Traian Ungureanu

Lumea revoluțiilor arabe are o complexitate care a trecut demult pragul dezordinii. În toată această aglomerare cumplită de impurități și interese, un lucru rămîne clar: statele arabe sînt state căzute și problema lor postrevoluționară va fi colosală. Pe scurt, lumea arabă va trebui să o ia de la cap, în încercarea de a se insera în realitatea modernă.

Petrolul, războialele și propaganda nu mai sînt de ajuns. În lipsa tutelei tiranice care a astupat sau imobilizat imapsuri vreme de 40-50 de ani, societățile arabe vor trebui să clădească economii, instituții și sisteme electorale. Ceea ce nu e deloc simplu sau garantat.

Ne aflăm, într-o situație istorică dacă nu nouă, atunci cu totul specială. Ne aflăm în fața unui val revoluționar care nu va revoluționa nimic dar va trebui să clădească o lume nouă. Profesorii vor fi, din nou, fostele puteri coloniale, de data asta cu o escortă solidă de funcționari FMI și ai Băncii Mondiale. Marele adversar abia așteaptă să scoată capul și e de găsit înăuntru: în dependența totală a populației, în obișnuințele etatiste și în superstiția virulent anti-americană și anti-evreiască. Pentru a complica lucruile, arbitrul turbluent al procesului va fi, mult timp de aici înainte, Iranul, un stat care nu se poate susține decît prin expansionism profetic și militar.

Ecuația care pune la un loc Revoluțiile răsăritene ale anului 1989 și Revoluțiile arabe ale anului 2011 e o eroare grotescă. Asemănările ne duc înapoi, la povestea simplificată, cu două personaje: libertate și tiranie.

Diferențele sînt decisive. Estul a trecut prin revoluțiile anului 1989 cu mai mult sau mai puțin succes, însă, în genere, statele Estului nu au pornit din poziția de state căzute. Nici măcar 40-50 de ani de comunism n-au putut demola fundațiile de civilizație așezate, în cîteva secole de construcție. La sfîrșitul revoluțiilor, statele estice au pornit de pe poziții diferite dar nu dezarmate și surclasate de mersul istoriei. Problemele naționale, economice și religioase nerezolvate n-au taxat statul pînă la neființă. Recuperarea și integrarea au început aproape imediat și recuplarea cu Europa a fost un succes.

Excepțiile au istoria lor. Rusia a rămas în urmă, pentru că are handicapul unui enorm cumul de resurse naturale și un minus devastator de experiență a libertății. Iugoslavia s-a dizolvat într-o cascadă de războaie civile dar asta pentru că părțile componente fuseseră aduse prin forță în federație. În orice caz, structurile de civilizație au rezistat și, aproape peste tot în Europa de Est, revoluțiile au permis imediat accesul la un alt nivel istoric.

Problema de fond e, în cazul statelor arabe, lipsa unei fundații care ar putea pemite accesul la competiție și modernitate. Militanții islamici propun orizontul istoric clasic al lumii etico-religioase mulsmane dar acest orizont e impracticabil. Adoptarea lui s-ar solda cu o catastrofă. Închipuiți-vă, Europa de Est plonjînd, la sfîrșitul mlui 1989, din comunism în feudalismul Lăpușnenilor. În cele din urmă, problema lumii arabe nu poate fi nici ocolită, nici limitată de valul revoluționar al ultimului an. Bazele civilizației moderne lispesc.

Orice revoluție trebuie salutată dar nu bifată. Întîlnirea trebuie continuată. După valul care a răsturnat sau transformat regimurile comuniste est-europene, revoluțiile au devenit personaje istorice vedetă. Ceea ce înseamnă că au devenit, de fapt, o formă de actualitate, curtată, subliniată și deformată de mediile de informare. Soarta așa numitelor revoluții arabe e un exemplu categoric.

