Traian Ungureanu

După aproape 10 ani de anunţuri reduse la numărătoarea soldaţilor pierduţi, războaiele din Irak şi Afganistan au devenit cu totul altceva: un punct neglijabil şi iritabil, ştirea care strică ştirile, pasajul anume pe care mediile de informare îl folosesc pentru a rupe ciclul noutăţilor tonice sau la modă.

Aşa cum ar fi trebuit s-o ştim deja, din 1945 încoace, armatele poartă războaiele pe care le pierd mediile de informare, opinia academică şi victima lor, opinia publică. Vietnamul a fost primul „succes” în materie. Afganistan şi Irak sînt desăvîrşirea acestei operaţii care a reuşit, în ultimii aproape 10 ani, să transforme două războaie în non-evenimente dezagreabile. Evoluţia spre controlul mediatic şi birocratic al politicii militare şi externe e cu atît mai gravă cu cît ambele războie scoase din uz prin asemenea manevre sînt, prin definiţie, războaie „de bună intenţie”, dacă se poate spune aşa.

Intervenţia militară (sau „invazia” cum nu încetează să repete mediile de informare occidentale) nu a urmărit anexarea statului inamic ci îndepărtarea unor administraţii sau forţe militare periculoase atît pentru populaţiile locale cît şi pentru statele occidentale. Obiectivul militar principal al acestor intervenţii a fost dublat de o funcţie civil-adminsitrativă, aproape incompatibilă cu funcţiile tradiţionale ale unei armate: construcţie de infrastructură, contacte cu reţelele tradiţionale ale locului, educaţie, iniţiere şi dezvoltare de instituţii.

Însă inamicul acestui efort conjugat a fost, de la bun început, mai puternic acasă decît în teatrele de luptă. Presa, mediile academice, vocile „neangajate”, birocraţiile de stat şi în genere etosul pacifist-anti-occidental-multiculturalist-corect au surpat, în spatele frontului, orice urmă de susţinere publică. Evoluţia acestei presiuni defetiste a continuat cu anunţurile succesive de retragere programată din Irak şi Afganistan, „pînă în 2014”.

Ne aflăm în cea mai bizară şi iraţională situaţie cunoscută în istoria conflictelor militare. Nu e nevoie de prea multă reflecţie pentru a observa că nimeni nu poate cîştiga un război, anunţînd data la care va înceta să îl poarte. La fel de evident, Taliban, forţa terorist-militară care încearcă să preia puterea în Afganistan, a întîmpinat acest anunţ, salivînd la gîndul răzbunării. Liderii Taliban ştiu, deja, că nu trebuie să fie precauţi în declaraţii şi că adversarul anglo-american e slăbit de condiţionările politice de acasă. Prin urmare, viitorii stăpîni ai Afghanistanului, sau măcar, regizorii viitorului război civil, au anunţat, din timp, că aşteaptă clipa retragerii pentru a-şi regla conturile cu „trădătorii” care i-au sprijinit pe englezi şi americani.

Războialele afgan şi irakian se apropie, într-adevăr, de sfîrşit. Un sfîrşit impus şi desăvîrşit prin auto-suprimare. Acest pas masiv în direcţia greşită nu va întîrzia să transmită un mesaj de slăbiciune fundamentală. Din nefericire, nu e lipsă de state şi lideri în stare să înţeleagă foarte bine mesajul.

Pe 5 iunie, cancelarul german Angela Merkel a deschis un nou culoar de negociere cu Federația Rusă, în afara sau mult în afara inițiativelor oficiale UE dar această evadare din perimetrul european e, deja, secundară. Faimosul Memorandum Meseberg, prin care Merkel iniția un Consiliu UE-Rusia în materie de politică și strategie externă are, între timp, succesori.

Cancelarul german Merkel și Președintele rus Medvedev s-au întîlnit, din nou, la Ecaterinenburg. Cancelarul german a plusat, dezvoltînd schița cuprinsă în Memorandumul Meseberg: Germania (nu UE sau nu deocamdată UE) propune un schimb. În cazul în care Rusia își retrage efectivele militare din Transnistria, Germania (pe post de garantor european) va face tot ce e cu putință pentru ca UE să abolească vizele de călătorie pentru cetățenii ruși. În plus, retragerea rusă ar fi calea directă spre relansarea discuțiilor în jurul Pactului European de Securitate propus de Președintele Medvedev în mai 2008.

Situația e în desfășurare, rămîne confuză și promite să genereze rezultate, după blocajul care a înghețat aparent definitiv problema Transnistriei. Însă partida diplomatică nu e în nici un caz decisă sau neapărat promițătoare. Adevărat, cancelarul Merkel a sesizat caracterul esențial al zonei Mării Negre pentru securitatea europeană. Insistența pozitivă a cancelarului german a plasat Rusia, sau mai degrabă aparatul președintelui Medvedev, într-o poziție cu care diplomația rusă nu e obișnuită. Mingea și replica sînt în terenul Rusiei. Germania are inițiativa dar această formă de avantaj nu promite neapărat rezolvarea situației.

Răspunsul Rusiei ar putea lua forma cunoscută din precedentele runde de negociere și proiecte de asanare a problemei transnistrene. Rusia ar putea semna un acord de principiu. Însă semnătura Rusiei nu valorează nimic mai mult decît cerneala din stiloul semnatarului. În locul retragerii, Rusia va inventa rapid complicații și mecanisme suplimentare de consultare sau va pretexta noua criză, la timp provocată de slugile de la Tiraspol. Rusia va încerca, după vechiul ei obicei doctrinar, să obțină avantaje, fără să ofere ceva în schimb.

În cazul de față, abolirea regimului de vize ar putea fi declarată o chestiune de importanță europeană și umanitară majoră care are prioritate absolută. În timp ce retragerea armată din Transnistria ar putea fi plasată între chestiunile „tehnice” de rezolvat ulterior. La fel de bine, Rusia ar putea trreansforma retragerea într-o operație de substituire a stării militare de fapt. Astfel, UE ar putea primi privilegiul de a trimite o forță de control și supraveghere în zonă. Asta ar scuti UE de o situație penibilă și ar permite Rusiei să își mențină trupele.

Inițiativa Merkel e salutară dar riscantă, în lipsa prudenței obligatorii în raporturile de lucru cu Federația rusă.