Linkuri accesibilitate

Traian Ungureanu




În sfîrșit, formula politică pe care Barroso și, apoi, liderii principalelor grupuri politice din Parlament au avansat-o pentru deblocarea acțiunii comune europene e reducerea și chiar abolirea sistemului de lucru inter-guvernamental. Mai simplu spus, reducerea și eliminarea deciziilor luate în urma negocierilor între guvernele statelor membre.

Unitatea Uniunii nu poate deveni fapt decît odată cu înlăturarea cacofoniei. Statele europene trebuie să tacă și să preia deciziile coerente ale unui singur centru care vorbește cu o singură voce. Cu această observație intensă dacă nu disperată, Barroso a închis cercul și s-a întors la apelul lansat în deschiderea discursului. Într-adevăr, aici e problema fundamentală a Uniunii, problema pe care Uniunea trebuie să o rezolve rapid și convingător.

Înainte de, în timpul și după discursul lui Barroso statele membre sau, mai bine zis, marile state membre, au ilustrat în felul lor fragilitatea sugestiei lui Barroso. Germania conduce categoric în materie. Ministrul de Fianțe german s-a delimitat în termeni categorici de ideea unui super pachet financiar pentru fortificarea zonei euro. Întrucît ideea a venit din Statele Unite, ministrul german ar putea fi bănuit de provincialism anti-american. Adevărul e că ministrul german e profund reprezentativ pentru convingerile clasei politice și bancare germane. În limitele acestei viziuni, Germania și, mai departe Europa, nu trebuie să mai cheltuie bani buni pentru a răscumpăra datornici răi și datorii rele.

Soluția e disciplină, muncă și austeritate pînă la capăt. Iertarea parțială de datorii cumulate de un stat ca Grecia iese din discuție, pentru că, în cuvintele aceluiași ministru, grecii trebuie să plătească. Problema de fond a acestei poziții e, pur și simplu, dezacordul total cu direcțiile sprijinite de Comisia Europeană, de Banca Centrală Europeană și de un număr de state membre UE. Îi face asta pe ministrul de finanțe german și pe colegii lui de convingeri anti-europeni? În aparență, da. În realitate, nu.

Germania nu poate fi suspectată de atitudini anti-UE. Fără buna credință și angajamentul politico-financiar german, Uniunea Europeană ar fi ratat startul și n-ar fi atins consolidarea. Însă opțiunile financiare, fiscale, economice și politice ale Germaniei sînt condiționate de interesele germanilor. Iar germanii nu vor să plăească mai mult decît trebuie, lăsînd grecilor și altor națiuni în dificultate șansa să facă restul prin efort, rigoare și voință. Adică urmînd exemplul german. S-ar prea putea ca opțiunea germană să fie corectă dar asta nu are nici un fel de importanță pentru Europa atîta vreme cît nu e împărtășită de Europa.

Lecția e că formularea politicii europene nu poate evita dicteul național. Toată lumea pariază pe o revelație europeană care ar fi singură în stare să abolească interesele și realitățile naționale. În ultimele cîteva luni, în Parlament și la diverse reuniuni europene s-a auzit tot mai des remarca după care Uniunea nu își mai poate permite atîtea alegeri. Așa e. Nu îți mai poate acest fel de alegeri. Prezidențialele 2012 din Franța și generalele 2013 promit paralizia în Franța, respectiv Germania. Dar asta numai atîta timp cît alegerile vor continua să fie, în toată Europa, un prilej de tranzacții dubioase care cară mesaje și bani spre electorat. Nu alegerile sînt problema ci utilizarea lor.

Credința după care putem trece în cea mai pură politică europeană printr-un super salt e ridicolă. Ea echivalează cu un club ocult ai cărui membri mizează pe un miracol iminent. Contradicția fundamentală a Uniunii Europene e intactă. Ea aduce în conflict nevoia de decizie europeană și realitatea națională. În aceste date, problema nu poate fi rezolvată iar planurile și discursurile care recomandă utopia fără alte precizări rămîn perfect inutilizabile.

Soluția e alinierea rațională și negocierea. Statele membre trebuie să acepte în mod profund că nu pot exista decît integrate într-o Uniune și să negocieze cea mai bună decizie posibilă. Metoda inter-guvernamentală trebuie domesticită dar e inevitabilă. Statele europene sînt îndeajuns de integrate pentru a produce contagiuni dar insuficient integrate pentru a lua decizii în numele unui palier european aproape metafizic.

Altfel spus, sîntem îndeajuns de uniți pentru a ne scufunda împreună dar insuficient de coordonați pentru a înota împreună. În aceste condiții, compromisul și numai compromisul poate da șansa de care depinde acțiunea europeană coerentă.




Jose Manuel Barroso, Președintele Comisiei Europene, a încercat vreme de 40 de minute să convingă. Discursul asupra stării Uniunii era, evident, ocazia nimerită pentru turul de forță și claritate așteptat de parlamentarii europeni și de piețele financiare.

Barroso a bifat toate întrebările mari și a găsit pentru fiecare o jumătate de răspuns sau mai puțin. Cîtă vreme, acesta e nivelul de analiză și reacție al Uniunii, va fi nevoie de alte și alte discursuri. Dacă va mai fi timp de așa ceva.

