Traian Ungureanu

În acest punct, e de observat că așa-zisa minoritate favorizată e de fapt o clasă extrem de bine pregătită pentru ce face. De regulă, e vorba de oameni cu studii economic-financiare de vîrf sau de oameni fără studii dar extrem de bine pregătiți pentru meseria lor. În același timp, masa de protestari e o masă de tineri care au trecut prin sistemul educțaional obișnuit dar nu au ajuns nicăieri. E un alt fel de a spune că elita cîștigătoare e cîștigătoare pentru că stă pe o educație de nivel excelent, în vreme ce majoritatea are un nivel de educție acreditat, recunoscut oficial și inutilizabil. Mai departe, asta e tot una cu a spune că sistemul educațional de masă produce în serie oameni prost sau greșit pregătiți care au aspirații dar ajung să le transforme în frustrări, pe măsură ce pierd teren.

În acest fel, ne apropiem de concluzia că educația și nu altceva desparte membrii unei societăți și, apoi, societățile între ele. Sub galaxia Nobel își trăiește frustrările o masă enormă care e învinsă cu mijloacele propriei educații. Muncitorul chinez poate cîștiga, astfel, partida mai ușor, pentru că joacă împotriva unor societăți neproductive care produce, aproape fără excepție, o economie mai scumpă.

Chestiunea e mai complicată și include cu siguranță elemente de ordin etic, de pildă nervul tot mai slab al societăților care nu își mai propun să înainteze, pentru că, pînă de curînd, erau prea ocupate să consume. În cele din urmă, și acest viciu e tot o chestiune de educație. Dar problema poate fi ilustrată cel mai bine de un exemplu surprinzător: cazul României sau al oricărui alt fost stat comunist.

Aproape fără excepție, românii au o părere foarte bună despre tradiția sistemului lor școlar. Mai devreme sau mai tîrziu, ei vor invoca, în orice discuție pe tema educației, excelenta cultură generală asigurată de sistemul școlar și, mai ales, de sistemul școlar al fostului stat comunist. Atunci, spun foarte mulți români, se făcea carte. E adevărat. Suma cunoștințelor generale de istorie, geografie, literatură, filozofie și chiar științe naturale era respectabilă și, în orice caz, superioară nivelului de cunoștințe ale elevului sau studentului din Occident. Observația are, totuși, limite și conține o doză serioasă de patriotism. Autorii acestui gen de observații amintesc întotdeauna că un american habar n-are unde e Bucureștiul dar uită să spună că prea puțin români știu, de pildă, care e capitala statului New York. În orice caz, bagajul educațional al românilor era înainte, și chiar după 1989, apreciabil.

Marele mister apare după 1989. Astfel, dacă acceptăm că România putea conta pe o societate bine educată, cum se explică performanța slabă de după 1989? Unde a dispărut calitatea clasei educate? Răspunsul: nicăieri pentru că așa ceva n-a existat cu adevărat. Eșecul social colectiv de după 1989 nu poate fi doar rodul unei conspirații politice. Mai degrabă, el e rezultatul unui proces educațional care a asigurat atît incompetența cît și inadaptarea la condiții noi.

Sistemul eduațional românesc a format oameni cu bune cunoștințe generale dar a garantat, astfel, o cultură pasivă care a exclus capacitaea de gîndi și de a lua decizii. În consecință, după 1989, societatea românească a devenit brusc necompetitivă. Oamenii din posturile de conducere și decizie economice, administrative și politice s-au dovedit titrați și rău pregătiți. Calitatea deciziilor economice și administrative a fost, de regulă, slabă iar gîndirea politică a rămas la nivelul practicilor tradiționale.

Înapoierea educației a decis în mare măsură viteza de înaintare a țării. O clasă de directori, manageri și administratori mediocrii a dat societății decizii aproape exclusiv perdante. În aceste condiții, noua lasă conducătoare și-a asigurat poziția de vîrf prin sprijin politic sau delapidare și apoape nicodată prin competență. A doua împrejurare semnificativă e de găsit în comentariile tipice în care românii vorbesc de alți români care au făcut cariere științifice de mare succes în Occident. Fără să-și dea seama, autorii acestor comentarii nu fac altceva decît să condamne sistemul de acasă și să admită superioritatea unui sistem mult mai deschis la competență.

Cazul României și, mai larg, al Europei de est spune că decalajele între societăți sînt și decalajele între sistemele educaționale ale acelor societăți.

