Traian Ungureanu

Jose Manuel Barroso, Președintele Comisiei Europene, a încercat vreme de 40 de minute să convingă. Discursul asupra stării Uniunii era, evident, ocazia nimerită pentru turul de forță și claritate așteptat de parlamentarii europeni și de piețele financiare.

Barroso a bifat toate întrebările mari și a găsit pentru fiecare o jumătate de răspuns sau mai puțin. Cîtă vreme, acesta e nivelul de analiză și reacție al Uniunii, va fi nevoie de alte și alte discursuri. Dacă va mai fi timp de așa ceva.

Intervenția lui Barroso, în fața Parlamentului European reunit la Strasbourg, a trecut prin introducerea clasică. Uniunea e în criză și incapacitatea de decizie a Uniunii explică în parte impasul. Dar grosul necazurilor a fost provocat de state membre care au trăit mult peste ce pot produce, de comportamentul iresponsabil al piețelor financiare și de mentalitatea îngustă dar din ce în ce mai agresivă a naționaliștilor și populiștilor care au văzut în criză șansa de a contesta Uniunea, moneda Euro, piața unică europeană și libertățile paneuropene.

Acest soi de recapitulare defensivă putea lipsi fără regrete și pierderi din discurs. Chiar fără factorii amintiți de Barroso, UE ar fi fost în criză. Problemele au început, clar, înainte ca factorii de presiune externi să otrăvească atmosfera.

Barroso a trecut promițător la enumerarea soluțiilor. Iar soluția de bază e unificarea Uniunii. Cu alte cuvinte, o Uniune care să își respecte statutul și funcțional, nu numai nominal. Indiscutabil, direcția prescrisă de Barroso e corectă. De altfel, nu e nevoie de un efort analitic deosebit pentru a dibui remediul. Frica și faptele sînt învățători foarte buni.

Problema nu e deci, descoperirea soluției. Problema e: poate soluția deveni realitate? Poate Uniunea Europeană deveni o Uniune în sensul american, adică o entitate coerentă, cu un singur rînd de reguli, cu un centru de decizie recunoscut și cu membri fideli? Teoria și nevoile europene spun că da. Faptele continuă să spună cu totul altceva.

Barroso a trecut la descrierea metodică a pașilor care conduc spre edificarea Uniunii. Mai întîi, Uniunea Monetară trebuie imediat condusă și întregită de o Uniune Economică. Ideea după care euro poate funcționa în absența unificării fiscale a fost o iluzie - recunoaște Barroso. Primul pas spre uniunea economică ar fi tocmai Pachetul de Guvernanță economică al zonei euro votat de Parlamentul European. Pachetul e, evident, un pas în direcția bună dar nu coincide cu edificarea Uniunii Economice, așa cum a lăsat Barroso să se înțeleagă.

Celălalt element de susținere a Unificării sau măcar al unei asumări comune a realității economice și financiare europene ar urma să fie eurobond-urile, titlurile emise pentru a susține și garanta sistemul financiar european. Barroso a evitat să sprijine net eurobond-ul și a vorbit doar de stabiliity bond-uri, titluri de stabilzare, o categorie incertă care nu rezolvă criza de credibilitate europeană în fața piețelor. Barroso nu putea spune altceva, pentru că, așa cum el însuși a recunoscut, eurobond-urile ar presupune schimbarea Tratatului de la Lisabona iar acest lucru e politic imposibil. Ceea ce e totuna cu a spune că nici măcar Barroso nu e pregătit să parieze pe unitatea în care tot el vede salvarea Uniunii.

Capitolul următor a fost mult mai lesne de rostit pentru Președintele Barroso: reglementarea bancar financiară, una din temele comune ale mini-demagogiei europene. Barroso a cerut reguli de supraveghere mai severă a băncilor și a invocat nevoia de a pune capăt speculațiilor financiare pe termen scurt (short). Multă lume va fi înclinată să vadă în reglementarea exceselor bancae și, mai ales în interdicția speculațiilor pe termen scurt, o idee de bun simț și o măsură sănătoasă. Să zicem că va fi așa.

Ce nu spune Barroso e că autoritățile politice sînt deosebit bune la sesizat pericole imediate și foarte slabe cînd trebuie să blocheze pericolele pe termen lung. Dintr-un simplu și singur motiv: pentru că e vorba de ele însele. Nu altceva decît speculația guvernelor statelor membre ale zonei euro a provocat gradul de îndatorare din care a crescut problema Greciei și, odată cu ea, criza euro.

