Traian Ungureanu

Primul și singurul lucru cert care se poate spune despre Stalingrad e: inimaginabil. Între toate ororile războaielor, bătălia de la Stalingrad rămîne abisul din abis - măcelul militar suprem de pe Frontul de Est, terenul celei mai cumplite căderi cunoscută în istoria violenței armate a umanității sau, mai degrabă, a inumanității. Episoade de o atrocitate comparabilă s-au înregistrat, poate, în teatrul de război din Pacific dar durata și amploarea coșmarului americano-japonez sînt limitate. Comparațiile în materie de sînt, oricum, indecente și inutilizabile. Bătălia de la Stalingrad a atins, însă, esența inumanității pure. Între august 1942 și februarie 1943, șase luni de apocalips premeditat au forțat o experiență irepetabilă și incomunicabilă. Esența ei întunecată rămîne înmormîntată, pentru totdeauna, în mințile zdruncinate și în mormintele cunoscute sau răvășite de vînt ale celor ce au fost acolo.

Dacă, într-adevăr, cifrele spun ceva, atunci, bătălia de la Stalingrad e echivalentul unui abator gigantic. Statisticile sovietice oficiale vorbesc de 475.000 de morți, militari și civili, de partea rusă. De partea germană, cifrele înregistrează 150.000 de militari uciși. Calcule neoficiale sugerează, însă, că, în total, numărul militarilor și civililor uciși atinge două milioane. Chiar acceptînd cifrele oficiale sovietice, pierderile Armatei Roșii la Stalingrad depășesc suma totală a pierderilor americane în al doilea război mondial (420.000). Dar cifrele oficiale, mai cu seamă cele sovietice, au fost și sînt un reper dubios. Ideologia și propaganda sovietice au dictat în mare măsură statisticile de război, așa cum au dictat, pe timp de pace, măsurătorile vieții economice, ale demografiei și ale vieților personale. Nu există, în cele din urmă, o bază de calcul sigură, un ultim registru real și nealterat ideologic, în scriptele unui regim a cărui ambiție centrală era, dealtfel, modificarea realității în totalitate și în fiecare din detaliile ei.

Problema pe care o ridică statistica de propagandă pe model sovietic nu e strict statistică. E existențială. Pierderile colosale care au lovit populația militară și civilă a Uniunii Sovietice încep îndată după instaurarea regimului bolșevic, în 1918 și continuă, vreme de 30 de ani, pînă în 1945. Războiul civil, epurările, teroarea se stat a anilor ’30 sînt șocuri premergătoare, continuate de patru ani de pierderi catastrofice, între 1941 și 1945. Dezastrul uman înregistrat în anii războiului nu e, deci, o excepție forțată de evenimente externe ci încununarea oribilă a unui ciclu inițiat dinăuntru. Calcule proiective pun pierderea de populație sovietică la 13%, în anii războiului.

Tabloul sacrificial al Marelui Război pentru Apărarea Patriei - numele fixat de propaganda comunistă - e parte a unei atitudini generale, dovada unei ideologii de stat în care persoana individuală dispare, iar masele - singurele unități reale ale ideologiei de stat comuniste – sînt disponibile și subordinate, pînă la sacrificiu, nevoilor statului communist. Din acest punct de vedere, Stalingrad și, dealtfel, toată masa umană pierdută pe Frontul de Est nu sînt doar „pierderi de război”, ci victimele unui ritual ideologic de sacrificiu. La 70 de ani de la încheierea celui mai mare măcel desfășurat pe un cîmp de luptă, memoria celor răpuși de nevoile ideologiei de stat trebuie respectată și adusă mai aproape de adevăr. De la un cap la altul al Frontului de Est, Armata Roșie a fost supusă unui regim de control politic formidabil.

Eroismul și patriotismul soldaților nu pot fi puse la îndoială. Însă nivelul pierderilor și, mai ales, regimul tactic de autodistrugere al marilor unități militare sovietice spun altceva. De la Comisarii Politici din tranșee la centrul de comandă politică de la Moscova (echivalent cu ordinele lui I.V. Stalin), ideologia a condus războiul, programînd, fără ezitare și fără întrerupere, moartea a milioane de soldați. Atacurile în masă lansate fără cea mai mică reținere în fața pierderilor și ordinele fără sens tactic au dus la moarte sigură armate întregi, în timp ce, în spatele frontului, era pregătit următorul val uman de sacrificiu.

În 70 de ani, propaganda, mitologia dar și sentimentele omenești ale unei societăți atît de încercate au acoperit esența marii depopulări sovietice a anilor 1918-1945 și, mai ales, apogeul distructiv al anilor de război. Oricît de greu ar fi de acceptat, sau tocmai pentru că e greu de acceptat, adevărul e că regimul sovietic a funcționat, pe tot parcursul acestui nerecunoscut Război de 30 de ani, împotriva ființei umane, după schema tipică a unui fundamentalism ideologic. Iar trăsătura principală a acestui tip de viziune e sacrificiul necondiționat în numele unei idei și la ordinul unei elite conducătoare. În principiu, nu există decît o diferență de cantitate între practica atacurilor teroriste sinucigașe așa cum o cunoaștem astăzi și valul uman trimis în abatoare de Stalin. Comuniștii sovietici au împărțit această atitudine cu adversarii lor naziști.

