Traian Ungureanu

Spania era obligată să cîştige Cupa Mondială. Nici o altă echipă nu mai e posesoarea unei identităţi fotbalistice clare. Acest argument solitar e mult mai complex decît ar fi de crezut şi face din victoria Spaniei o împrejurare cu adevărat istorică. Spaniolii au venit la Mondiale pentru a juca fotbal şi fac, dealtfel, acest lucru aparent elementar, de cel puţin doi ani.

Fenomenul spaniol e vizibil din 2008, cînd naţionala lui Aragones a cîştigat Campionatul European, după doi ani de cursivitate impecabilă. Spania a confirmat, folosind practic aceaşi echipă şi acelaşi stil, sub del Bosque. E destul de limpede, că Spania nu e, deci, rezultatul unei conjuncturi sau al unei serii în acelaşi timp accidentale şi fericite.

Spania face parte din grupul restrîns al echipelor care au dezvoltat un fel de a juca fotbal, nu e o reţetă de supravieţuire sau un mecanism de sabotaj. Ca de fiecare dată cînd e vorba de echipele care construiesc istoria fotbalului, Spania pare un caz banal: o echipă care pasează şi atacă. Lăsînd la o parte numărul şi rata de reuşită a paselor, aceaşi observaţie se potriveşte celorlalate mari echipe postbelice: Ungaria 1954, Brazilia 1979, Brazilia 1982, Olanda 1974 şi, poate, Italia 2006. Numai trei sau patru echipe au atins nivelul de joc de la care începe fotbalul viitorului şi asta din două motiove: mai întîi pentru că asemenea stări de feritiliate presupun echipe de dotare colectivă extraordinară şi, în al doilea rînd, pentru că ideile cu care joacă asemenea echipe au nevoie de o susţinere aproape dogamtică, adică de o persistenţă care respinge, aparent injust, orice critică.

În toate cazurile amintite, echipele „istorice” au contat pe 11 jucători excepţionali, fără piese slabe şi posturi vulnerabile. De asemenea, ideea de joc generală a rămas în picioare, fie că echipele au cîştigat fie că n-au cîştigat trofee majore. Ungaria căzută în 1954 şi Olanda perdantă în 1974 şi 1978 au ratat trei finale de Mondiale dar au dictat, practic, fotbalul ce le-a urmat. Culmea, Spania e cea mai avansată formulă a stilului de joc inaugurat de Olanda la începutul anilor 70 şi exportat în Spania prin generaţii succesive de antrenori şi jucători.

Cheia acestei formule e mişcarea. Aşa cum cea mai gravă neînţelegere ce poate fi aplicată sistemului spaniol e auczaţia de „pasă inflaţionară”. Ce ratează acest soi de reproş e tocmai capacitatrea complexului de pase spaniol, de a creea spaţii, de a stabili cursul jocului (modoficîndu-l constant sub infuenţa lui Iniesta şi Xavi) şi de a consuma tot ce se întîmplă într-un meci. De multe ori, adversarii Spaniei sînt scoşi din joc sau mai exact spus nu pot intra în meci, nu pot participa la istoria jocului în care se bat şi nu ştiu cum pot rezolva acest prizonierat fără pauză.

Olanda a bănuit că va avea această soartă, după ce a văzut, în semifinale, cum Germania, o echipă hiperactivă şi lucidă, a fost scoasă fără împotrivire din stadion de sistemul spaniol. Olandezii au decis, în consecinţă, să răspundă negînd condiţiile minime de joc ale sistemului spaniol. De aici duritatea şi rolul „criminal” care au făcut din închizătorii Van Bommel şi de Jong personaje aproape penale (arbitrul Webb a încercat să evite eliminări premature, în speranţa că nu va „strica” finala dar a reuşit să facă un rău şi mai mare împingînd meciul spre uzură şi prelungiri). Olandezii nu puteau face altceva. Printre altele şi pentru că nu au calibrul şi viziunea Olandei 1974-78. Însă performanţa acestei Olande terestre e excepţională. O echipă meticuloasă şi agresivă a ajuns în finală, după un şir neîntrerupt de victorii clare.

