Traian Ungureanu

Pe 5 iunie, cancelarul german Angela Merkel a deschis un nou culoar de negociere cu Federația Rusă, în afara sau mult în afara inițiativelor oficiale UE dar această evadare din perimetrul european e, deja, secundară. Faimosul Memorandum Meseberg, prin care Merkel iniția un Consiliu UE-Rusia în materie de politică și strategie externă are, între timp, succesori.

Cancelarul german Merkel și Președintele rus Medvedev s-au întîlnit, din nou, la Ecaterinenburg. Cancelarul german a plusat, dezvoltînd schița cuprinsă în Memorandumul Meseberg: Germania (nu UE sau nu deocamdată UE) propune un schimb. În cazul în care Rusia își retrage efectivele militare din Transnistria, Germania (pe post de garantor european) va face tot ce e cu putință pentru ca UE să abolească vizele de călătorie pentru cetățenii ruși. În plus, retragerea rusă ar fi calea directă spre relansarea discuțiilor în jurul Pactului European de Securitate propus de Președintele Medvedev în mai 2008.

Situația e în desfășurare, rămîne confuză și promite să genereze rezultate, după blocajul care a înghețat aparent definitiv problema Transnistriei. Însă partida diplomatică nu e în nici un caz decisă sau neapărat promițătoare. Adevărat, cancelarul Merkel a sesizat caracterul esențial al zonei Mării Negre pentru securitatea europeană. Insistența pozitivă a cancelarului german a plasat Rusia, sau mai degrabă aparatul președintelui Medvedev, într-o poziție cu care diplomația rusă nu e obișnuită. Mingea și replica sînt în terenul Rusiei. Germania are inițiativa dar această formă de avantaj nu promite neapărat rezolvarea situației.

Răspunsul Rusiei ar putea lua forma cunoscută din precedentele runde de negociere și proiecte de asanare a problemei transnistrene. Rusia ar putea semna un acord de principiu. Însă semnătura Rusiei nu valorează nimic mai mult decît cerneala din stiloul semnatarului. În locul retragerii, Rusia va inventa rapid complicații și mecanisme suplimentare de consultare sau va pretexta noua criză, la timp provocată de slugile de la Tiraspol. Rusia va încerca, după vechiul ei obicei doctrinar, să obțină avantaje, fără să ofere ceva în schimb.

În cazul de față, abolirea regimului de vize ar putea fi declarată o chestiune de importanță europeană și umanitară majoră care are prioritate absolută. În timp ce retragerea armată din Transnistria ar putea fi plasată între chestiunile „tehnice” de rezolvat ulterior. La fel de bine, Rusia ar putea trreansforma retragerea într-o operație de substituire a stării militare de fapt. Astfel, UE ar putea primi privilegiul de a trimite o forță de control și supraveghere în zonă. Asta ar scuti UE de o situație penibilă și ar permite Rusiei să își mențină trupele.

Inițiativa Merkel e salutară dar riscantă, în lipsa prudenței obligatorii în raporturile de lucru cu Federația rusă.

Spania era obligată să cîştige Cupa Mondială. Nici o altă echipă nu mai e posesoarea unei identităţi fotbalistice clare. Acest argument solitar e mult mai complex decît ar fi de crezut şi face din victoria Spaniei o împrejurare cu adevărat istorică. Spaniolii au venit la Mondiale pentru a juca fotbal şi fac, dealtfel, acest lucru aparent elementar, de cel puţin doi ani.

Fenomenul spaniol e vizibil din 2008, cînd naţionala lui Aragones a cîştigat Campionatul European, după doi ani de cursivitate impecabilă. Spania a confirmat, folosind practic aceaşi echipă şi acelaşi stil, sub del Bosque. E destul de limpede, că Spania nu e, deci, rezultatul unei conjuncturi sau al unei serii în acelaşi timp accidentale şi fericite.

Spania face parte din grupul restrîns al echipelor care au dezvoltat un fel de a juca fotbal, nu e o reţetă de supravieţuire sau un mecanism de sabotaj. Ca de fiecare dată cînd e vorba de echipele care construiesc istoria fotbalului, Spania pare un caz banal: o echipă care pasează şi atacă. Lăsînd la o parte numărul şi rata de reuşită a paselor, aceaşi observaţie se potriveşte celorlalate mari echipe postbelice: Ungaria 1954, Brazilia 1979, Brazilia 1982, Olanda 1974 şi, poate, Italia 2006. Numai trei sau patru echipe au atins nivelul de joc de la care începe fotbalul viitorului şi asta din două motiove: mai întîi pentru că asemenea stări de feritiliate presupun echipe de dotare colectivă extraordinară şi, în al doilea rînd, pentru că ideile cu care joacă asemenea echipe au nevoie de o susţinere aproape dogamtică, adică de o persistenţă care respinge, aparent injust, orice critică.

