum în care cetăţenii vor vota asupra propunerilor formulate de majoritatea parlamentară (reprezentanţii opoziţiei au părăsit dezbaterile Parlamentului asupra revizuirii Constituţiei).

Preocuparea majorităţii pentru cadrul constituţional şi aşezarea statului nu e nouă. Alianţa socialist-liberală (USL) s-a ocupat şi în vara anului trecut de aceeaşi problemă. Cu deosebirea că, atunci, a încercat să schimbe să schimbe persoane, funcţii şi legi, prin asalt direct. Preşedinţii Camerei şi Senatului au fost înlăturaţi ilegal, Preşedintele Republicii a fost suspendat ilegal, iar deciziile neconvenabile ale Curţii Constituţionale au fost ignorate.

Acum, aceeaşi majoritate urmăreşte aceleaşi obiective, folosind instrumente diferite. USL vrea să schimbe prevedereile Constituţiei, introducînd prevederi redactate în Parlament şi supuse apoi referendumului. Modificările propuse de majoritatea parlamentară ţintesc precis şi agresiv cîteva puncte majore. Mai întîi, cine are puterea? Preşedintele Republicii pierde cele mai însemnate atribuţii executive şi devine un personaj neînsemnat în comparaţie cu Parlamentul (asta, deşi Preşedinele va fi, în continuare, ales prin vot direct de cetăţenii cu drept de vot). Mai clar, Preşedintele în funcţie nu mai are putere, deşi e ales cu cel mai puternic vot posibil.

Parlamentul devine cea mai mare putere în stat. Propunerile USL vorbesc de Parlament ca „organ suprem al poporului român”. Formula spune că autorii stau foarte rău cu limba română şi face loc unor situaţii extreme.

Astfel, nici o lege a Parlamentului nu poate fi contrazisă de Curtea Constituţională, parlamentarii nu pot fi anchetaţi, puşi sub acuzare sau arestaţi fără aprobarea Parlamentului. În schimb orice persoană chemată în faţa Parlamentului e obligată să se prezinte la audieri. Mai clar, Parlamentul va avea întodeauna dreptate şi nimeni nu îl va putea corecta. Parlamentarii vor fi mai presus de vină şi lege şi tot parlamentarii se vor transforma în judecători ai judecătorilor (dacă, de pildă, cheamă la audieri judecători).

Însă cea mai importantă noutate e o omisiune: proiectul de modificare a Constituţiei nu spune nici pîs despre rezultatele referendumului din 2009. Atunci, românii au votat, covîrşitor, în proporţie de 83,81% pentru un Parlament cu o singură cameră şi cu doar 300 de parlamentari (acum sînt 588 - Statele Unite, cu o populaţie de 15 ori mai mare, are 535). Constituţia stabileşte clar, în articolul 2, că suveranitatea naţională se exprimă şi prin referendumuri. Cine refuză să ţină cont de un referendum, încalcă, deci, suveranitatea naţională. USL nu vrea Parlament unicameral cu 300 de parlamentari, dar această dorinţă nu poate bate voinţa unei naţiuni. Constituţia o interzice. Mai mult, o decizie de anul trecut a Curţii Constituţionale a stabilit negru pe alb că orice act care ignoră un referendum e în afara Constituţiei. Noile prevederi constituţionale trec peste toate aceste limite şi controale.

Recapitulînd, intenţiile USL sînt simple şi clare: Parlamentul nu mai împart puterea cu nimeni (Preşedinte sau Justiţie), parlamentarii nu pot fi cercetaţi pentru faptele lor şi nici măcar contrazişi. Parlamentul e mai suveran decît naţiunea, din moment ce suveranitatea poporului nu mai trebuie respectată întotdeauna. Dorinţele exprimate de popor printr-un referendum nu mai contează. Nici deciziile Curţii Constituţionale nu mai contează, din moment ce Curtea nu mai poate spune nimic bine sau rău despre Parlament. Anchetele procurorilor şi deciziile justiţiei nu mai contează, din moment ce nu se aplică tuturor cetăţenilor ci doar acelora cetăţeni care nu au norocul să fie parlamentari. Dacă aceste propuneri vor fi aprobate de români printr-un referendum, totul se schimbă. România va fi condusă de un Parlament care face practic orice vrea şi nu poate fi tras la răspundere. Majoritatea care conduce Parlamentul va conduce, implicit, şi România. Partidul care conduce majoritatea parlamentară va conduce tot.

După încercări succesive în 2012 şi 2013, regimul de stat al României ar deveni un regim constituţional de democraţie limitată. Socialiştii ar fi marii cîştigători, iar cetăţenii români marii învinşi. Socialiştii ar elimina orice putere rivală şi ar putea forma în mod frecvent majorităţi parlamentare la limita dictaturii. Cum? Experienţa spune că socialiştii nu au scăzut niciodată, în ultimii, 23 de ani, sub 27%. Plecînd de la acest nivel, formarea unei majorităţi n-ar fi dificilă. Multe partide ar fi mult mai tentate să se alăture socialiştilor, în condiţiile în care o majoritate va avea după noile prevederi ale Constituţiei, puteri extraordinare şi va putea conta pe un deranj democratic minim. Cum s-a ajuns aici? Răspunsul e esenţial şi vine dintr-o istorie adevărată pe care atîta lume se fereşte s-o accepte: istoria regimului democratic post-comunist din România.

