Traian Ungureanu

Brazilia şi Argentina pot salva Cupa Mondială iar Germania, Spania, Olanda şi Portugalia pot face la fel de bine cîte ceva în aceaşi privinţă. De lucrat e destul. Probabil, prea mult. E greu de crezut că amintirea Cupei Mondiale va rămîne într-un fel trainic legată de fotbal. Dimpotrivă, tot ce va rămîne în urma Cupei Mondiale ar putea ţine de criza contemproană a fotbalului şi de rolul jucat de FIFA în acest impas prelungit.

Toată lumea a văzut golul lui Lampard şi offside-ul din care a marcat Tevez. Sute de milioane de oameni au avut, în mai puţin de 10 secunde, posibilitatea să consulte proba video. Pînă şi nefericiţii legaţi de slujbe cu orar fix şi obligaţii la mare depărtare de televizor, au putut vedea adevărul, în mai puţin de 1 minut, pe telefoanele mobile care permit accesul la clipuri video. Toată lumea s-a putut lămuri. Cu o excepţie: arbitrii însărcinaţi cu decizia finală. Pentru ei, judecă FIFA. Iar FIFA a decis, cu o judecată care merită să fie judecată, că fotbalul nu are nevoie de proba video.

Împotrivirea FIFA, repetată ceva mai moale de Sepp Blatter, la 24 de ore după meciul cu golul nevăzut al lui Lampard, e complet lipsită de logică dar nu şi de înţeles (dubios). Proba video lucrează fără să strice jocul în tenis şi rugby. Reluările care verifică golul sau offside-ul stabilesc, exact ca în tenis şi rugby, poziţia balonului sau a jucătorului faţă de o linie de demarcaţie. Atît şi nimic mai mult. Argumentul FIFA, după care proba video ar transforma meciurile în negocieri la ecran, sînt neserioase. În schimb, aroganţa pompoasă a funcţionarilor FIFA riscă să arunce fotbalul între temele favorite ale literaturii croite în maginea teoriei conspiraţiei. Paradoxul e grotesc.

Fotbalul e, simultan, locul de acumulare al unor investiţii comerciale exorbitante şi acel spaţiu înapoiat, complet depăşit de progresul tehnologic. Fotbalul cultivat în definiţie Blatter absoarbe venituri gigantice (aproape jumătate sînt absorbite de cheltuielile interne FIFA) dar face figură de mare inactualitate tehnologică. De aici, bănuiala că refuzul sistematic de a adopta tehnologii demult incorporate în alte jocuri vine dintr-un calcul care promovează marja de eroare umană pentru a garanta marja de manevră prin trafic de influenţă. Cu alte cuvinte, odată ce deciziile cruciale ale arbitrilor pot fi infirmate în mod obiectiv de proba video, capacitatea de a influenţa cursul unui meci cu ajutorul arbitrilor scade dramatic. FIFA lasă impresia că e legată în mod esenţial de păstrarea acestui teritoriu incert.

Cealaltă observaţie majoră provocată de cele două decizii aberante şi de interdicţia recursului video ţine de opinia, abil promovată de mulţi comentatori, după care raportul de forţe rămîne fundamental nu poate fi modificat de incidentele de arbitraj. Alftel spus: golul lui Lampard trebuia validat dar Germania ar fi zdrobit oricum Anglia. Nu e deloc aşa.

Fotbalul e o dramă imprevizibilă, lansată şi relansată de momente explozive care răstoarnă în modul cel mai şocant certitudini. Dacă golul lui Lampard era validat, Anglia egala, după un forcing soldat cu 2 goluri în 3 minute. În această situaţie, e greu de crezut că meciul ar fi continuat fără să-şi schimbe cursul. În mod cert, Germania ar fi suferit un şoc masiv iar Anglia ar fi intrat într-o „priză psihică” ultrafavorabilă. Germania putea recupera dar nu avea cum să mai umilească Anglia. La fel de verosimil, Anglia putea forţa o victorie la limită, în faţa unei Germanii silite să se „întindă” excesiv în atac.

