Traian Ungureanu

În vreme ce Europa își reciclează summit-urile, noua logică istorică merge înainte. Unde „înainte" poate duce, foarte bine, înapoi iar „logica istorică” înseamnă suma completă dar nu neapărat logică a acțiunilor noastre politice, economice și culturale. Industria summit-urilor euopene a lansat, luni, ultima ei producție în materie. De data asta, exact ca de fiecare dată, rezultatele sînt prezentate ca remedii finale pentru o criză care și-a făcut prea mult de cap.

Într-adevăr, ceva s-a schimbat, odată cu summit-ul de la Bruxelles. Numai că schimbarea a venit tîrziu, după ce aceeași Uniune Europeană a respins în mod repetat schimbările pe care le consideră cruciale azi. Marea noutate e descoperirea creșterii. Pare banal dar proiectele asumate de trecutele summit-uri fundamentale au exclus cu îndîrjire orice referință serioasă la creștere și au propus, în schimb, mantra austerității care urma să vindece cu fierul roșu păcătoșii îndatorați ai Europei.

La început, acum mai bine de un an, orice părere contrarie, orice aluzie la nevoia de creștere economică, era privită ca erezie sau taxată asupru pentru incompetență. A fost nevoie de un an, un șir de summit-uri și o serie de corecții brutale aplicate de piețe, pentru ca marii preoți ai austerității pure să înțeleagă că mersul pe jos și nemîncat face bine la circulație dar nu garantează nici direcția bună nici supraviețuirea călătorului.

Summit-ul încheiat luni la Bruxelles a adoptat un program de acțiune pentru stimularea creșterii economice și multe din prevederile practice ale acordului au sens: ideea de muncă e reabilitată după ce o generație de eufemisme și holograme au lăsat impresia că nu mai e nevoie de așa ceva, învățămîntul profesional clasic, ucenicia, școlile de meserii revin după o amnezie incredibilă care izgonise din cîmpul ocupațiilor serioase orice apropiere de abilitățile manuale și de obiectele concrete. Reîntoarcerea la munca vizibilă și palpabilă vine după o lungă rătăcire în virtual.

Anii '90, dominați de expansiunea net-ului și a serviciilor mediate de net, au instalat un optimism contagios și intolerant cu tradiția clasică a muncii. Revenirea la conceptele și procesele de bază e salutară dar presupune un efort de reeducare împotriva curentului. Prestigiul și accesibilitatea sporturilor virtuale sînt adversari imbatabili. Noua generație, născută pe net, va accepta greu reorientarea. Însă, așa cum am văzut în cazul UE, reconsiderările sînt posibile, după ce par, mai întîi, imposibile.

Presiunea economică e atît de mare încît societățile trebuie sau vor trebui să se adapteze și să se întoarcă la obișnuința muncii pe care au părăsit-o acum cîteva decenii bune. Nu rezultă automat de aici că reorientarea va fi încununată de succes. Rezultă numai că redresarea nu va fi încununată de un dezastru. Succesul - acea stare aproape permanentă de reușită instantanee și necondiționată pe care mai ales lumea occidentală a transformat-o în drept - e prima victimă a noii logici istorice.

„Nimic nu va mai fi ca înainte! " repetă periodic comentatorii economici și politici. Au dreptate, cu precizarea că aceleași cuvinte pot fi folosite pentru a descrie un număr practic nelimitat de schimbări, reevaluări și despărțiri. Între ele, succesul - bijuteria cu care Occidentul e logodit de apoape cinci secole - e prima și cea mai importantă noțiune care dispare pe termen lung.

În acest punct, e de observat că așa-zisa minoritate favorizată e de fapt o clasă extrem de bine pregătită pentru ce face. De regulă, e vorba de oameni cu studii economic-financiare de vîrf sau de oameni fără studii dar extrem de bine pregătiți pentru meseria lor. În același timp, masa de protestari e o masă de tineri care au trecut prin sistemul educțaional obișnuit dar nu au ajuns nicăieri. E un alt fel de a spune că elita cîștigătoare e cîștigătoare pentru că stă pe o educație de nivel excelent, în vreme ce majoritatea are un nivel de educție acreditat, recunoscut oficial și inutilizabil. Mai departe, asta e tot una cu a spune că sistemul educațional de masă produce în serie oameni prost sau greșit pregătiți care au aspirații dar ajung să le transforme în frustrări, pe măsură ce pierd teren.

