Linkuri accesibilitate

Traian Ungureanu

Cupa Mondială se va încheia cu victoria Braziliei, a Argentinei sau a acelei echipe care va reuşi să le elimine pe parcurs. Există puţini pretendenţi capabili să ducă această ameninţare la bun sfîrşit. În primul rînd, Germania, apoi Olanda, Portugalia şi Spania. Lista e mult mai subţire decît o sugerează numărul şi palmaresul pretendenţilor. Cauza: capacitatea de a menţine un sistem de joc perfect coerent, în condiţii intense de joc. Mai simplu spus, puterea de a păstra, în toate momentele jocului, o aşezare echilibrată şi riguroasă în teren. Problema priveşte atît favoriţii cît şi pretendenţii.

Pînă acum, în modul cel mai surprinzător pentru cine n-a remarcat enorma mutaţie de atitudine adusă de Dunga, Brazilia e singura echipă aptă de acest soi de luciditate activă. Jocul de mare confort tactic practicat în partida cu Chile a verificat perfect teorema. Brazilia a marcat de trei ori, în situaţii de control şi organizare desăvărşite. Mai întîi, după o fază fixă, cu apariţia ambilor stoperi la jocul de cap. Apoi, după două contre lucrate în formaţie de 4 respectiv 3 jucători, cu liniile defensivă şi mediană în dispozitiv intact. Brazilia a jucat de la cap la cap în sistem, adică a reuşit să îşi conserve aşezarea în teren, în orice moment al jocului şi în faţa oricărei presiuni.

Această stare de organizare constantă e ceea ce mulţi antrenori numesc, folosind o formulă în aparenţă banală „echilibru” sau „balans” tactic. De regulă, problema care împiedică sau compromite „balansul” tactic e deformarea sistemului defensiv prin indisciplină sau prin tentaţie ofensivă. Brazilia pare scutită de asemenea variabile. Dunga a reuşit, în deplin contrast cu tradiţia şi spre deplina neînţelegere a presei braziliene, să monteze Naţionala într-un dispozitiv stabil. Cheia e cuplul stoperilor, cu Lucio (pînă acum cel mai bun jucător al Mondialelor) şi Juan în rol de coordonatori ai geometriei tactice braziliene.

Singura lectură similară a jocului vine de la Carlos Queiroz. Portugalia lui Queiroz are trei meciuri fără gol primit la Mondiale şi asta spune ceva despre calităţile defensive ale echpei. Însă Portugalia nu e un caz de aglomerare defensivă disperată ci un sistem mobil, organizat în faţa lui Carvalho şi Alves (stoperii de intervenţie finală). Portughezii au demonstrat, la fel ca Brazilia, că pot sta în teren fără deformări impuse de presiunea adversarului. Din acest motiv, meciul direct a fost complet blocat de rigoarea strictă a dispozitivelor de joc şi Portugalia-Brazilia a curs, de la bun început, spre 0-0.

Restul favoritelor şi al atentatorilor potenţiali la viaţa favoritelor sînt departe de stabilitatea tatică. Germania, probabil cea mai constructivă echipă a Mondialelor, suferă de o nevralgie serioasă în defensivă. Mertesacker şi Friedrich, pilonii centrali, sînt nesiguri. Ghana a forţat pe culoarul central şi a găsit mereu spaţiu. Pînă şi Anglia, o echipă fără profil tactic definit, a forţat zona de centru germană şi a înscris două goluri evitabile (cel de-al doilea a fost, însă, sustras de FIFA, pe motiv de incapacitate vizuală a arbitrilor). Germania joacă un fotbal direct şi are o excelentă capacitate combinatorie. Însă uşoara lipsă de „balans” tactic pune tînăra echipă germană într-o situaţie fragilă pe care Argentina, cu aparatul ei ofensiv fastouos, se va grăbni să o speculeze. Atîta doar că Argentina e la rîndul ei destul de de-balansată tactic. Problema e aceeaşi: o defensivă instabilă, cu De Michelis şi Burdisso suprinşi frecvent de mişcarea vîrfurilor adverse. Javier Hernandez a făcut demonstraţia, cu o desprindere strălucită de ultima linie argentiniană. Lipsa de aderenţă a stoperilor argentinieni pare, în sfîrşit, clară şi pentru Maradona care pare decis să îl reintroducă pe Walter Samuel, un stoper mult bine „înşurubat” pe vîrfurile adverse.

