Răspunsul e surprinzător. În primul rînd, pentru că nu are nimic de-a face cu modernitatea extremă a netului, lumii digitale sau a rețelelor media-sociale. Un paradox extrem leagă contestația ACTA de reflexe și credințe vechi și înapoiate, la marginea ocultismului și a superstiției.
Contestația ACTA are două direcții. Mai întîi, protestul popular care e autentic dar confuz. Apoi, campania politică, foarte precisă și complet neautentică. Partidele și politicienii care s-au alăturat sau, mai degrabă, au speculat protestul popular vin de regulă de la stînga și se încadrează în datele clasice ale demagogiei; dacă mulțimea crede ceva, dă-i dreptate, fă-o să creadă încă mai tare și încoloneaz-o spre cabina de vot.
Discursul politic despre ACTA nu e nimic mai mult decît o suită aprinsă de lozinci care trimit înapoi spre mulțime, în variantă forte, suspiciunile și fricile preluate tot din mulțime. De ce e, însă, mulțimea atît de nervoasă? Care e originea protestului popular? Înainte de orice, discuția trebuie să țină seama de definiția pe care foartă multe lume, în special tineri crescuți în fața computerului, o dă net-ului.
Punctul de plecare și concluzia sînt, pentru nenumărați utilizatori, că net-ul e o lume complet autonomă, un tărîm fără legătură cu realitatea și cu regulile valabile în lumea din afară, acel teritoriu fără limite, în care, totul e permis și oricine e, în sfîrșit, scăpat de griji, de slăbiciuni și iopreliști. Într-un cuvînt: paradisul.
Odată decupat din lumea reală, net-ul devine pentru cei ce cred în paradisul digital un teritoriu inatacabil, ca o rezervație ocrotită și sacră. Psihologia indusă de acest tip de convingeri alimentează delirul libertății și separă complet utilizatorul de umanitatea tradițională.
Din acest motiv, sentimentul de fraternitate creat de net e formidabil. Utilizatorii frenetici au o coeziune subterană, dezvoltă rapid o mentalitate de asediu în care libertatea trebuie apărată de conspirația uriață a lumii din afară. Orice gest care le reaminteșete că net-ul e parte a lumii reale, că nimic nu poate fi scutit de reguli raționale sau de umanitatea minimă, îi face să denunțe despotismul. În cele mai multe cazuri, reacția e egală cu împotrivirea unui copil care nu vrea să fie trezit sau cu furia celui ce află că dependența are un sfîrșit. Observația elementară după care furtul sau înșelăciunea, indecența sau violența nu devin admisibile doar pentru că se produc pe net le scapă cu totul.
O ironie atroce îi pune pe contestatarii ACTA în aceași tabără cu China, statul care refuză să semneze Acordul și e, în același timp, cel mai mare brutal cenzor de internet. Nu e singura contradicție provocată de decalajul extraordinar între dinamica tehnologiei și cadrul stabil al democrației.
Problema e că neînțelegerea continuă și tinde să adune de partea ianmicilor involuntari ai libertății o forță tot mai numeroasă.
