Traian Ungureanu

La mijlocul anilor '30, regimul nazist german a impus un nou viitor al culturii. Sub direcţia obsesiilor rasial-artisitice ale lui Adolf Hitler, fostul pictor amator şi neobositul filozof al purificării, administraţia nazistă a stabilit un canon, un nou şi ultim etalon care avea să măsoare adevărata cultură şi să elimine arta impură. Nazismul îşi impunea viziunea proiectînd un soi de clasicism, bazat pe naţionalism şi cultul arhaic al eroilor. Mai important, noul canon cultural nazist prevedea eliminarea imediată a oricărei forme de cultură modernă, a oricărui artist evreu şi a oricărei deviaţii de la schema fixă a purităţii germane.

Pentru a separa clar între pur şi impur, canonul nazist decreta interzicerea aşa numitei culturi „degenerate”. Exemplele trebuiau popularizate. În 1937, administraţia nazistă a organizat, la München, o expoziţie de „Entartete Kunst” - Artă Degenerată. Anul următor, la Düsseldorf, naziştii deschideau un salon similar desinat muzicii „degenerate”-„Entartete Musik”. Salonul de la München a adunat cîteva sute de lucrări confiscate de la colecţionari evrei şi expuse dispreţului naţional, înainte de a fi eliminate din circuitul public. Printre artiştii „degeneraţi”: Picasso, Matisse, Van Gogh, Ensor, Dix, Ernst, Klee, Kandinsky, Archipenko, Kokoshka, Mondrian. După ce expoziţia a fost purtată prin marile oraşe ale Germaniei şi Austriei, lucrările au dispărut.

Ceea ce nu înseamnă că s-au pierdut. Un negustor de artă, pe nume Hildebrand Gurlitt, a cumpărat o bună parte a lucrărilor, pe o sumă ridicolă. Arhivele spun, că tablourile au fost vîndute, în medie, la echivalentul a 20 de euro bucata. După război, H. Gullit a fost interogat de autorităţile americane şi a declarat, destul de plauzibil, că lucrările au fost distruse în timpul marelui bombardament al Dresdei, din februarie 1945. Cazul a fost închis iar H. Gurlitt a murit, după cîţiva ani, într-un accident de circulaţie.

În următorii aproape 60 de ani, nimeni şi nimic nu a mai deschis dosarul Gurlitt. Descinderea din apartamentului fiului a demonstarat, însă, că istoria dispariţiei lucrărilor era falsă. În tot acest timp, dincolo de bănuielile, de informaţiile de arhivă, anchetele, campaniile şi studiile care au redeschis zi cu zi şi caz cu istoria regimului nazist german, fabulosul lot de picturi dindărătul stivelor de conserve a rămas necunoscut. Şi, din fericire, intact. Experţii spun că maldărele de cutii, temperatura constantă şi lipsa luminii directe au făcut ca lucrările să se păstreze perfect.

Oricare ar fi detaliile şi oricare doza de hazard, reapariţia lucrărilor „degenarate” sfidează. Ne-am obişnuit să credem că istoria e accesibilă şi, oarecum, neputincioasă în faţa cercetării. Surprizele sînt excluse, iar surprizele de proporţii sînt o insultă. Ideea după care noutăţile pot apărea pe nepusă masă a fost exilată undeva la limită, între norocul arheologului şi paranoia din care cresc teoriile conspiraţiei. Mai mult, trecutul a devenit, odată cu supremaţia prezentului, o zonă pacificată şi, în consecinţă, indiferentă.

Ar fi păcat ca, după marea descoperire de la München, să tragem concluzia că nici o istorie nu e acceptabilă şi că orice istorie poate fi sau chiar trebuie revizuită şi întoarsă cu capul în jos. Nu e nimic ilogic în supriza de la München. Somnolenţa autorităţilor germane - care au pierdut zeci de ani după 1945 şi au divulgat marea descoperire la un an şi ceva după percheziţie - poate explica destule. Istoria nu s-a schimbat. E vie şi recalcitrantă. Iar asta scapă, în genere, vremurilor noastre care se grăbesc să declare închise epoci, evenimente şi biografii. Indiferent de ce ne place să credem astăzi, mersul istoriei nu se opreşte niciodată. Din cînd în cînd, accidente formidabile de tipul decoperirii de la München ne spun că istoria nu „degenerază” ci se regenerează.

În vremurile noastre inundate de prezent, istoria s-a devalorizat. Trecutul e, în acelaşi timp, foarte încăpător şi foarte neînsemnat. Un număr enorm de figuri şi evenimente apar şi dispar aruncate fără prea multe discuţii în trecut. Apariţia şi dispariţia frenetică a actualităţii, a făcut din trecut un spaţiu nelimitat în care cade şi se transformă în nimic tot ce era viu cu cîteva minute sau, în cazurile mai norocoase, cu cîteva ore mai înainte. Trecutul a devenit, astfel, un coş de gunoi infinit. Iar coşurile de gunoi nu interesează.

De aici, declasarea istoriei care a pierdut aproape tot în faţa prezentului neîncetat. Lipsa de importanţă a ce a fost şi nu mai e a ajuns una din rarele legi universal acceptate. Consensul e rupt, uneori, de erupţii ciudate care readuc la suprafaţă trecutul în înfăţişări bizare şi, de regulă, jenante pentru gardienii prezentului.
Iată, de pildă, ultima erupţie atestată, aşa cum a început şi continuă ea, sub privirile derutate ale mediilor de informare, opiniei publice şi autorităţilor.

Totul a început într-un apartament banal, într-un bloc nu mai puţin banal din München. O descindere a poliţiei a deschis un univers secret şi sordid, împănat de valori şi frumuseţi incomparabile. Firul care a condus poliţia în apartamentul octogenarului Cornelius Gurlitt a pornit, acum cîţiva ani, de la un control de rutină la frontiera germano-elveţiană. Gurlitt avea asupra lui 9000 de euro. Nimic ilegal. Ceva a lăsat, însă, impresia că lucrurile duc mai departe şi autorităţile germane au decis să îl supravegheze discret pe C. Gurlitt. După cîeva luni, cînd apartamentul lui Gurlitt a fost percheziţionat, anchetatorii au dat, mai întîi, peste munţi de conserve expirate, ziare îngălbenite şi vechituri stivuite alandala. Un apartament de bătrîn maniac.

În spatele resturilor, se ascundeau, însă, un secret şi o minune. 1400 de tablouri, desene şi gravuri de mari maeştri moderni. La un loc, un mare muzeu de artă contemporană, înghesuit într-o vizuină cu conserve. Valoare cumulată: în jur de 1 miliard de euro. Între lucrări, cîteva capodopere imediat recognoscibile de Chagall, Matisse şi Picasso. Restul, e o avalanşă de lucrări necunoscute ale celor mai cunoscuţi artişti ai anilor 1900-1930: Otto Dix, Franz Marc, Emil Nolde. Dar adevărul e că, în afara procurorilor germani, nimeni nu are, încă, o imagine completă asupra tezaurului din spatele conservelor.

Povestea acestei descoperiri şocante nu e de înţeles în afara istoriei: iar istoria e, şi în acest caz, un labirint contradictoriu. Cîteva date, azi uitate de marele public şi citate doar în lucrări academice, pot fi de folos. Cazul Gurlitt nu e o curiozitate demnă de prima pagină a ziarelor şi, la drept vorbind, nu e nici măcar un caz cu nume de persoană. Ce s-a deschis în faţa noastră odată cu uşa apartamentului din München e istoria însăşi, istoria care nu poate fi îndesată într-un coş de gunoi, nici măcar atunci cînd doarme printre resturi.