Intervenția lui Barroso, în fața Parlamentului European reunit la Strasbourg, a trecut prin introducerea clasică. Uniunea e în criză și incapacitatea de decizie a Uniunii explică în parte impasul. Dar grosul necazurilor a fost provocat de state membre care au trăit mult peste ce pot produce, de comportamentul iresponsabil al piețelor financiare și de mentalitatea îngustă dar din ce în ce mai agresivă a naționaliștilor și populiștilor care au văzut în criză șansa de a contesta Uniunea, moneda Euro, piața unică europeană și libertățile paneuropene.

Acest soi de recapitulare defensivă putea lipsi fără regrete și pierderi din discurs. Chiar fără factorii amintiți de Barroso, UE ar fi fost în criză. Problemele au început, clar, înainte ca factorii de presiune externi să otrăvească atmosfera.

Barroso a trecut promițător la enumerarea soluțiilor. Iar soluția de bază e unificarea Uniunii. Cu alte cuvinte, o Uniune care să își respecte statutul și funcțional, nu numai nominal. Indiscutabil, direcția prescrisă de Barroso e corectă. De altfel, nu e nevoie de un efort analitic deosebit pentru a dibui remediul. Frica și faptele sînt învățători foarte buni.

Problema nu e deci, descoperirea soluției. Problema e: poate soluția deveni realitate? Poate Uniunea Europeană deveni o Uniune în sensul american, adică o entitate coerentă, cu un singur rînd de reguli, cu un centru de decizie recunoscut și cu membri fideli? Teoria și nevoile europene spun că da. Faptele continuă să spună cu totul altceva.

Barroso a trecut la descrierea metodică a pașilor care conduc spre edificarea Uniunii. Mai întîi, Uniunea Monetară trebuie imediat condusă și întregită de o Uniune Economică. Ideea după care euro poate funcționa în absența unificării fiscale a fost o iluzie - recunoaște Barroso. Primul pas spre uniunea economică ar fi tocmai Pachetul de Guvernanță economică al zonei euro votat de Parlamentul European. Pachetul e, evident, un pas în direcția bună dar nu coincide cu edificarea Uniunii Economice, așa cum a lăsat Barroso să se înțeleagă.

Celălalt element de susținere a Unificării sau măcar al unei asumări comune a realității economice și financiare europene ar urma să fie eurobond-urile, titlurile emise pentru a susține și garanta sistemul financiar european. Barroso a evitat să sprijine net eurobond-ul și a vorbit doar de stabiliity bond-uri, titluri de stabilzare, o categorie incertă care nu rezolvă criza de credibilitate europeană în fața piețelor. Barroso nu putea spune altceva, pentru că, așa cum el însuși a recunoscut, eurobond-urile ar presupune schimbarea Tratatului de la Lisabona iar acest lucru e politic imposibil. Ceea ce e totuna cu a spune că nici măcar Barroso nu e pregătit să parieze pe unitatea în care tot el vede salvarea Uniunii.

Capitolul următor a fost mult mai lesne de rostit pentru Președintele Barroso: reglementarea bancar financiară, una din temele comune ale mini-demagogiei europene. Barroso a cerut reguli de supraveghere mai severă a băncilor și a invocat nevoia de a pune capăt speculațiilor financiare pe termen scurt (short). Multă lume va fi înclinată să vadă în reglementarea exceselor bancae și, mai ales în interdicția speculațiilor pe termen scurt, o idee de bun simț și o măsură sănătoasă. Să zicem că va fi așa.

Ce nu spune Barroso e că autoritățile politice sînt deosebit bune la sesizat pericole imediate și foarte slabe cînd trebuie să blocheze pericolele pe termen lung. Dintr-un simplu și singur motiv: pentru că e vorba de ele însele. Nu altceva decît speculația guvernelor statelor membre ale zonei euro a provocat gradul de îndatorare din care a crescut problema Greciei și, odată cu ea, criza euro.

Președintele Barroso a continuat dialogul cu sistemul financiar-bancar anunțîndu-și sprijinul pentru introducereea unei taxe pe tranzacțiile financiare. Taxa va aduce venituri de 55 de miliarde euro anual (ceea ce nu e mare lucru) și va aduce și altceva: scăderea cu aproximativ 1% a PIB-ului european. Barroso ar fi trebuit să știe acest lucru, pur și simplu pentru că prognoza aparține Comisiei Europene, instituția condusă de Barroso.

O altă consecință ignorată a noii taxe va fi, desigur, fuga capitalurilor și a tranzacțiilor spre zone netaxate. Poate Shanghai, poate New York, în nici un caz Frankfurt. Planul a fost primit ca o declarație de război în City-ul londonez, al doilea centru de tranzacții mondial și cel mai important nod de trading european. Taxa anunțată de Barroso va fi, efectiv, o taxă pe tranzacțiile din City iar asta va tulbura cu atît mai mult piețele. Dar pericolul principal rămîne reglementarea neproductivă și instalarea resentimentului în politica fiscală.

Încarcă mai mult

Traian Ungureanu

Fost parlamentar european (2009 – 2019), din partea PD-L (Partidul Democrat Liberal, apropiat președintelui Traina Băsescu) și ulterior a PNL (Partidul Național Liberal).

Jurnalist în România, între 1983-1988, Traian Ungureanu a lucrat la BBC, redacția pentru România, între 1989 – 2003. După care a devenit colaboratorul extern al Europei Libere, unde a scris despre politica din România și Europa, a ținut o cronică sportivă iar după ce a devenit europarlamentar, o cronică europeană. Semnează un blog politic și în fiecare vineri, un Jurnal de corespondent de la Londra.

Opiniile autorului nu reprezintă, neapărat, punctul de vedere al radio Europa Liberă.

XS
SM
MD
LG