Traian Ungureanu

Euro și-a văzut de cîteva ori sfîrșitul cu ochii în ultimele și și-l va mai vedea de cîteva ori, în următoarele luni. Într-un fel sau altul, declarat sau nedeclarat, euro și zona euro nu mai sînt totuna cu proiectul inițial. Euro-totemul protejat de sacralitatea construcției europene a dispărut. În locul lui, a apărut lupta clasică pentru supraviețuire a unei monede asediată de criză economică și inerție politică. Fie că va dispărea, fie că va fi defalcat pe două paliere de valoare diferită - unul pentru Nord, altul pentru Sud - fie că va redeveni contemporan cu drahma, peseta, lira sau marca germană, moenda euro e, deja, egală cu povestea propriei crize.

Explicația acestui impas istoric pare să țină de ciocnirile înseriate și echivalente care opun campionii fiscalității și ai monetarismului, Nordul și Sudul, Germania și Grecia. Dezbaterea teoretică de la căpătîiul euro e intersantă. Dar numai pentru economiști și alți amatori de supremație ideologică. Pentru toți acești autori de doctrine, studii și articole, problema principală a Europei la acest sfîrșit de epocă și instituții e rețeta, prioritatea dogmatică asupra priorității dogmatice adverse.

Jurgen Stark, stîlp al fiscalității stricte, de de bună creștere germană și-a dat, de curînd, demisia din consiliul de conducere al băncii Centrale Europene. Stark e partizanul necondiționat al chingii fiscale care trebuie să aducă toate statele zonei euro într-un mini-stat financiar, reglat de aceleași reguli, supus acelorași limite și condus de același centru.

Gestul lui Stark a fost citit ca refuz de aliniere la politica Băncii Centrale Europene și, mai departe, ca limită a răbdării politice germane în fața cererilor de asumare a proiectului european. Normal, gestul lui Stark a aruncat piețele în aer. Însă disputa nu rezolvă mare lucru și semnalează, în sfîrșit, apariția unei viziuni europene unitare asupra Europei. Singurul proces în mișcare e miopia multiplă din care se hrănește fiecare zi criză și fiecare minut mai de viață mai puțin pentru proiectul european.

În spatele enormei dispute teoretice se află, pur și simplu, realitatea electorală și politică a zilei de mîine sau de anul viitor. Germania politică își imaginează, pe bună dreptate, că alegătorii vor refuza să preia și să subvenționeze Grecia, Italia, Spania, Portugalia, nu o dată ci ori de cîte ori statele problemă vor ajunge în pragul problemei irezolvabile. Judecata e corectă. Și incompletă.

Ce nu spune, încă, nimeni e că impasul care e pe cale să conducă la răscoala electoratelor e provocat de distanța insuprotabilă între realitate și proiect. De distanța între pretențiile proiectului european și realitata locală europeană. Germania se bate, practic, cu suprapunerea acestor două noțiuni. Cu alte cuvinte, ne aflăm în momentul binecunoscut clientului care dă mînă liberă colegilor să comande și constată, la sfîrșit, cu nota de plată în față, că e singurul care are portofelul la el. Încrederea necondiționată în solvabilitatea generală nu e o bună bază de plecare spre mese festive și cu atît mai puțin spre Uniuni care urmează să reformuleze destinul Europei. Grecia sau Iralnda sau, mîine, Belgia pot fi declarate solemn apte de euro și superperfromanță finaciară dar asta pînă la primul test.

În fond, nu era nevoie de un detur de 60 de ani pentru a afla că Germania e inevitabil singura putere continentală viabilă economic pe termen lung. Știam asta, de la bun început. Dacă prețul pentru această curioasă reluare de cunoștințe era doar stabilitatea militară a Europei, atunci totul era bine danke-merci. Lucrurile n-au stat așa. Reintegrarea pacifică a Germaniei a fost confundată cu dezarmarea monetară și comericală a Europei în ansamblu. Nici asta n-ar fi fost prea mult dar pretenția iluzorie care a transformat fiecare țară europeană într-o Germanie potențială a pus capac bunului simță și a luat capacul de pe turbina cu accidente.

Sudul european a înțeles să profite de euro exact în măsura în care fiecare din statrele Sudului a fost declarat gospodar de sorginte germană și exact în măsura în care Germania însăși a înțeles să profite de piețele Sudului. Această dublă aberație se întoarce acum, în poala Germaniei care trebuie să plătească atît pentru a-și proteja băncile ples depunătorii, cît și pentru a salva proiectul european. Acesta e punctul în care se întîlnesc realitățile naționale și pretențiile proiectului european. Blocat între ele, euro nu mai poate trăi decît în postură simbolică. Paradoxal, euro e, în acest caz, secundar, pentru că adevărata victimă a contradicțiilor europene nu va fi moneda ci veridicitatea Uniunii Europene.

Astfel, efortul defensiv necesar pentru evitarea falimentului grec și pentru salvarea monedei euro împinge de pe acum la o regrupare care minimalizează pînă la excludere statele din afara zonei euro, statele admise în 2004 și 2007 sau, mai clar, Estul Europei. Fără ele, Uniunea europeană devine un club franco-german plus sateliții agreați.