Aceaşi observaţie e valabilă, în cazul meciului Mexic-Argentina. Mexicanii au început excelent şi au domnat 20 de minute, împingînd Argentina cu spatele la zid. Golul fraudulos al lui Tevez a provocat prăbuşirea instantanee a mexicanilor care au ieşit din joc şi au încetat să mai pună probleme serioase.

Ideea după care erorile izolate nu pot afecta trendul jocului e o eroare masivă de înţelegere. Jocul de fotbal e un continuum mental foarte delicat. Orice dereglare sau scurt circuit redefineşte direcţia jocului şi dictează fulgerător verdictul. Istoria nu e niciodată fidelă premizelor ci fuge spre concluzii neaşteptate, mînată de evenimente neaşteptae.

Cupa Mondială se va încheia cu victoria Braziliei, a Argentinei sau a acelei echipe care va reuşi să le elimine pe parcurs. Există puţini pretendenţi capabili să ducă această ameninţare la bun sfîrşit. În primul rînd, Germania, apoi Olanda, Portugalia şi Spania. Lista e mult mai subţire decît o sugerează numărul şi palmaresul pretendenţilor. Cauza: capacitatea de a menţine un sistem de joc perfect coerent, în condiţii intense de joc. Mai simplu spus, puterea de a păstra, în toate momentele jocului, o aşezare echilibrată şi riguroasă în teren. Problema priveşte atît favoriţii cît şi pretendenţii.

Pînă acum, în modul cel mai surprinzător pentru cine n-a remarcat enorma mutaţie de atitudine adusă de Dunga, Brazilia e singura echipă aptă de acest soi de luciditate activă. Jocul de mare confort tactic practicat în partida cu Chile a verificat perfect teorema. Brazilia a marcat de trei ori, în situaţii de control şi organizare desăvărşite. Mai întîi, după o fază fixă, cu apariţia ambilor stoperi la jocul de cap. Apoi, după două contre lucrate în formaţie de 4 respectiv 3 jucători, cu liniile defensivă şi mediană în dispozitiv intact. Brazilia a jucat de la cap la cap în sistem, adică a reuşit să îşi conserve aşezarea în teren, în orice moment al jocului şi în faţa oricărei presiuni.

Această stare de organizare constantă e ceea ce mulţi antrenori numesc, folosind o formulă în aparenţă banală „echilibru” sau „balans” tactic. De regulă, problema care împiedică sau compromite „balansul” tactic e deformarea sistemului defensiv prin indisciplină sau prin tentaţie ofensivă. Brazilia pare scutită de asemenea variabile. Dunga a reuşit, în deplin contrast cu tradiţia şi spre deplina neînţelegere a presei braziliene, să monteze Naţionala într-un dispozitiv stabil. Cheia e cuplul stoperilor, cu Lucio (pînă acum cel mai bun jucător al Mondialelor) şi Juan în rol de coordonatori ai geometriei tactice braziliene.

Singura lectură similară a jocului vine de la Carlos Queiroz. Portugalia lui Queiroz are trei meciuri fără gol primit la Mondiale şi asta spune ceva despre calităţile defensive ale echpei. Însă Portugalia nu e un caz de aglomerare defensivă disperată ci un sistem mobil, organizat în faţa lui Carvalho şi Alves (stoperii de intervenţie finală). Portughezii au demonstrat, la fel ca Brazilia, că pot sta în teren fără deformări impuse de presiunea adversarului. Din acest motiv, meciul direct a fost complet blocat de rigoarea strictă a dispozitivelor de joc şi Portugalia-Brazilia a curs, de la bun început, spre 0-0.

