Linkuri accesibilitate

Traian Ungureanu


Adoptarea Legii Lustrației e o surpriză, aproape un șoc, chiar la 22 de ani de la înlocuirea regimului comunist, în România. De unde caracterul neașteptat al acestui act mult întîrziat? Răspunsul e de găsit în cuvîntul care definește, pînă la urmă, cel mai exact așa numita Revoluție anti-comunistă din România: înlocuire. Nu desfințare sau eliminare ci înlocuire.

Dictatura comunistă a fost înlocuită de un regim incomparabil mai bun dar nu complet străin și în nici un caz dezinteresat de regimul anterior. După 20 de ani studii, teorii și dezbateri, problema revoluțiilor care au pus capăt comunismului în Estul Europei poate fi redusă la cîteva realități simple: comuniștii nu au fost radiați din istorie, după modelul revoluțiilor radicale, ilustrat, în primul rînd, de bolșevism, ci îndepărtați de la conducere. În diverse modalități și cantități. În cazul României, schimbarea a fost, mai curînd, o succesiune. Violentă dar în familie și, prin asta, profund ipocrită.

Prima și cea mai durabilă consecință a acestui mecanism istoric, în care se ghicește o catastrofă internă totală, a fost protejarea foștilor demnitari comuniști. După executarea rituală a cuplului Ceaușescu - necesară pentru a mima fondarea unei noi ordini - aparatul de partid a fost, aproape fără excepție, protejat. Accesul la probele care ar fi permis inculparea pentru crimă a fost blocat. Dosarele Securității române au fost închise și, din cînd în cînd, folosite exclusiv pentru compromiterea adversarilor sau a aliaților rebeli. Justiția a ocolit sau n-a avut ce judeca.

Parlamentul a evitat sau tergiversat adoptarea legislației care ar fi permis excluderea foștilor demnitari din funcții publice. Protestele segmentului militant al societății au fost ignorate sau reprimate, sub pretextul dreptului la justiție democratică (amînată perpetuu de guverne întotdeauna legate de interesele fostului regim). Mai mult, partidele socialiste sau social-democrate, care au preluat o parte a personalului comunist, au știut, de la bun început, să preia și electoratul fix sau involuntrar al comuniștilor - acea masă adesea majoritară, care s-a identificat existențial cu formula asistențială a comunismului de stat. Asta a pus bazele politicii electorale etatiste și pro-socialiste, în interiorul noului decor democratic.

Se poate înțelege de aici cît de restrîns e, de fapt, spațiul de decizie democratică în state care au dat, altfel, impresia unei erupții prodemocratice zdrobitoare în 1989-1990. În aceste condiții, amînarea legii lustrației nu poate mira. Dimpotrivă, apariția ei tîrzie e o mare surpriză.

Parlamentul României a reușit să treacă legea, în absența socialiștilor și a aliaților lor liberali. Ambele grupuri sînt prea ocupate cu jocuri diversioniste care caută răsturnarea, înainte de alegeri, a guvernului de centru-dreapta. Aflați în grevă parlamentară, socialiștii și falșii lberali care îi sprijină au aflat că Legea Lustrației a trecut în absența lor. Prin urmare, din punct de vedere procedural, adoptarea legii e un accident norocos.

Din punct de vedere politic, legea e o victorie pentru reformismul anti-comunist lansat de Președintele Băsescu, odată cu prezentarea Raportului Comisiei Prezidențiale asupra regimului comunist, în 2006. E de notat că Raportul a fost primit cu o ploaie de insulte și violențe, într-o ședință de amintire funestă a parlamentului. Aplicarea recomandărilor Raportului a fost aproape complet blocată ulterior. La rîndul ei, Legea Lustrației nu va produce, probabil, efecte.

Scoaterea demnitarilor comuniști din funcții publice va fi ori imposibilă, dată fiind absența din viața publică a unor persoanje trecute de 70 de ani, fie blocată de justiție. În România regimului politic de succesiune comunistă, justiția e o stație defensivă de filtrare a consecințelor nedorite ale democrației. Și stația își va face treaba, ca deobicei, ferindu-și patronii politici de pericolul transformării decorului democratic în realitate.