În toate cazurile amintite, echipele „istorice” au contat pe 11 jucători excepţionali, fără piese slabe şi posturi vulnerabile. De asemenea, ideea de joc generală a rămas în picioare, fie că echipele au cîştigat fie că n-au cîştigat trofee majore. Ungaria căzută în 1954 şi Olanda perdantă în 1974 şi 1978 au ratat trei finale de Mondiale dar au dictat, practic, fotbalul ce le-a urmat. Culmea, Spania e cea mai avansată formulă a stilului de joc inaugurat de Olanda la începutul anilor 70 şi exportat în Spania prin generaţii succesive de antrenori şi jucători.

Cheia acestei formule e mişcarea. Aşa cum cea mai gravă neînţelegere ce poate fi aplicată sistemului spaniol e auczaţia de „pasă inflaţionară”. Ce ratează acest soi de reproş e tocmai capacitatrea complexului de pase spaniol, de a creea spaţii, de a stabili cursul jocului (modoficîndu-l constant sub infuenţa lui Iniesta şi Xavi) şi de a consuma tot ce se întîmplă într-un meci. De multe ori, adversarii Spaniei sînt scoşi din joc sau mai exact spus nu pot intra în meci, nu pot participa la istoria jocului în care se bat şi nu ştiu cum pot rezolva acest prizonierat fără pauză.

Olanda a bănuit că va avea această soartă, după ce a văzut, în semifinale, cum Germania, o echipă hiperactivă şi lucidă, a fost scoasă fără împotrivire din stadion de sistemul spaniol. Olandezii au decis, în consecinţă, să răspundă negînd condiţiile minime de joc ale sistemului spaniol. De aici duritatea şi rolul „criminal” care au făcut din închizătorii Van Bommel şi de Jong personaje aproape penale (arbitrul Webb a încercat să evite eliminări premature, în speranţa că nu va „strica” finala dar a reuşit să facă un rău şi mai mare împingînd meciul spre uzură şi prelungiri). Olandezii nu puteau face altceva. Printre altele şi pentru că nu au calibrul şi viziunea Olandei 1974-78. Însă performanţa acestei Olande terestre e excepţională. O echipă meticuloasă şi agresivă a ajuns în finală, după un şir neîntrerupt de victorii clare.

E mai mult decît au reuşit clasicii dezorientaţi. În primul rînd Brazilia lui Dunga şi Argentina lui Maradona. În ambele cazuri, sudamericanii au clacat la primul examen serios şi în ambele cazuri acest gen de şoc a venit din lipsa de convingere. Căci Brazilia a jucat în afara propriului sistem de valori şi a pariat pe improvizaţia tactică a lui Dunga. Însă coeziunea echipei nu avea susţinere în participarea convinsă a jucătorilor şi s-a deşirat rapid, la prima criză. Argentina a ajuns la Mondiale într-o stare de anarahie sentimentală aşezată de Maradona în locul celor mai elementare precuaţii tactice. Germania a avut, în consecinţă, un meci uşor în sferturi.

Spania campioană Mondială e episodul salutar care fereşte fotbalul de supremaţia artificială a reţetelor fixe şi de puterea mecanismelor care pot opri fotbalul pentru a da victorii echipelor care se pricep să fie complet nenaturale. Cu un pachet de înaintare care începe la Puyol şi cu 11 oameni care pasează şi în somn, Spania a insistat asupra fluidităţii şi după ce a pierdut primul meci, cu Elveţia. Victoriile au venit greu, la diferenţe mici, pentru că totţi adversarii Spaniei au avut un singur obiectiv: nu atît să cîştige, cît să oprească mecanismul spaniol. Del Bosque n-a dat înapoi, n-a revizit şi, în consecinţă, fotbalul de instinct natural şi tehnică desăvîrşită al spaniolilor, a cîştigat. Cupa Mondială 2010 a relansat ideea fotbalului autentic, exact în momentul în care adversarii adunaseră un munte de contraargumente.