Imediat după invazia declanșată în noaptea de 20/21 iunie 1941, trupele germane au distrus liniile defensive sovietice (organizate execrabil) și au înregistrat un ritm de înaintare cu o medie de 250 de km pe zi. O armată victorioasă? Mai degrabă, o unitate de șoc înarmată ideologic și programată pentru exterminare. Nu numai faimosul Ordin al Comisarilor (care prevedea executarea imediată a Comisarilor politici sovietici) dar și agenda de eliminare fixată de conducerea politică nazistă au transformat înaintarea germană într-o cascadă de orori. Dezumanizarea programatică a evreilor și a populației slave - cei doi piloni ai îndoctrinării naziste – au fost puse rapid în practică. Ele s-au soldat cu operațiuni masive de exterminare a populației evreiești și cu plasarea prizonierilor și a populației civile slave în regim de sclavie. În august 1942, cînd s-au întîlnit la Stalingrad, pe Volga, cele două armate erau două sisteme de luptă complet fanatizate. Bătălia de la Stalingrad a devenit, în aceste condiții, o ciocnire sinistră între două sisteme inumane, gata să distrugă orice urmă de viață.

Unul din contraragumentele liderilor continentali ai UE spune că Anglia greșește tocmai pentru că vorbește în numele unei experiențe izolaționiste. Într- adevăr, englezii trăiesc pe o insulă. Însă tocmai această situare geografică le-a permis să dezvolte o experiență politică lipsită de ambiguități.

În lipsa influenței continentale, englezii au reușit să ducă pînă la capăt idei care n-au trecut pragul idealurilor pe continent. În al doilea rînd, Anglia era o insulă și cînd a dat lumii Revoluția Industrială a secolelor XVIII-XIX care a schimbat complet civilizația europeană.

Tot insulari erau englezii și în 1940 cînd au refuzat să se decupleze de Europa și să asiste la un conflict sovieto-german cu Europa pe masă. Tocmai radicalismul anti-absolutist cultivat istoric de englezi și privit, chiar și azi, ca o excentricitate, i-a făcut pe englezi să se înscrie în apărarea Europei și să intre într-un conmflict care a salvat Continentul și a pierdut Imperiul Britanic de peste mări. Izolaționismul englez pe care continentalii îl acuză foarte siguri de ei e o noțiune relativă.

Mental și în stilul de viață cotidian, englezii sînt, desigur, deosebiți într-o manieră enervantă și chiar ridicolă, cu ceaiul plin de lapte, hainele neasortate și bucătăria catastrofală care persecută turiștii europeni. De aici, poate, exasperarea europenilor de pe continent.

Însă în relația cu restul lumii, inclusiv cu continentul european, englezii sînt o națiune de contact. În fond, un popor al mărilor care a descoperit și cucerit lumea e mult mai puțin provincial decît germanii sau central europenii, închiși în spațiul terestru al continentului.

Adevărul e că Anglia a fost mereu un jucător european. Însă prezența engleză s-a manifestat fie în varianta martorului critic, fie în varianta asaltului cultural. Pentru mai multă claritate, englezii au intervenit pentru a cenzura excesele europene și sînt convinși că apariția unui bloc european e periculoasă. Și tot englezii au impus cultura modernă globală (de la tehnologie, la limbă și muzica pop) pe care Europa a fost silită să o adopte, în ciuda pretențiilor ei culturale elitare (adesea justificate).

În orice caz, a vorbi de izolaționsim sau provincialism englez înseamnă a dovedi o cunoaștere foarte restrînsă a istoriei europene. Englezii sînt europeni sută la sută. E adevărat că englezii nu fac și nu vor face vreodată confuzia între Europa și Uniunea Europeană. Ei rămîn europeni (à l'anglaise) dar nu vor accepta pasiv apariția unui superstat european.

Ce impută ei unei Uniuni transformate în stat unic e imobilismul și conformismul pe care îl presupune subordonarea autonomiilor naționale. În tradiția engleză concentrarea de putere pe continent a avut întotdeauna consecințe negative.

De data asta, englezii nu se mai tem de o acumulare de putere care ar putea duce la război. Englezii se tem, acum, de un val de reglementări care pot lua viața din economie, de o birocrație și de o fiscalitate care trag înapoi Europa în momentul în care e concurată acerb de China și India.

Dacă proiectul european se va transforma într-un consumator de libertăți economice, Anglia nu va accepta. Iată de ce primul ministru Cameron a promis un referendum la care englezii vor putea opta: în sau în afara UE.

Temerile englezilor sînt cu atît mai vii cu cît economia europeană e tot mai puțin competitivă iar sistemele de asigurări sociale tot mai extinse. În cuvintele cancelarului german Merkel, Europa reprezintă 7% din populația lumii și dă 25% din produsul global brut dar cheltuie 50% din sumele alocate în lume pentru asistență socială.

Situația descrisă de Merkel, adeptă a economiei libere și una din puținele voci care au cerut dialog cu englezii, e mult prea gravă. Acei lideri europeni care iau peste picior Anglia uită că problema e în mașinăria Uniunii și nu în afara ei.

Dacă englezii propun dezlipirea de mentalitatea birocratică a UE, cu atît mai bine. Acolo unde moneda unică europeană a devenit un fetiș, englezii propun aducerea în realitate a pieței unice.

Altfel spus, în loc de comasare mentară, liber schimb. Pare complicat. Nu e. Europa trebuie să se ia în serios iar acest proces e imposibil fără excepția și critica engleză.