Atît cît s-a făcut auzită, intervenția comentatorilor și analiștilor a expus o oboseală intelectuală nebănuită, într-un climat de dezbatere, altfel, dinamic și polemic. Majoritatea abordărilor, tind, la zece ani de la atacul din 11 septembrie, să reconsidere ziua de 11 septembrie pentru a o transforma într-un incident a cărei amploare pirotehnică a ”luat fața” privitorilor dar ascunde o importanță istorică redusă. Numeoși autori furnizează liste alternative de eveninmente care au schimbat cu adevărat sensul istoriei dar sînt umbrite de atenția nemeritată smulsă de caracterul filmic al zilei de 11 septembrie. Made in China e concurentul cel mai des citat. Criza financiară globală e alt reper invocat de analiști economici oarecum jigniți. Problema acestor interpretări nu e lipsa de importanță a punctelor istorice citate ci încercarea de a plasa, comparativ, 11 septembrie într-o zonă lipsită de interes istoric. Eroarea e provocată de o poziționare complet inadecvată. Astfel, cei mai mulți susținători ai tezei amintite, caută să răspundă la întrebarea: a schimbat 11 septembrie cursul istoriei? Întrebarea e rezultatul unei iluzii frecvente printre istoricii grăbiți. Ziua de 11 septembrie nu putea genera și schimba istoria decît în măsura în care a fost ea însăși rezultatul unor schimbări istorice deja active. Cu alte cuvinte, 11 septembrie a fost posibil tocmai pentru că istoria se schimbase cu mult timp înainte. Resurgența islamică, eșecul militar sovietic în Afgansitan, frustrarea societăților arabe tiranizate de politicieni inepți și tentate de modernitatea prosperă a Occidentului, aparenta timorare a statelor occidentale tot mai preocupate să își reducă componenta militară - toate erau deja active pe 11 septembrie. În genere, noutatea istorică e prezentă și lucrează cu mult înainte de evenimentele detunătoare care o ilustrează și o transformă în fapt cunoscut. Cu un paradox nu tocmai riscat, 11 septembrie a devenit vizibil de-abia pe 11 septembrie.

După 10 ani, destinul istoric al zilei de 11 septembrie e în declin, sufocat de prudență morală, cenzură analitică și autoculpabilizare. Pentru majoritatatea mediatică și academică, adică pentru autorii opiniei official admise asupra trecutului, 11 septembrie e un eveniment util în măsura în care poate sprijini noua pedagogie, noua învățătură despre agresiunea, violența, colonialismul și rasismul occidental. Substituirea și amuțirea oricărei reacții naturale, a oricărei tentative de reafirmare a tradiției occidentale și interdicția virtuților clasice în jurul nelegiuirii feroce din 11 septembrie mărturisesc o sete cumplită de identitate slujită inept de valorile unui cult autodistructiv. Totul după despărțirea de identitatea, de cultura și de valorile clasice ale Occidentului.

În dimineața zilei de 11 septemrie 2001, cineva făcea semne de sus. Era un bărbat sau, mai degrabă, o femeie. Asta, după încrederea cu care mișca o pînză mare și albă, în pragul ferestrei înecate de fum gros. Trebuie că era o femeie, rămasă într-un birou încercuit de flăcări, la etajul o sută și ceva. În asemenea clipe, femeile sînt mai puternice decît bărbații. Nu se lasă, nu renunță și caută clipa de după clipa în care nimic nu mai pare posibil.

O femeie, poate o mamă care își știa copilul în altă parte și în siguranță, ne făcea semn. Ne spunea să nu uităm, să nu plecăm, să continuăm. Așa cum fac mamele care aduc pe lume copii. În timpul ăsta, multe păsări în cămăși albe zburau cu capul în jos, spre caldarim. Se grăbeau să nu ardă în Turn.

Cineva ne face semne de 10 ani, dintr-un loc dispărut: nu uitați să fiți voi, nu plecați din lumea care v-a crescut. După 10 ani, știm că semnele de la fereastra dispărută nu au ajuns nicăieri. Plecăm. Nu ne mai iubim și nu ne mai cunoaștem lumea. O detestăm. O acuzăm și o certăm la fiecare palmă, la fiecare pumn, la fiecare avion care o lovește în plină față. Sîntem critici, sistematici și infinit de inteligenți. Cu finețea insistentă care aduce în fiecare zi un argument nou în favoarea inferiorității, cu febrilitatea proaspăta a fiecarui nou cap de auto-acuzare.

Ziua de 11 septembrie a fost îmbrîncită de la ultimul de etaj. A devenit o zi ca oricare alta. Încă una din zilele în care avem grijă cum vorbim. Încă una din zilele în care avem grijă să scuzăm, să explicăm și să nu ofensăm. Să nu cumva să ne simțim îndreptățiți. Să nu cumva să spunem ce era odinioară de spus. Ziua de 11septembrie a fost imbălsămată, ca mai toate amintirile noastre fundamentale, într-un giulgiu conform ți ipocrit.

Cineva ne face semne de sus. O mamă care ne cere să mergem mai departe, să credem în menirea noastră pe lume și să lăsăm celor ce vin minunile pe care le-am primit din cultura magnifică lucrată în vremurile dinaintea noastră. Degeaba.