O lămurire importantă, înainte ca resentimentul să-şi facă de cap: „speculatorii” din fabula Uniunii Europene despre complotul anti-euro sînt o iluzie. Mai întîi: cine sînt, pînă la urmă, faimoasele bestii acuzate de UE? În principal, fonduri de pensii, fonduri de investiţii şi alte concentrări de bani şi capital. Adică: zone de plasament în care se află, de foarte multe ori, economiile şi pensiile viitoare a sute de milioane de oameni de rînd.
Treaba fondurilor e să înmulţească şi, în orice caz, să apere valoarea banilor luaţi în grijă. Ideea după care „speculatorii” sînt nişte personaje misterioase în haine de piele şi trabuc în colţul gurii e luată direct din iconografia propagandistă a socialismului. De remarcat: cînd euro o încasează pe pieţele bursiere, UE vorbeşte de „speculanţi”. Cînd acelaşi UE are nevoie de bani, „speculanţii” devin „pieţe internaţionale”. Retorica anti-speculant dezvoltată în ultimele săptămîni de elita UE şi de miniştrii de obicei germani e un ghid foarte sigur pentru dezinformarea generală.
Prima victimă a acestei teorii e chiar piaţa liberă. UE e pe punctul de a declara război pieţelor şi lasă cu toată largheţea publicului libertatea de a-şi închipui că pieţele sînt un soi de casino în care trişul face regula şi prăpădeşte banii săracilor. Nu. Dacă există o comparaţie instructivă, atunci pieţele au funcţia pe care într-un sistem politic o are Parlamentul sau mai curînd opoziţia parlamentară.
Pieţele nu atacă şi nu distrug. Pieţele sesizează o slăbiciune, o inconsecvenţă sau, de-a dreptul, o minciună „oficială” şi fug de ea, cu tot cu banii pe care trebuie să-i ferească. Nu există speculaţie bursieră în absenţa erorilor de politică economică şi financiară. Există, în schimb, o limită tragică în răspunsul guvernelor, inclusiv în reacţia UE. Puse în faţa propriilor erori (politica de deficit bugetar cvasipermanent tolerată şi încurajată în zona euro), marile sisteme de decizie politică se refugiază în zona obscură a conspiraţeiei şi încearcă să ia electoratul cu ele.
Efectul e, pe termen scurt, un soi de solidaritate indignată în care politicienii şi oamenii de rînd fac, în sfîrşit, joncţiunea. Efectul pe termen mediu poate fi şi probabil va fi o tentativă birocratică de „încălecare” a pieţelor, sub pretextul regularizării şi cu ajutorul normelor care elimină sau limitează libertatea pieţelor. Efectul pe termen lung dar nu foarte lung: eşecul. Într-un fel sau altul, atîta vreme cît societăţile îţi păstrează libertatea, adevărul economic elementar îşi face loc şi decide. Pieţele pot fi amuţite un timp dar nu pot fi bătute tot timpul.