În sfîrșit, obiecția cea mai des întîlnită în discuția despre educație spune că relansarea sistemului școlar e utilă dar produce efecte foarte tîrziu. Mai clar, educația e importantă dar nu e o soluție, pentru că nu produce efecte imediate. Așa e. Relansarea educației duce la relansarea societății dar cere timp. E la fel de clar, însă, că fără relansarea educației nu există nici un fel de relansare a societății.

Cu foarte rare excepții, analizele care se ocupă de originile marii crize a societăților europene au ignorat problema educației. Omisiunea pare normală. O criză economică trebuie însoțită de o dezbatere care se ocupă de regimul fiscal, de rata dobînzilor, productivitate și atîtea alte concepte economice. Evident, toate aceste teme economico-fionanciare sînt la locul lor, chiar atunci cînd tind să funcționeze ca fetiș. Dar educația? Ce să caute educația într-o discuție care privește economica aplicată și nu cultura sau teoria.

Rezervele față de o dezbatere care include și calitatea educației sînt cu atît mai mari cu cît, în genere, chestiunea pare demult rezolvată. În fond, atîta lume pornește de la prezumpția după care, în epoca informației globale și instantanee, cunoașterea nu mai e o problemă. Cuprinderea nemărginită a net-ului a creat ceritudinea sau poate iluzia după care accesul la informație e nelimitat iar această stare cognitiv-paradisiacă garantează buna educație. Oricine poate afla orice și singura dificultate vine din excesul de informație care permite elevilor slabi să scrie lucrări perfect doumentate, după o întîlnire de cîteva minute cu Profesor Google. Aceași impresie vine și din proliferarea rețelelor școlare.

Nici o altă epocă istorică n-a fost înzestrată cu un număr mai mare de universități și nici un alt tip de societate n-a numărat atîția titrați supracalificați. În plus, prestigiul științei ca „regină a cunoașterii" e o cucerire globală respectată dincolo de granițele național-culturale și promovată frenetic, în regim cotidian, de rețele mediatice enorme. Așadar, ultimul lucru pe care ar trebui să îl reconsiderăm, acum, în vremuri de criză, e educația. Problema acestui tablou e că reflectă realitatea, într-un moment în care prea puțină lume acceptă că realitatea însăși e o problemă. Altfel spus, criza pe care o sesizăm în efectele ei financiare și economice își ascunde foarte bine definiția de bază.

Lucrurile se schimbă de îndată ce observăm că actuala criză poate fi descrisă ca o partidă pierdută de societăți care nu mai fac față competiției, pentru că nu mai știu îndeajuns, nu mai gîndesc rațional și nu mai reușesc să ia decizii cîștigătoare. În mare, situația reală e mascată de două mituri care trimit în direcții plauzibile dar înșelătoare. Primul acceptă handicapul occidental dar îl explică prin apariția forței de muncă ieftine întrupată de mulțimile asiatice fără număr care muncesc enorm pentru „un blid cu orez". A doua raportare mitologică neagă handicapul și administează calmantul clasic trimițînd la gloria Nobelurilor pentru chimie, fizică și medicină, confiscate de eminenți cercetători occidentali. În ambele cazuri, mitologia pleacă de la elemente reale pentru a le preschimba în
alibiuri. Problema e astfel evitată cu ajutorul a două imagini de camuflare, aplicate la vîrf și la bază. Asaltul producătorilor chinezi în zdențe și primatul grantat de universitarii de stirpe Einstein promovează același mesaj: criza nu are nici o legătură cu educația. Ceea ce explică prea puțin.

În mod involuntar, problema educației e pusă clar în discuție exact de radicalii care se consideră excelent educați și găsesc toate problemele în lipsa de echitate a sistemului capitalist. E vorba de grupurile de tineri și de intelectuali grupați în așa numita mișcare „Occupy" sau în alte asociații și curente de gîndire care acuză decalajele inegalitatea scandaloasă a societăților occidentale. În viziunea acestei mișcări, lumea se împarte inechitabil în acel 1% care a concentrat o parte disproporționată a bogăției și restul de 99% care e silit să împartă o felie minusculă. Ultraminoritatea dominantă e frormată din bancheri, șefi de mari companii și oameni de afaceri prosperi. În genere, furia protestatarilor nu are nici o problemă cu artiștii, sportivii sau cu membrii aristocrației istorice. Obiectul contestației e elita cu rol executiv în industrii de mare profit. În același timp, contestatarii se definesc pe ei înșiși ca masă defavorizată, în ciuda unei nivel de educație foarte bun, probat cu diplome univeristare. Cu alte cuvinte, minoritatea de 1% face bani nu se știe cum, în vreme ce majoritatea educată nu își găsește locul.