Traian Ungureanu

Nimic nu vorbește mai mult despre Europa decît absența. Oamenii și societățile par tot mai puțin sau deloc prezente la evenimetele în curs. Nimeni nu se mai poate deranja, în timp ce faptele mari curg. La Paris sau la Berlin, la Roma sau la Londra, se întîmplă tot felul de lucruri. Dar se întîmplă în prezența, nu cu participarea, populațeiei locale. Astă vară, Londra a fost jefuită în voie de mici armate urcate din drojdia locală. Pînă la apariția tîrzie a polițioei, orașul care se fălea odinioară cu propria tărie de caracter, n-a avut nimic de spus. Iar asta nu e nimic mai mult decît repetiția paraliziei care a pus stăpînire pe Paris acum cîțiva ani.

Marile orașe ale Europei tac, părărsite de spiritul sever și activ al burgurilor civile care au construit Europa urbană clasică. Lăutari, hoți, prostituate, crize, șomaj, mode și campanii zgomotoase trec, numărate și supravegheate de televiziunile care își informează publicul inert despre ultima întîmplare fără recurs din oraș. Singurele sporturi practicate cu oarecare voință de marile orașe sînt interdicțiile fără risc: fumatul și parcatul conduc, de departe. Restul curge sau nu după voia altora: pirateria comercială, violența și delincvența de nivel mic și permanent, lucrările fără sfîrșit care desfundă străzile pentru a justifica existența primăriilor - toate se scurg monoton prin fața locuitorilor. Nimeni nu mai are pretenții. Toată lumea așteaptă să vadă ce se mai întîmplă și ce i se mai întmplă. Splendoarea marilor orașe ale Europei e intactă. Doar ea. Înăuntru, în marele muzeu urban, omenirea marilor oașe europene locuiește în postura unui chiriaș indiferent.

Lumea revoluțiilor arabe are o complexitate care a trecut demult pragul dezordinii. În toată această aglomerare cumplită de impurități și interese, un lucru rămîne clar: statele arabe sînt state căzute și problema lor postrevoluționară va fi colosală. Pe scurt, lumea arabă va trebui să o ia de la cap, în încercarea de a se insera în realitatea modernă.

Petrolul, războialele și propaganda nu mai sînt de ajuns. În lipsa tutelei tiranice care a astupat sau imobilizat imapsuri vreme de 40-50 de ani, societățile arabe vor trebui să clădească economii, instituții și sisteme electorale. Ceea ce nu e deloc simplu sau garantat.

Ne aflăm, într-o situație istorică dacă nu nouă, atunci cu totul specială. Ne aflăm în fața unui val revoluționar care nu va revoluționa nimic dar va trebui să clădească o lume nouă. Profesorii vor fi, din nou, fostele puteri coloniale, de data asta cu o escortă solidă de funcționari FMI și ai Băncii Mondiale. Marele adversar abia așteaptă să scoată capul și e de găsit înăuntru: în dependența totală a populației, în obișnuințele etatiste și în superstiția virulent anti-americană și anti-evreiască. Pentru a complica lucruile, arbitrul turbluent al procesului va fi, mult timp de aici înainte, Iranul, un stat care nu se poate susține decît prin expansionism profetic și militar.

Ecuația care pune la un loc Revoluțiile răsăritene ale anului 1989 și Revoluțiile arabe ale anului 2011 e o eroare grotescă. Asemănările ne duc înapoi, la povestea simplificată, cu două personaje: libertate și tiranie.

Diferențele sînt decisive. Estul a trecut prin revoluțiile anului 1989 cu mai mult sau mai puțin succes, însă, în genere, statele Estului nu au pornit din poziția de state căzute. Nici măcar 40-50 de ani de comunism n-au putut demola fundațiile de civilizație așezate, în cîteva secole de construcție. La sfîrșitul revoluțiilor, statele estice au pornit de pe poziții diferite dar nu dezarmate și surclasate de mersul istoriei. Problemele naționale, economice și religioase nerezolvate n-au taxat statul pînă la neființă. Recuperarea și integrarea au început aproape imediat și recuplarea cu Europa a fost un succes.

Excepțiile au istoria lor. Rusia a rămas în urmă, pentru că are handicapul unui enorm cumul de resurse naturale și un minus devastator de experiență a libertății. Iugoslavia s-a dizolvat într-o cascadă de războaie civile dar asta pentru că părțile componente fuseseră aduse prin forță în federație. În orice caz, structurile de civilizație au rezistat și, aproape peste tot în Europa de Est, revoluțiile au permis imediat accesul la un alt nivel istoric.

Problema de fond e, în cazul statelor arabe, lipsa unei fundații care ar putea pemite accesul la competiție și modernitate. Militanții islamici propun orizontul istoric clasic al lumii etico-religioase mulsmane dar acest orizont e impracticabil. Adoptarea lui s-ar solda cu o catastrofă. Închipuiți-vă, Europa de Est plonjînd, la sfîrșitul mlui 1989, din comunism în feudalismul Lăpușnenilor. În cele din urmă, problema lumii arabe nu poate fi nici ocolită, nici limitată de valul revoluționar al ultimului an. Bazele civilizației moderne lispesc.