Olanda şi Spania împart aceleaşi calităţi şi aceleaşi probleme. Atu-ul fundamental e excelenta circulaţie în faza de construcţie. Deficienţa coumnă: din nou, ultima linie de apărare, destul de poroasă atunci cînd e atacată pe jos, cu pătrunderi frontale (rudimentarii atacanţi slovaci s-au simţit foarte bine în spaţiile furnizatee de stoperii olandezi).

În sfîrşit, după „balansul” tactic, al doilea criteriu serios de departajare e regia de discurs, întrupată în coordonatori în stare să dicteze cadenţa de joc şi să creeze situaţii decisive. Singura excepţie relativă e, în acest caz, Portugalia. Tranziţia de la Deco la următorul conducător nu s-a încheiat. Tiago şi Mendes compun cu mare fluiditate dar nici unul nu e conducătorul de joc vizionar de care Portugalia are nevoie pentru a-şi activa potenţialul (mai ales că influenţa lui Crisitano Ronaldo micşorează serios capacitatea de expresie colectivă în fazele de atac).

Brazilia e, ca de obicei, o aberaţie pozitivă. Fără un „dispecer” propriu zis, brazilienii fac un fotbal de mare mişcare şi direcţie sigură. Explicaţia e siguranţa individuală a tuturor jucătorilor care rezolvă uşor situaţii de inferioritate numerică şi transformă cursiv poziţii defensive în poziţii de atac. Silva şi Melo, joacă practic la închidere dar "deschid" foarte uşor, atunci cînd o cere jocul. Iar alternativa e, aşa cum s-a văzut în meciul cu Chile, la fel de ameninţătoare: cu Ramires şi Alves în locul lui Elano şi Melo, Brazilia a trecut la operaţii frontale, cu pătrunderi în mare viteză.

Germania, Olanda şi Spania sînt excelent dotate la centru şi rămîn, alături de Argentina, singurele echipe ale turneului care lucrează în regim clasic. Schweinsteiger şi Veron conduc din adîncime tot angrenajul de atac, aproape fără să apară pe radar. Secretul comun Scweinsteiger-Veron, e pendularea permanentă, cu o inteligenţa de mişcare care îi face mereu disponibili în spaţii libere. Oalnda e, probabil, în cea mai bună poziţie de cosntrucţie, pentru că foloseşte doi regizori efervescenţi. Van Bommel e legat de linia de fundaşi şi distribuie mingiile de construcţie „mică”, acele pase scurte şi aparent banale care mişcă, de fapt, tot frontul olandez. Sneijder e personajul care deschide breşe, cu pase lungi şi neaşteptate spre Kuyt şi, mai ales, Robben. Spania e, aproape în întregime, o echipă de coordonatori. Acest exces e marea calitate şi principala problemă a echipei. Cu 6 sau 7 atacanţi şi mijlocaşi, Spania e fluentă şi în acelaşi timp previzibilă. De aici, problemele majore din meciurile cu Elveţia şi Chile.

Însumînd, Brazilia pare, de pe acum, o echipă de finală. În rest, meciurile echipelor mari se joacă pe muchie. Argentina e, desigur, cealaltă mare favorită dar are un nivel de expunere mai mare decît s-a putut înţelege din meciurile de pînă la ciocnirea cu Germania. Finala Brazilia-Argentina rîmîne o posibilitate certă dar nu inevitabilă.

Prima Cupă Mondială organizată în Africa a respins echipele africane. Încă înainte de încheierea fazei Grupelor, declinul african a devenit un fapt incontestabil. Nigeria, cea mai experimentată echipă africană, a clacat rapid, într-o grupă în care avea destul loc de mişcare. Africa de Sud, puternic avantajată de campanii media şi de sprijin local, a obţinut o singură victorie în faţa unei Franţe în implozie dar a fost depăşită sever de Uruguay. Africa de Sud e, dealtfel, un caz rarisim de ţară gazdă eliminată din primul tur. Coasta de Fildeş şi Camerun n-au ieşit nici o clipă din fotbalul de linie. Algeria şi Ghana s-au mişcat mai îndrăzneţ, fără să producă, însă, impresia unor forţe în ascensiune.