În acest fel, ne apropiem de concluzia că educația și nu altceva desparte membrii unei societăți și, apoi, societățile între ele. Sub galaxia Nobel își trăiește frustrările o masă enormă care e învinsă cu mijloacele propriei educații. Muncitorul chinez poate cîștiga, astfel, partida mai ușor, pentru că joacă împotriva unor societăți neproductive care produce, aproape fără excepție, o economie mai scumpă.

Chestiunea e mai complicată și include cu siguranță elemente de ordin etic, de pildă nervul tot mai slab al societăților care nu își mai propun să înainteze, pentru că, pînă de curînd, erau prea ocupate să consume. În cele din urmă, și acest viciu e tot o chestiune de educație. Dar problema poate fi ilustrată cel mai bine de un exemplu surprinzător: cazul României sau al oricărui alt fost stat comunist.

Aproape fără excepție, românii au o părere foarte bună despre tradiția sistemului lor școlar. Mai devreme sau mai tîrziu, ei vor invoca, în orice discuție pe tema educației, excelenta cultură generală asigurată de sistemul școlar și, mai ales, de sistemul școlar al fostului stat comunist. Atunci, spun foarte mulți români, se făcea carte. E adevărat. Suma cunoștințelor generale de istorie, geografie, literatură, filozofie și chiar științe naturale era respectabilă și, în orice caz, superioară nivelului de cunoștințe ale elevului sau studentului din Occident. Observația are, totuși, limite și conține o doză serioasă de patriotism. Autorii acestui gen de observații amintesc întotdeauna că un american habar n-are unde e Bucureștiul dar uită să spună că prea puțin români știu, de pildă, care e capitala statului New York. În orice caz, bagajul educațional al românilor era înainte, și chiar după 1989, apreciabil.

Marele mister apare după 1989. Astfel, dacă acceptăm că România putea conta pe o societate bine educată, cum se explică performanța slabă de după 1989? Unde a dispărut calitatea clasei educate? Răspunsul: nicăieri pentru că așa ceva n-a existat cu adevărat. Eșecul social colectiv de după 1989 nu poate fi doar rodul unei conspirații politice. Mai degrabă, el e rezultatul unui proces educațional care a asigurat atît incompetența cît și inadaptarea la condiții noi.

Sistemul eduațional românesc a format oameni cu bune cunoștințe generale dar a garantat, astfel, o cultură pasivă care a exclus capacitaea de gîndi și de a lua decizii. În consecință, după 1989, societatea românească a devenit brusc necompetitivă. Oamenii din posturile de conducere și decizie economice, administrative și politice s-au dovedit titrați și rău pregătiți. Calitatea deciziilor economice și administrative a fost, de regulă, slabă iar gîndirea politică a rămas la nivelul practicilor tradiționale.

Înapoierea educației a decis în mare măsură viteza de înaintare a țării. O clasă de directori, manageri și administratori mediocrii a dat societății decizii aproape exclusiv perdante. În aceste condiții, noua lasă conducătoare și-a asigurat poziția de vîrf prin sprijin politic sau delapidare și apoape nicodată prin competență. A doua împrejurare semnificativă e de găsit în comentariile tipice în care românii vorbesc de alți români care au făcut cariere științifice de mare succes în Occident. Fără să-și dea seama, autorii acestor comentarii nu fac altceva decît să condamne sistemul de acasă și să admită superioritatea unui sistem mult mai deschis la competență.

Cazul României și, mai larg, al Europei de est spune că decalajele între societăți sînt și decalajele între sistemele educaționale ale acelor societăți.

În sfîrșit, obiecția cea mai des întîlnită în discuția despre educație spune că relansarea sistemului școlar e utilă dar produce efecte foarte tîrziu. Mai clar, educația e importantă dar nu e o soluție, pentru că nu produce efecte imediate. Așa e. Relansarea educației duce la relansarea societății dar cere timp. E la fel de clar, însă, că fără relansarea educației nu există nici un fel de relansare a societății.