Traian Ungureanu

Esteuropenii au fost admiși cu dreptul la proiecție europeană deplină. Asta înseamnă accesul la euro, atunci cînd criteriile de admitere vor fi îndeplinite. Din august încoace, presate de coma persistentă a Greciei și de pericolul de contagiune sesizat de piețele financiare, Germania și Franța s-au precipitat spre celălat capăt al punții și au trecut la planificarea unui sistem centralizat de guvernare a zonei euro. Efectul căutat ar fi ordinea și disciplina financiară, adică europenizarea la literă a practicilor financiar-bugetare, pînă acum neglijente.

Evident, acest proces de clarificare și concentrare echivalează cu apariția unei SuperEurope de uz occidental, înconjurată de o periferie Estică lăsată să admire de la sol decolarea clubului euro. Guvernele Estului au sesizat rapid pericolul. De altfel, diminuarea componentei Estice a Uniunii nu avea cum să surprindă. O serie mai lungă de gesturi și aluzii similare e vizibilă de mai mult de un an. Obsesia Sudică a Uniunii, amplificată de evenimetele din lumea arabă, s-a soldat deja cu reducerea considerațeiei, greutății politice și asistenței financiare rezervate în mod obișnuit Estului. Deficitul de atenție occidental nu mai e o întîmplare ci o opțiune generală.

Reacția Estului a fost, în genere politicoasă, dar a avansat rapid spre o contrapolitică unitară. Întîlniri succesive ale miniștrilor de externe și, apoi, ale miniștrilor de finanțe pentru coorodnarea unei replici Estice au semnalat clubului occidental că decuplarea nu trece neobservată.

Dincolo de interesul de grup al statelor membre ale Estului, problema e mult mai amplă și mai importantă. Falia Vest-Est se lărgește, cu fiecare nouă problemă pe care Uniunea nu reșește să o abordeze coerent. Acest eșec funcțional care stimulează baricadarea Vestului și diminuarea Estului se poate transforma într-un divorț neratificat dar efectiv. Iar acest tip de sciziune ar confirma neputința unei Europei Unite care nu poate depăși vechea problemă istorică a rupturii Est-Vest.

În cele din urmă, aparent neimportanta plasare în secundar a neimportanților esteuropeni ar infirma desăvîrșirea eliberării europene atinsă în 1989 și ar confirma eșecul fundamental al proiectului european unit. Așadar discuția nu se reduce la deficite, monedă și bugete. Ar fi simplu dacă asta ar fi tot. Miza e mai degrabă istorică și poate duce la faliemntul strategic al Europei.

Deocamdată, centrul franco-german care încearcă să construiască fortificații anticriză pare înclinat spre o revizuire a Tratatului de la Lisabona sau, chiar, spre elaborarea unui nou Tratat care să includă noile aranjamente de guvernare a zonei euro. Operația e mai mult decît problematică. Ea ar putea produce efecte mult prea tîrziu, cînd nici un efect nu mai contează. Mai mult, inițierea unei astfel de plan ar redeschide imediat discuția asupra poziției statelor naționale față de noua Uniune Europeană. Iar discuția ar migra la fel de repede spre votul popular, în referendumuri cărora Uniunea le-ar face față cu greu. Societățile europene nu mai sînt demult unanime în admirația tăcută față de arhitectura europeană și ar putea reacționa foarte nervos.

De aici, aluzia miniștrilor esteuropeni de finanțe reuniți la Bruxelles care au sugerat că modificăruile de Tratat ar putea duce la reluarea referendumurilor asupra apartenenței la UE, în statele esteuropene. Evident, e greu de crezut că esteuropenii se vor dezice de avantajele care vin odată cu apartenența la UE. Însă, odată pusă în mișcare, ideea ar putea surîde alegătorilor din state vesteuropene.

Cu sau fără Tratat revizuit, criza euro și suita de soluții parțiale care își ratează obiectivul anunță un lcuru clar: Uniunea a intrat într-o fază istorică extrem de exigentă. Uniunea nu mai e în situația de a a-și extinde nestingherită proiectele. Vremurile de construcție fără risc au trecut. Uniunea Europeană trebuie să se justifice și să dovedească rapid că rezistă la realitate.

Euro și-a văzut de cîteva ori sfîrșitul cu ochii în ultimele și și-l va mai vedea de cîteva ori, în următoarele luni. Într-un fel sau altul, declarat sau nedeclarat, euro și zona euro nu mai sînt totuna cu proiectul inițial. Euro-totemul protejat de sacralitatea construcției europene a dispărut. În locul lui, a apărut lupta clasică pentru supraviețuire a unei monede asediată de criză economică și inerție politică. Fie că va dispărea, fie că va fi defalcat pe două paliere de valoare diferită - unul pentru Nord, altul pentru Sud - fie că va redeveni contemporan cu drahma, peseta, lira sau marca germană, moenda euro e, deja, egală cu povestea propriei crize.