La început, odată cu mișcarea de stradă care a dus la îndepărtarea regimului Beni Ali, în Tunisia, revoluția a fost întîmpinată cu un entuziasm normal și în același timp limitat. O răsturnare istorică nu poate deveni știre, decît dacă e restrînsă la o schemă emoțională simplă. A urmat răsturnarea regimului Mubarak, în Egipt, și revoluția a prins, iar, prima pagină, încadrîndu-se în limitele cerute de știri din ce în ce mai rapide și mai spectaculoase.

Tot ce era prea complicat și prea greu de explicat a rămas pe afară. A urmat baia de sînge din Siria și nimic nu s-a schimbat în tratamentul mediatic prescris pentru asemenea ocazii: o poveste cu luptători pentru libertate și tirani ucigași. Nu e nimic inexact în această imagine. Diferența între libertate și opresiune e clară. Însă povestea e mult-mult mai complicată și mai anevoioasă. Est-europenii știu cîte ceva despre griurile, iluziile și parantezele revoluționare.

Povestea media cu două personaje (libertate/tiran) e o fabulă simplă cu două personaje. Cineva va învinge și toată lumea speră în triumful binelui. Povestea reală conține cele două persoanje dar nu le lasă singure. În spatele, în jurul sau deasupra lor, lucrează forțe greu de evaluat dar foarte active. Egiptul e, de pildă, disputat de forțe care nu mai țin nici de armată, nici de susținătorii sau oponenții lui Mubarak.

Falimentul alimentar, regresia economică rapidă și lipsa de resurse financiare au pășit pe scenă și scriu singure istoria a ce a fost odată Revoluția egipteană. O fac atît de rapid și vehement încît povestea răsturnării lui Mubarak ar putea rămîne un episod important dar numai ca deschizător de drumuri, fie ele și către colaps. Revoluția egipteană a fost rezultatul unui impas economic total, într-o societate incapabilă să producă, să educe sau să modernizeze. Cîteva analize au început să aducă la suprafață această realitate pe care mediile de informare au ratat-o din dorința de simplificare și din motive de audiență.

Acum, după cîteva luni de iluzii, povestea revoluțiilor arabe se transformă în povestea impasurilor interne arabe. Odată turismul blocat, Egiptul nu are ce pune în loc. Siria trebuie să facă față altei variante de impas: lipsa de clarificare națională și religioasă. E problema mai tuturor regimurilor neo-arabe.

O explicație facilă și mult îndrăgită de cercurile politice arabe dă vina pe trecutul colonial și pe aberațiile național-administrative din care s-au născut granițele noilor state, așa cum au fost ele mîzgălite de Anglia sau Franța. E ceva aici dar realitatea nemișcată a regimurilor arabe spune mult mai mult despre incapacitatea sistematică a clasei conducătoare autohtone de a se ocupa de problemele societății.

În majoritatea lor, regimurile arabe au evitat orice urmă de răspundere și participare, pentru a se ocupa de consolidarea puterii de clan. Problemele arabilor de acasă sau din afară au rămas nerezolvate. Știm acum ce bilanț dezastruos au regimurile post-coloniale arabe: subdezvoltare, analfabetism, violență internă, lipsă de reprezentare politică. Problemele arabilor din afară au fost plasate în fruntea camapiniilor umanitare purtate din occident. Chestiunea palestiniană e un caz flagrant: regimurile arabe au închiriat problema și s-au distanțat, lăsînd în urmă un nor de proclamații. Siria e un cumul perfect de impasuri nerezolvate.

Opresiunea internă a suprimat o vreme cercurile islamiste dar erorile de politică economică și religioasă le-au readus în joc. Lupta pentru libertate a devenit, astfel, un conglomerat în care sirienii fără afiliere caută drepturi, în timp ce sirienii înrolați de suflul islamic se bat pentru dominație. Mai departe, asta a dus la apariția Iranului, de astă dată în apărarea lui Assad. Pentru că, în alte zone, unde încearcă să aducă la putere grupări religioase fidele, ca în Yemen sau Bahrain, Iranul e de cealaltă parte, alături de cauza libertății. Unde libertate înseamnă control iranian.