Traian Ungureanu

Prima noutate în lumea electoratelor cinice e indiferența la datele economice. Deficitele bugetare, rata inflației și rata dobînzii nu mai interesează, chiar în situația în care aceste date au efect direct asupra nivelului de viață al familiilor și indivizilor care le compun. Oamenii refuză să vadă și să audă date economice, deși a doua zi trebuie să scoată mai mulți bani pentru a-și plăti facturile sau cumpărăturile sau, dacă datele sînt bune, plătesc mai puțin pentru aceleași produse și servicii.

Acest comportament spune ceva despre incapacitatea societăților de a judeca la nivel social. Dacă lucurile merg rău în economie și guvernul pune capăt declinului, alegătorii decid că soarta generală a societății nu îi interesează. Ce fac ceilalți nu încălzește pe nimeni. Dacă, dimpotrivă, lucrurile merg bine, alegătorii par tot mai tentați să considere că asta nu îi privește. Ei vor găsi, automat, motive de nemulțumire activă în alte zone de viață. Aici apar politicienii stîngii care folosesc extrem de eficient așa numite elemente „totemice”. Adică, figuri și teme simple care provoacă emoții de grup, de regulă resentimentare. Așa au apărut sau reapărut, în ultimii cîțiva ani, teme recoltate din repertoriul secolului al XIX-lea: bogații, lăcomia, asupritorii, profitorii, distrugerea frumuseților naturale ale țării. Conspirațiile celor sus puși. În fața acestor teme, agitate insistent de demagogii stîngii, societățile răspund, azi, mult mai mult decît acum 10-15 ani.

Portretul colectiv al alegătorului definit de aceste trăsături e portretul unei persoane care refuză să se bazeze pe propria judecată. Astfel, dacă vremurile sînt grele, efortul de redresare e o chestiune care privește pe oricine altcineva. Individul are o singură datorie: să îi sancționeze pe cei ce nu se ocupă de cazul lui, dar se ocupă de direcția economiei. În măsura în care reparația nu îl privește personal și nu îi aduce cîștiguri imediate, individul trebuie să activeze în tabăra anti.

Dacă vremurile sînt bune, atunci același individ va judeca, pe aceași linie, și constatînd că binele nu ajunge îndeajuns de mult la el, se va înscrie, iar, pe linie anti. Într-o singură situație se vor descătușa pornirile și votul pozitiv ale individului: în situația în care el însuși devine, sau crede că devine, destinatar privilegiat al politicii. Asta înseamnă, și în vremuri rele și vremuri bune, o legătură personală cu statul. La rău, prin beneficii garantate de stat, la bine prin dreptul garantat politic de a detesta ceva sau pe cineva. În ambele situații, individul devine, de fapt, client al statului. O dată ca beneficiar, a doua oară ca apărător al egalității împotriva celor ce tulbură starea de fapt.

De cele mai multe ori, electoratul care contrazice prin vot logica economică a unei țări e un electorat care a gustat din plăcerile societății asistate și se țintește către un viitor fără răspundere și discernămînt individual. Aici e secretul vinovat al societăților care produc, și la bine și la rău, și în Vest și în Est, comportamente aparent inexplicabile la urna de vot. Acesta e viciul care hrănește cinismul de masă și tot aici se află baza de lucru a politicienilor care cîștiga de pe poziții de stînga în ciuda oricărei realități.

În Est, aceată încăpățînare absurdă a alegătorilor a fost botezată „postcomunism” și a funcționat ca scuză pentru ultimii 20 de ani de împotrivire electorală la schimbare. În Vest, același fenomen a fost botezat „spirit comunitar” și a servit pentru a defăima și elimina politica libertății economice. În ambele cazuri, politicienii care cîștigă puncte, procente și alegeri, încurajază o societate în care individul e înlocuit de birocrații, paternalism și comunități. Tehnica e veche și dă genetica stîngii. Ea presupune crearea unei societăți cu conștiință de victimă, alinierea politică a acestei energii și transformarea ei în putere de vot.

În paralel, pasivitatea unei drepte timorate, care nu mai are curaj să își afirme convingerile, a ajutat mult la transformarea politicii într-un concurs de adulat sau mituit muțimi. Lucruile s-au pus în mișcare pe o scară enormă și e greu de crezut că ele pot fi întoarse din drum prea curînd. Însă participarea societății la această deraiere politică e incontestabilă. Și, din acest punct de vedere, ideea după care clasa politică e o trupă izolată de profesioniști ai cinismului nu stă în picioare.

Politica pare multora o poveste sută la sută cinică. Pentru tot mai mulți dezamăgiți, politica e jocul preferat și profitabil al mincinoșilor. Firește, din această formulă se înțelege că toți sau aproape toți ceilalți sînt oameni corecți, logici și lucizi. Cine gîndește așa a ghicit, fără îndoială ceva adevărat, dar a pornit la drum cu o mare greșeală: ideea după care politica e a politicienilor și nu are nimic de-a face cu ceilalți.

Din nefericire, lucrurile sînt mult mai complicate. Politica e un joc, dar un joc de mase. Politicienii pot face și desface orice, cu condiția să obțină sprijin popular. Politica e o acțiune colectivă în care răspunderile se împart diferit, dar revin, pînă la urmă, tuturor. E, oare, rolul electoratului neînsemnat sau chiar nul, așa cum par să creadă cei ce văd în clasa politică răul suprem?

Experiențe recente demonstrează, în mod repetat, că politica e, în mare măsură, orientată de opiniile celor mulți, chiar atunci cînd aceste opinii merg, fără ezitare, împotriva realității. Altfel spus, dacă politicienii sînt cinici, același lucru se poate spune și despre alegători. Situațiile în care o societate e, cît de cît, redresată de guverne care iau lucrurile în serios, doar spre a fi sancționate de alegători, nu sînt o raritate. Un exemplu flagrant vine din Anglia. De ce acest exemplu? Pentru că Anglia e una din puținele țări lovite de criză care au reușit, în ciuda tuturor pronosticurilor, să revină la creștere economică, să creeze locuri de muncă și să reducă masiv deficitul bugetar. Rezultatele economice ale guvernării sînt neașteptat de bune, dar rezultatul politic al rezultatelor economice e paradoxal. Guvernul care a scos Anglia din criză pierde teren, iar opoziția care a făcut mult rău economiei, pe cînd era la guvernare, cîștigă teren.

În România, perioada de după 2010 e, în mare, definită de același paradox: dreapta salvează economia și e pedepsită, stînga repetă greșelile care au dus la impas economic, dar e tot mai populară. Cum se explică această evidentă lipsă de logică nimeni nu știe, dar un lucru e limpede: curentul vine dinspre alegători și societate în genere. Oricît ar fi de nepoliticos și oricîte omagii trebuie adresate societății în numele democrației, electoratul trebuie, totuși, taxat. Cinismul nu e proprietatea exclusivă a politicienilor, de vreme ce mase mari de oameni au sub ochi realități incontestabile, dar le ignoră. Cîteva elemente ne pot ajuta să înțelegem mai bine de ce se comportă așa societățile și ce țintesc ele cu acest gen de comportament.