Campaniile de dezvăluiri conduse de celebrităţile ultimilor ani vor să acrediteze ideea după care serviciile de informaţii ale Statelor Unite şi, în genere, ale Occidentului nu fac un joc tocmai curat. Ţinta e discreditarea instituţiilor care au datoria de a depista şi preveni, astăzi, atacuri teroriste. Odată pusă în dubiu, această funcţie poate fi restrînsă.

Tiparul e cunoscut: o campanie mediatică de mari proporţii preia dezvăluirile şi le plasează sub titlul „acţiuni antidemocratice”, după care, sub presiunea unui public indignat, legiuitorii intervin şi reduc programele de informaţii, în timp ce înmulţesc instanţele de control. Efectul e imediat: acţiunile de protecţie sînt plasate într-o zonă dezonorantă iar serviciile secrete sînt supuse unui program de timorare. Cine are de cîştigat? Evident egourile celor ce se văd confirmaţi în calitatea de campioni ai libertăţii şi, mai ales, adversarii Occidentului care se simt mai puţin supravegheaţi şi sînt mai bine informaţi despre mijloacele de detecţie.

Din acest punct de vedere, Snowden şi ceilalţi sînt un aliat vountar sau involuntar, dar eficient al oricărei organizaţii care are ceva de explodat, deraiat sau asasinat în Occident. Formula nu lucrează izolat, ci e parte a unei suite de acţiuni concertate. Dacă recoltarea de informaţii a fost pusă în dificultate, acelaşi lucru se întîmplă şi în cazul acţiunilor militare active. Campania de presă împotriva utilizării dronelor a atins apogeul. Există, acum, un larg curent de opinie care se împotriveşte virulent folosirii dronelor, adică a avioanelor telecomandate care atacă ţinte extrem de precise: grupuri sau indivizi care pregătesc atentate teroriste. Succesul formidabil al dronelor s-a soldat cu eliminarea unei liste lungi de comandanţi de reţele teroriste în Yemen, Pakistan, Afganistan.

De îndată ce forţa acestui tip de operaţiune a devenit evidentă, a izbucnit şi campania care denunţă dronele drept instrument orb de asasinare. Din nou în lipsa probelor, purtătorii acestei campanii susţin două lucruri: că atacurile sînt ilegale şi că atacurile fac victime în rîndul civililor nevinovaţi. Rezultatul e suspiciunea plasată asupra unei alte forme de luiptă cu adversarii violenţi ai occidentului. Care nu mai pot fi nici măcar îndepărtaţi din ţările gazdă pe care le ameninţă. Deportarea liderilor radicali muslmani care predică în Anglia cerînd acţiuni violente sau „educînd” terorişti a devenit o problemă de stat irezolvabilă. Două guverne britanice au încercat timp de zece ani, fără succes, să deporteze un lider musulman proterorist dovedit. Apărătorii democraţiei au reuşit să blocheze decizia, parcurgînd toate etapele şi toate instanţele justiţiei naţionale şi europene.

Însumînd, cu vorba unui ziarist britanic: dacă nu mai vrem să îi spionăm, nu mai vrem să îi eliminăm, nu mai vrem să îi deportăm, atunci ce vrem? Spectacolul acestui blocaj multiplu e grotesc. Societăţile în pericol luptă cu dinţii pentru a-şi apăra duşmanii. Rînd pe rînd, instituţii, programe, legi şi acţiuni sînt blocate sau discreditate. Într-un paradox bolnav, cei ce se proclamă apărătorii democraţiei fac tot ce pot pentru a lega de mîini democraţiile, invitîndu-i la îndrăzneală şi crimă pe cei ce încearcă zi şi noapte să lovească mortal democraţia.

De curînd, măcelărirea unui soldat britanic tăiat în bucăţi, pe stradă, de muslmani fanatici s-a transformat, în cîteva zile, într-o dezbatere asupra rasismului şi intoleranţei de care e profund vinovată societatea britanică. Nimic nu poate opri acest val de autoculpabilizare şi ură de sine care ocupă fără rival şi replică emisiuni, ziare şi campanii de stradă. Boala s-a instalat şi se mişcă liber într-un organism obosit care e îndrăgostit de propria decădere. Epoca în care trăim oferă un spectacol rar. S-ar putea să fie şi ultimul. Celebritatea celor ce denunţă e trecătoare. Adevăratul eveniment e autodemolarea unei lumi care nu mai crede decît în drepturile celor ce îi vor pieirea.