Restul favoritelor şi al atentatorilor potenţiali la viaţa favoritelor sînt departe de stabilitatea tatică. Germania, probabil cea mai constructivă echipă a Mondialelor, suferă de o nevralgie serioasă în defensivă. Mertesacker şi Friedrich, pilonii centrali, sînt nesiguri. Ghana a forţat pe culoarul central şi a găsit mereu spaţiu. Pînă şi Anglia, o echipă fără profil tactic definit, a forţat zona de centru germană şi a înscris două goluri evitabile (cel de-al doilea a fost, însă, sustras de FIFA, pe motiv de incapacitate vizuală a arbitrilor). Germania joacă un fotbal direct şi are o excelentă capacitate combinatorie. Însă uşoara lipsă de „balans” tactic pune tînăra echipă germană într-o situaţie fragilă pe care Argentina, cu aparatul ei ofensiv fastouos, se va grăbni să o speculeze. Atîta doar că Argentina e la rîndul ei destul de de-balansată tactic. Problema e aceeaşi: o defensivă instabilă, cu De Michelis şi Burdisso suprinşi frecvent de mişcarea vîrfurilor adverse. Javier Hernandez a făcut demonstraţia, cu o desprindere strălucită de ultima linie argentiniană. Lipsa de aderenţă a stoperilor argentinieni pare, în sfîrşit, clară şi pentru Maradona care pare decis să îl reintroducă pe Walter Samuel, un stoper mult bine „înşurubat” pe vîrfurile adverse.

Olanda şi Spania împart aceleaşi calităţi şi aceleaşi probleme. Atu-ul fundamental e excelenta circulaţie în faza de construcţie. Deficienţa coumnă: din nou, ultima linie de apărare, destul de poroasă atunci cînd e atacată pe jos, cu pătrunderi frontale (rudimentarii atacanţi slovaci s-au simţit foarte bine în spaţiile furnizatee de stoperii olandezi).

În sfîrşit, după „balansul” tactic, al doilea criteriu serios de departajare e regia de discurs, întrupată în coordonatori în stare să dicteze cadenţa de joc şi să creeze situaţii decisive. Singura excepţie relativă e, în acest caz, Portugalia. Tranziţia de la Deco la următorul conducător nu s-a încheiat. Tiago şi Mendes compun cu mare fluiditate dar nici unul nu e conducătorul de joc vizionar de care Portugalia are nevoie pentru a-şi activa potenţialul (mai ales că influenţa lui Crisitano Ronaldo micşorează serios capacitatea de expresie colectivă în fazele de atac).

Brazilia e, ca de obicei, o aberaţie pozitivă. Fără un „dispecer” propriu zis, brazilienii fac un fotbal de mare mişcare şi direcţie sigură. Explicaţia e siguranţa individuală a tuturor jucătorilor care rezolvă uşor situaţii de inferioritate numerică şi transformă cursiv poziţii defensive în poziţii de atac. Silva şi Melo, joacă practic la închidere dar "deschid" foarte uşor, atunci cînd o cere jocul. Iar alternativa e, aşa cum s-a văzut în meciul cu Chile, la fel de ameninţătoare: cu Ramires şi Alves în locul lui Elano şi Melo, Brazilia a trecut la operaţii frontale, cu pătrunderi în mare viteză.

Germania, Olanda şi Spania sînt excelent dotate la centru şi rămîn, alături de Argentina, singurele echipe ale turneului care lucrează în regim clasic. Schweinsteiger şi Veron conduc din adîncime tot angrenajul de atac, aproape fără să apară pe radar. Secretul comun Scweinsteiger-Veron, e pendularea permanentă, cu o inteligenţa de mişcare care îi face mereu disponibili în spaţii libere. Oalnda e, probabil, în cea mai bună poziţie de cosntrucţie, pentru că foloseşte doi regizori efervescenţi. Van Bommel e legat de linia de fundaşi şi distribuie mingiile de construcţie „mică”, acele pase scurte şi aparent banale care mişcă, de fapt, tot frontul olandez. Sneijder e personajul care deschide breşe, cu pase lungi şi neaşteptate spre Kuyt şi, mai ales, Robben. Spania e, aproape în întregime, o echipă de coordonatori. Acest exces e marea calitate şi principala problemă a echipei. Cu 6 sau 7 atacanţi şi mijlocaşi, Spania e fluentă şi în acelaşi timp previzibilă. De aici, problemele majore din meciurile cu Elveţia şi Chile.

Însumînd, Brazilia pare, de pe acum, o echipă de finală. În rest, meciurile echipelor mari se joacă pe muchie. Argentina e, desigur, cealaltă mare favorită dar are un nivel de expunere mai mare decît s-a putut înţelege din meciurile de pînă la ciocnirea cu Germania. Finala Brazilia-Argentina rîmîne o posibilitate certă dar nu inevitabilă.