Fiind o propunere imediat postbelică, noua identitate europeană își ia definiția din obiectivele inițiale ale unei Europe care a traversat la limită războaiele secolului XX. Iată de ce promotorii oficiali ai identității europene vorbesc în mod insistent de calitățile pacificatoare ale formulei care aduce populațiile europene în sînul aceleeași identități.

Ideea pare evidentă dar e mai mult decît discutabilă. Din două motive. Mai întîi, pentru că nu e deloc sigur că instituțiile europene postbelice au garantat pacea Europei. Această pretenție pe care Uniunea Europeană o prezintă mereu ca realitate și succes hotărîtor e plină de omisiuni. Astfel, e greu de crezut că pacea europeană ar fi fi rezistat fără prezența forțelor aliate și fără sistemul NATO.

Amenințarea sovietică nu a încetat niciodată și s-ar fi materializat lesne, cu sau fără instituții europene. Doar garanțiile militare NATO au împiedicat expansionismul militar sovietic. În schimb, construcția instituțiilor europene pare să fi eliminat măcar riscul războaielor intr-europene, sportul sîngeros de care Franța și Germania nu s-au putut lipsi mai bine de un secol. Acest risc a încetat, desigur, dar UE are prea puțin de-a face cu lipsa de conflict.

Adevărul e că statele mari ale Europei au încetat să mai aibă potențial de conflict și, în genere, forța necesară pentru războoie, imediat după al doilea război mondial. Pacea europeană e, din acest punct de vedere, rezultatul epuizării. Instituțiile europene au reușit o reeducare diplomatică și civilă însemnată dar asta nu e totuna cu pacificarea.

În concluzie, ideea după care pacea europeană vine din avansul construcției europene și stă la baza noii identități europene e un mit deficitar. La fel de deficitară, deși nerostită, e problema genezei parțial europene a noii identități europene. Instituțiile construite după război au apărut, au funcționat și s-au ramificat, vreme de 50 de ani, în lipsa unei Europe de Est mult prea ocupată cu o ocupația sovietică. De aici, incapacitatea reciprocă Vest-Est de a trăi pe aceași platformă mentală și emoțională.

Dar problemele identității europene nu sînt o colecție de relicve istorice cu detonare întîrziată. Ele sînt, nu mai puțin, o realitate psihologică activă și incontestabilă. Bilanțul crizei economice se poate măsură și în resentimentele sau stereotipuri pe care o identitate europeană ar fi trebuit să le elimine. Germania e detestată feroce de greci iar germanii nu dau doi bani (nemaivorbind de 200 de miliarde) pe greci, italieni, spanioli și portughezi.

În acest cor de acuzații și contra-acuzații toată lumea a uitat că, după regulament, ar trebui să aibă o identitate europeană. Realitatea e, de fapt, mult mai gravă. Lăsînd la o parte discursurile festive, europenii au nevoie de o identitate comună, de ceva fix și substanțial, într-o lume care se distanțează de ei economic și politic. Însă prosperitatea nu mai poate îndeplini această funcție iar formula identității europene venită pe cale oficială nu rezistă și nu are căutare decît printre autorii de discursuri.

Încarcă mai mult

Traian Ungureanu

Fost parlamentar european (2009 – 2019), din partea PD-L (Partidul Democrat Liberal, apropiat președintelui Traina Băsescu) și ulterior a PNL (Partidul Național Liberal).

Jurnalist în România, între 1983-1988, Traian Ungureanu a lucrat la BBC, redacția pentru România, între 1989 – 2003. După care a devenit colaboratorul extern al Europei Libere, unde a scris despre politica din România și Europa, a ținut o cronică sportivă iar după ce a devenit europarlamentar, o cronică europeană. Semnează un blog politic și în fiecare vineri, un Jurnal de corespondent de la Londra.

Opiniile autorului nu reprezintă, neapărat, punctul de vedere al radio Europa Liberă.

XS
SM
MD
LG