Președintele Barroso a continuat dialogul cu sistemul financiar-bancar anunțîndu-și sprijinul pentru introducereea unei taxe pe tranzacțiile financiare. Taxa va aduce venituri de 55 de miliarde euro anual (ceea ce nu e mare lucru) și va aduce și altceva: scăderea cu aproximativ 1% a PIB-ului european. Barroso ar fi trebuit să știe acest lucru, pur și simplu pentru că prognoza aparține Comisiei Europene, instituția condusă de Barroso.

O altă consecință ignorată a noii taxe va fi, desigur, fuga capitalurilor și a tranzacțiilor spre zone netaxate. Poate Shanghai, poate New York, în nici un caz Frankfurt. Planul a fost primit ca o declarație de război în City-ul londonez, al doilea centru de tranzacții mondial și cel mai important nod de trading european. Taxa anunțată de Barroso va fi, efectiv, o taxă pe tranzacțiile din City iar asta va tulbura cu atît mai mult piețele. Dar pericolul principal rămîne reglementarea neproductivă și instalarea resentimentului în politica fiscală.

Politicianul caucazian nu poate ceda, pentru că experiența istorică l-a învățat că anarhia, neînțelegerea și perpetuarea confictului sînt, totuși, un fel de viață, pe cînd cedarea duce la dispariție. Într-un fel, armenii și azerii, renumiți pentru inflexibilitatea lor zgomotoasă, au învățat să prefere și să iubească dezacordul - singura formă de coexistență pe care o cunosc și o înțeleg. Fără contrast și ciocnire, coexistența nu mai stă pe nimic, politica devine de neînțeles iar personajele politice nu se mai pot orienta.

De aici, insistența stupefiantă cu care acest tip de mentalitate politică refuză sau are gijă să astupe orice ieșire spre compromis, mai ales atunci cînd înțelegerea e aproape și, în mod vădit, posibilă. Compromisul nu e util tocmai pentru că nu poate fi vîndut acasă, societăților care își privesc politicienii, ca victorie eroică, adăogată, acum, acelui lung șir de victorii legendare care dau identitatea națională.

Așadar, politicienii zonelor orientale de conflict vin la negocieri condiționați în totalitate de o istorie care a pus, mereu, deasupra împotrivirea, protestul vehement și persoana solitară. Întîlnirea cu politicienii de tradiție occidentală are, prin urmare, toate șansele să se transforme într-o ciocnire. Nu pentru că politicienii de mentalitate orientală ar fi ostili ci pentru că, în mod esențial, orientalii nu caută compromisul ci supremația, oricît de scumpă și de efemeră. Există excepții și asta explică de ce mentalitatea zis orientală nu e totuna cu delimitarea geografică a Orientului.

Mentalitatea politicianului chinez, e de pildă, totalmente neofensivă și mereu gata să absoarbă sugestiile interlocutorului pentru a le reformula sau pune la lucru, după o deviere de mare finețe. Și aici, istoria a hotărît aproape tot ce se poutea hotărî. Scepticismul istoric profund al conglomeratului chinez față de dezordine și, mai ales, față de complicațiile incontrolabile pe care le presupune expansiunea externă sau intervenția străină a produs o mentalitate politică răbdătoare, metodică și subtilă.

În consecință, tipologia mentalităților politice pare totuna cu istoria politică a statelor. În măsura în care au traversat șocuri istorice din care au tras concluzii supranaționale, statele și politicienii lor au dezvoltat mentalități raționale și pragmatice. Invers, în măsura în care șocurile istorice au rămas o realitate superiaoră și ireversibilă, statele și politicienii au intrat în mentalități care nu pot depăși alarma și nu înțeleg compromisul.

S-ar putea crede, mai departe, că naționalismul e decisiv. Că arta occidentală a compromisului e o victorie asupra instinctului național și că mentalitatea orientală e singura care stie să rămînă fidelă obiectivelor naționale. Nu e așa. Și occidentalii sînt naționaliști dar în alt fel. În viziunea lor, națiunea nu mai se mai restrînge la sînge. Asta înseamnă că emanciparea umană e avansată și a găsit, și în politică, o cale spre acordul rațional.

Zona statelor problematice ale Orientului n-a avut, încă, șansa de a testa virtuțile raționalității. Dar asta e povestea foarte complicată a diferențelor de gîndire și experiență care continuă să separe Orientul de Occident. Din acest punct de vedere, dezbaterea despre ciocnirea civilizațiilor n-a pornit degeaba iar divorțul mentalităților politice e unul din subcapitolele ei cele mai importante.