E mai mult decît au reuşit clasicii dezorientaţi. În primul rînd Brazilia lui Dunga şi Argentina lui Maradona. În ambele cazuri, sudamericanii au clacat la primul examen serios şi în ambele cazuri acest gen de şoc a venit din lipsa de convingere. Căci Brazilia a jucat în afara propriului sistem de valori şi a pariat pe improvizaţia tactică a lui Dunga. Însă coeziunea echipei nu avea susţinere în participarea convinsă a jucătorilor şi s-a deşirat rapid, la prima criză. Argentina a ajuns la Mondiale într-o stare de anarahie sentimentală aşezată de Maradona în locul celor mai elementare precuaţii tactice. Germania a avut, în consecinţă, un meci uşor în sferturi.

Spania campioană Mondială e episodul salutar care fereşte fotbalul de supremaţia artificială a reţetelor fixe şi de puterea mecanismelor care pot opri fotbalul pentru a da victorii echipelor care se pricep să fie complet nenaturale. Cu un pachet de înaintare care începe la Puyol şi cu 11 oameni care pasează şi în somn, Spania a insistat asupra fluidităţii şi după ce a pierdut primul meci, cu Elveţia. Victoriile au venit greu, la diferenţe mici, pentru că totţi adversarii Spaniei au avut un singur obiectiv: nu atît să cîştige, cît să oprească mecanismul spaniol. Del Bosque n-a dat înapoi, n-a revizit şi, în consecinţă, fotbalul de instinct natural şi tehnică desăvîrşită al spaniolilor, a cîştigat. Cupa Mondială 2010 a relansat ideea fotbalului autentic, exact în momentul în care adversarii adunaseră un munte de contraargumente.

Ori de cîte ori se asociază într-o coaliţie compactă, umorul involuntar, amnezia voluntară şi ipocrizia asumată produc falsuri de referinţă. Procesul e laborios iar produsul are o toxicitate eficientă. Ultima capodoperă în materie e teoria, tot mai euro-răspîndită, după care România practică un soi de trafic legal cu moldoveni, pe care îi transformă în cetăţeni UE şi îi deversează, apoi pe uşa din dos, în Occident. Am întîlnit, prima oară, această idee în discuţii la limita buneicuvinţe cu europarlamentari germani. Aceaşi teorie e sistematizată ştrengar, într-un articol al ediţiei internaţionale a revistei Der Spiegel.

Articolul din Der Spiegel, intră, de la bun început, în seria documentelor scutite de dubii. Prima frază:

„Romania's president wants to increase his country's population and is using an odd means to do so.”

Der Spiegel ştie că Preşedintele Băsescu vrea să facă din moldoveni un excedent de populaţie românesc. Dezvăluirea cu care Der Spiegel îşi educă şi îndatorează onor audienţa internaţională e atît de gravă încît, evident, argumentele şi probele devin secundare. Der Spiegel ştie şi asta e de ajuns.

Ceva mai jos, Der Spiegel se lipeşte de obişnuita referire la Moldova ca „poorest country in Europe”. Clişeu ochit, clişeu lovit! Sau nu e Moldova, cu adevărat, „poorest country in Europe”? Ba este, dar forţa clişeului lucrează anesteziază complet capacitatea de gîndire a revistei germane care nu înţelege urmările formulelor pentru care optează. Căci, dacă moldovenii sînt într-atît de săraci, atunci ei se înscriu perfect în categoria „excluşi, defavorizaţi, marginalizaţi, etc”. E vorba de acea supercategorie pe care presa germană şi vest-europeană o compătimeşte militant şi o acceptă în interiorul UE, din raţiuni umanitar-liberale. Asta, însă, numai dacă vorbim de sărăcimea „exclusă” a imigranţilor afro-arabi. Dacă e vorba de moldoveni, umanitarismul se retrage, deşi, aşa cum scrie Der Spiegel, e vorba de nefericiţi născuţi într-o ţară „din Europa”. Sau tocmai asta e problema?