Prima problemă a nivelului de joc al echipelor africane e dezbaterea însăşi. În condiţiile în care brigada de pază şi protecţie a reputaţiei africane e asigurată de patrule de presă obsedate de rasism, discuţia e greu, dacă nu imposibil, de purtat. Fotbalul african are însă numai de pierdut de pe urma acestui gen de protecţie care împiedică sistematic o dezbatere critică. Cupa Mondială „africană” 2010 a fost, dealtfel, precedată de un puternic bombardament media pe tema: Africa de Sud şi Africa în general au numai de cîştigat în plan social-material şi trebuie să cîştige cît mai mult şi mai des în teren. Galeria oficială a echipelor africane n-a putut stopa declinul, pentru că, pînă la urmă, fotbalul e decis de valoarea din teren, nu de clişeele din presă. Adevărurile vizibile la Cupa Mondială sînt mult mai utile pentru africani decît suita de lozinci pioase pe teme anti-coloniale. Colonialismul s-a încheiat de mult iar fotbalul african se poate ţine pe picioare numai dacă acceptă cîteva observaţii importante.

Mai întîi, e vorba de caracterul esenţial al nivelului psiho-tactic în fotbalul modern. Succesul în marile competiţii presupune o atitudine morală şi o disciplină de grup fără fisură. Echipe mici ca SUA şi Elveţia, Chile şi Noua Zeelandă au demonstrat strălucit ce poate face rigoarea, chiar în situaţii de inferioritate în faţa unui adversar supradotat. Acest capitol e, pur şi simplu, absent în fotbalul african. Nigeria e cap de listă, după meciul cu Coreea de Sud. Nigerienii au pierdut calificarea, după ce au refuzat, pur şi simplu, să cîştige meciul. Ratările groteşti din ultimele 20 de minute ale meciului nu au dovedit imprecizia ci o dezordine etică totală.

A doua mare problemă e regimul tactic de joc iar acest gen de problemă se vede cel mai bine, dintotdeauna, în capacitatea de a pune la punct un sistem defensiv. Aproape fără excepţie, apărările africane au fost uşor de perforat iar apărările imediate au fost depăşite la fazele fixe.

În sfîrşit, problema cea mai puţin înţeleasă a fotbalului african e tocmai lipsa de identitate. Opinia comună înclină spre ideea după care fotbalul african e mult mai specific decît fotbalul european sau asiatic. Impresia e complet falsă şi are la bază o confuzie enormă între exotism şi identitate.

Fotbalul african e jucat de fotbalişti aduşi, în enorma lor majoritate, din campionate europene. Fotbaliştii africani recrutaţi din campionate africane sînt o minoritate infimă. Cazul cel mai strident e Algeria, o ţară cu un campionat bine pus la punct, care şi-a importat Naţionala din Franţa, unde joacă 10 din titularii echipei. În aceste condiţii, echipele africane combină experienţe de joc europene divergente dictate de jucători formaţi în şcoli diferite. Aceste loturi pestriţie sînt preluate de antrenori de cele mai multe ori europeni sau sud-americani care încearcă să improvizeze rapid un stil de joc „propriu”. Efectul final e confuzia şi nehotărîrea. Echipele nu au un profil clar de joc, pentru că nu se pot replia într-o experienţă naţională comună. De aici diagnosticul: fotbalul african nu va face paşi înainte decît după consolidarea campionatelor interne.

Încarcă mai mult

Traian Ungureanu

Fost parlamentar european (2009 – 2019), din partea PD-L (Partidul Democrat Liberal, apropiat președintelui Traina Băsescu) și ulterior a PNL (Partidul Național Liberal).

Jurnalist în România, între 1983-1988, Traian Ungureanu a lucrat la BBC, redacția pentru România, între 1989 – 2003. După care a devenit colaboratorul extern al Europei Libere, unde a scris despre politica din România și Europa, a ținut o cronică sportivă iar după ce a devenit europarlamentar, o cronică europeană. Semnează un blog politic și în fiecare vineri, un Jurnal de corespondent de la Londra.

Opiniile autorului nu reprezintă, neapărat, punctul de vedere al radio Europa Liberă.

XS
SM
MD
LG