Explicația acestui impas istoric pare să țină de ciocnirile înseriate și echivalente care opun campionii fiscalității și ai monetarismului, Nordul și Sudul, Germania și Grecia. Dezbaterea teoretică de la căpătîiul euro e intersantă. Dar numai pentru economiști și alți amatori de supremație ideologică. Pentru toți acești autori de doctrine, studii și articole, problema principală a Europei la acest sfîrșit de epocă și instituții e rețeta, prioritatea dogmatică asupra priorității dogmatice adverse.

Jurgen Stark, stîlp al fiscalității stricte, de de bună creștere germană și-a dat, de curînd, demisia din consiliul de conducere al băncii Centrale Europene. Stark e partizanul necondiționat al chingii fiscale care trebuie să aducă toate statele zonei euro într-un mini-stat financiar, reglat de aceleași reguli, supus acelorași limite și condus de același centru.

Gestul lui Stark a fost citit ca refuz de aliniere la politica Băncii Centrale Europene și, mai departe, ca limită a răbdării politice germane în fața cererilor de asumare a proiectului european. Normal, gestul lui Stark a aruncat piețele în aer. Însă disputa nu rezolvă mare lucru și semnalează, în sfîrșit, apariția unei viziuni europene unitare asupra Europei. Singurul proces în mișcare e miopia multiplă din care se hrănește fiecare zi criză și fiecare minut mai de viață mai puțin pentru proiectul european.

În spatele enormei dispute teoretice se află, pur și simplu, realitatea electorală și politică a zilei de mîine sau de anul viitor. Germania politică își imaginează, pe bună dreptate, că alegătorii vor refuza să preia și să subvenționeze Grecia, Italia, Spania, Portugalia, nu o dată ci ori de cîte ori statele problemă vor ajunge în pragul problemei irezolvabile. Judecata e corectă. Și incompletă.

Ce nu spune, încă, nimeni e că impasul care e pe cale să conducă la răscoala electoratelor e provocat de distanța insuprotabilă între realitate și proiect. De distanța între pretențiile proiectului european și realitata locală europeană. Germania se bate, practic, cu suprapunerea acestor două noțiuni. Cu alte cuvinte, ne aflăm în momentul binecunoscut clientului care dă mînă liberă colegilor să comande și constată, la sfîrșit, cu nota de plată în față, că e singurul care are portofelul la el. Încrederea necondiționată în solvabilitatea generală nu e o bună bază de plecare spre mese festive și cu atît mai puțin spre Uniuni care urmează să reformuleze destinul Europei. Grecia sau Iralnda sau, mîine, Belgia pot fi declarate solemn apte de euro și superperfromanță finaciară dar asta pînă la primul test.

În fond, nu era nevoie de un detur de 60 de ani pentru a afla că Germania e inevitabil singura putere continentală viabilă economic pe termen lung. Știam asta, de la bun început. Dacă prețul pentru această curioasă reluare de cunoștințe era doar stabilitatea militară a Europei, atunci totul era bine danke-merci. Lucrurile n-au stat așa. Reintegrarea pacifică a Germaniei a fost confundată cu dezarmarea monetară și comericală a Europei în ansamblu. Nici asta n-ar fi fost prea mult dar pretenția iluzorie care a transformat fiecare țară europeană într-o Germanie potențială a pus capac bunului simță și a luat capacul de pe turbina cu accidente.

Sudul european a înțeles să profite de euro exact în măsura în care fiecare din statrele Sudului a fost declarat gospodar de sorginte germană și exact în măsura în care Germania însăși a înțeles să profite de piețele Sudului. Această dublă aberație se întoarce acum, în poala Germaniei care trebuie să plătească atît pentru a-și proteja băncile ples depunătorii, cît și pentru a salva proiectul european. Acesta e punctul în care se întîlnesc realitățile naționale și pretențiile proiectului european. Blocat între ele, euro nu mai poate trăi decît în postură simbolică. Paradoxal, euro e, în acest caz, secundar, pentru că adevărata victimă a contradicțiilor europene nu va fi moneda ci veridicitatea Uniunii Europene.

Astfel, efortul defensiv necesar pentru evitarea falimentului grec și pentru salvarea monedei euro împinge de pe acum la o regrupare care minimalizează pînă la excludere statele din afara zonei euro, statele admise în 2004 și 2007 sau, mai clar, Estul Europei. Fără ele, Uniunea europeană devine un club franco-german plus sateliții agreați.