Der Spiegel observă, deasemenea, că noua coaliţie de guvernare pro-europeană de la Chişinău e complice în acest proces care introduce în Europa europeni neagreaţi. Der Spiegel precizează subtil că noua coaliţie a venit la putere înlocuind „Partidul Comunist pro-rus”. S-ar putea înţelege de aici că revista germană sugerează, delicat şi progresist, că o administraţie comunistă revenită la putere în Moldova ar face cadou Europei măcar blocarea fluxului moldovean spre UE. Der Spiegel pare să aibă opţiuni politice bine conturate, mai ales că, trei rînduri mai jos, revista enumeră sec ororile de care România se face vinovată în faţa întregii Europe:

„Even though Romania itself has been hard hit by the financial crisis, the nation has granted generous loans to its neighbor in the past year. The barbed wire along the border has been taken down and, since autumn, Moldovans living within a 30-kilometer radius of the border have been able to visit Romania without a visa.”

Aşadar, ajutor financiar, desfinţarea „zidului” de sîrmă ghimpată şi libertatea de circulaţie în zona de frontieră! Asta, în loc de obstrucţii economice, militarizarea frontierei şi restricţii adminstrative - măsurile pe care Der Spiegel le crede, probabil, mult mai nimerite şi mai europene. Situaţia poate fi însă, uşor rectificată şi armonizată cu agenda Der Spiegel. Măsurile abuzive ale României pot fi blocate, cu condiţia ca „Partidul Comunist pro-rus” regretat de Der Spiegel să vină la putere. Asta mai ales, că tot Der Spiegel ne informează, după consultarea propriei baze de intuiţii oraculare, că:

„He (Băsescu) dreams of Romania Mare”.

Argumentele şi probele lipsesc şi de data asta. Der Spiegel contează tocmai pe lipsa probelor: un adevăr evident nu are nevoie de argumente, aşa cum o presă aliniată a scăpat de grija jurnalismului riguros. Extremismul pro-românesc al Românilor şi al Preşedintelui lor e, pentru Der Spiegel, un fapt european documentat. De altfel, la Bruxelles însuşi „a devenit conştient de fluxul migraţionist moldovenesc” - scrie Der Spiegel care relatează, apoi, că politicieni populişti de dreapta exploatează situaţia. E vorba de un europarlamentar austriac (Andreas Molzer - Partidul Austriac al Libertăţii) care a adresat o intepelare Comisiei Europene, solicitînd stoparea acţiunilor României. Interesant (în primul rînd pentru viitorii cercetători ai ipocriziei de presă „corecte politic”) Der Spiegel foloseşte din nou tiparul după care toate delictele sînt delicte cu excepţia celor admise.

Mai întîi, am aflat de la Der Spiegel că „defavorizaţii” moldoveni nu au drept de circulaţie pentru că sînt, în mod vădit, prea europeni. Acum aflăm că Der Spiegel poate, fără obişnuitul torent de invective, un partid radical anti-imigraţionist. De ce? Pentru că Molzer şi partidul lui sînt împotriva imigraţiei europene. În schimb, Geert Wilders liderul politic olandez anti-imigraţionist e Satana. De ce ? Pentru că Wilders e anti-islamic şi, deci, incorect.

În sfîrşit, dacă episodul Moldova dovedeşte că România e vinovată de infidelitate europeană, atunci ne aflăm într-o companie augustă. Cei ce acuză acum direct sau indirect statul român ar trebui să se scutească de ravagiile amneziei voluntare. Politicienii şi presa germană uită ceva: în 1989-90, Germania era membru UE. Şi exact în 1989-90, Germania a încurajat şi salutat prăbuişirea „zidului” de la Berlin. Tot Germania a acordat cetăţenie in corpore populaţiei Republicii Democrate Germane, introducînd, pe această cale, în UE, nu mai puţin de 16 milioane de persoane.