Traian Ungureanu

Retorica de presă e, adesea, tot ce poate fi mai superficial, naiv sau, alteori, iresponsabil în materie de discurs public. Din nefericire, Europa reală, Europa cu Vest şi Est e prizoniera acestui discurs fără conţinut. Mai mult, toate cuvintele mari despre unitatea învingătoare a Europei sînt însoţite de practica politică ipocrită a diviziunii mascate. Altfel spus, strînsă în cleştele demagogiei atît de mediile de informare cît şi de liderii politici, unitatea europeană e o iluzie care defilează cu capul spart pe la ceremonii şi prin editoariale.

Unde a fost unitatea europeană în momentul de tragism unic de după 10 aprilie? În discursuri. Şi în gesturi de indiferenţă abia mascate. Toată lumea politică occidenală de prim rang a anunţat cu o admirabilă promptitudine emoţionaltă că va face drumul pînă la Cracovia, pentru funeraliile Preşedintelui Kaczynski şi ale soţiei lui, Maria. A fost deajuns un pretext cît de cît credibil pentru ca lotul magnificilor occidentali să dezerteze în masă. De la Preşedintele Obama, la Cancelarul Merkel, Preşedintele Sarkozy şi Prinţul Charles, liderii occidentali s-au declarat scutiţi pe motive de cenuşă vulcanică şi paralizie a transporturilor. Nici unul nu a plecat spre sau n-a încercat măcar să plece spre Cracovia. Dacă există o oarecare înţelegere pentru refuzul Preşedintelui Obama (deşi e greu de crezut că expediţia prezidenţială n-ar fi avut sorţi de izbîndă) liderii vest-europeni s-au acoperit de penibil şi au trimis polonezilor şi est-europenilor un mesaj inconfundabil: nu sînteţi importanţi pentru noi.

Preşedintele Sarkozy avea, desigur, la îndemînă excelenta reţea feroviară franceză şi putea conta, fără îndoială pe elicoptere de mare performanţă. Prinţul Carles nu avea decît să traverseze Canalul Mînecii, aşa cum o fac milioane de oameni anual, folosind Eurostarul sau ferry-urile care fac legătura cu Franţa. Iar de acolo: drum întins pe şosea sau pe drum de fier, pînă la Cracovia. Dna. Merkel a prefereat să facă o călătorie ocolită pe ruta sud-nord, debarcînd în Europa fără cea mai mică intenţie de a se abate pe la Cracovia.

Opţiunea Merkel e cu atît mai jignitoare pentru polonezi, cu cît tot ce înseamnă relaţie polono-germană e încărcat de sensibilităţi şi amintiri apăsătoare. Preşedintele Comisiei Europene Barroso, n-a explicat nimic dar e cert că nu a găsit voinţa să ajungă la Cracovia. Dealtfel, în afara lui J. Buzek, Preşedintele Parlamentului European, nici una din distinsele feţe ale Europei oficiale n-a sosit la Cracovia. Dar Buzek e un polonez admirabil şi un om politic de mare corectitudine. Prezenţa sa la Cracovia a fost dictată de aceste trăsături, nu de morga absenteistă a liderilor Europeni.

În schimb, liderii est-europeni au reuşit să ajungă, în bloc, la Cracovia. Primul ministru estonian a călătorit 18 ore, Preşedintele Letoniei a călătorit timp de 14 ore. Preşedinta Lituaniei 11. Preşedintele Băsescu a găsit formula pentru un itinerariu aerian şi rutier. Toţi ceilalţi lideri est-europeni au gîndit şi au făcut ceva şi au ajuns la Cracovia. Liderii occidentali au rămas acasă, învinşi de spaţiu, în postura de căpetenii izolate într-o neputinţă şi infrastructură de secol XIV. E clar, însă, că nemişcarea liderilor ocidentali n-a fost şi n-avea cum să fie efectul handicapului geografic sau al înapoierii tehnologice. Gestul absent al liderilor europeni a tradus exact şi vizibil ideea dominantă în materie de Est, acea parte a Europei care rămîne obositoare, iritantă şi inutilă pentru Vest.

Nu e vorba, în aceste rînduri, de resentimentul săracului răsăritean faţă de opulentul apusean. Pentru asta trebuie să ne mutăm mai departe, spre Orientul islamic profund. E vorba, în schimb, de fractura mentală şi istorică încă vie care desparte Europa, după presupusa constituire a unităţii europene. Cazul polonez are o semnificaţie cu totul specială.

În 2004, la admiterea primului val est-european în UE, supoziţia occidentală de principiu a stabilit că est-europeniii, inclusiv Polonia, cel mai puternic dintre noii membri, au fost admişi, sau mai degrabă toleraţi, cu titlu de outsideri. Est-europenii au fost trataţi, în cel mai bun caz ca elevi nepregătiţi şi, în consecinţă, meditabili. A fost o enormă eroare. Polonia a demonstrat, din prima clipă, o prezenţă activă şi o identitate foarte pronunţată. Adevărul e că Uniunea Europeană a fost nepregătită pentru Polonia şi nu invers. UE a repetat inconştient bucla resentimentrară pe care Rusia şi, apoi, URSS au dezvoltat-o la întîlnirea cu Polonia - nuca tare aşezată enervant în faţa expansiunii slavo-sovietice.

Franţa şi Germania au acuzat sindromul Kaczynski şi au produs imaginea unui Preşedinte polonez radical, nerezonabil şi depăşit. Ultima fază a acestui raport ostil a fost absenţa de la Cracovia. Episodul va fi uitat curînd. Consecinţele lui vor rămîne, însă, active. Europa de Est are toate motivele să constate încremenirea de percepţie pe care o maschează discursurile de retorică avansată ale sistemelor politico-mediatice occidentale.

De acord, norii de cenuşă vulcanică sînt un pericol pentru avioanele aflate la mare înălţime. Nu sînt expert în inginerie aeronautică şi în meteorologie dar încerc, ba chiar insist, să îmi păstrez bunul simţ. Cred că foarte multe alte persoane necalificate în domeniile amintite au aceaşi pornire: se ţin cu tot ce pot de îndrumările bunului simţ. În acelaşi timp, cred că sistemele instituţionale şi mentalitatea de grup occidentală au abandonat legătura cu bunul simţ.

Norii de cenuşă vulcanică pot sau nu pot fi un pericol fatal pentru aeronave. Reacţia de sistem a societăţilor şi instituţiilor occidentale a pus în evidenţă ceva cu totul diferit de prudenţa minimă. În faţa unui pericol prezumtiv, sistemele s-au autoblocat iar mentalitatea a îmbrăţişat un val de panică voluntară. Reacţia a fost disproporţionată şi, în acelaşi timp, de un conformism uluitor. Riscul a devenit prima silabă a muţeniei desăvîrşite. Un kaputt colosal a fost avansat pe post de răspuns.

Acest tip de reacţie transmite un mesaj care trebuie bine analizat şi tradus. Un sistem care îşi declară instantaneu incapacitatea transmite, în afară, un semnal de slăbiciune şi vulnerabilitate care invită la provocări ulterioare. Nu cred că prietenii noştri cu bombe la brîu, au luat notiţe dar e foarte posibil ca vechile lor concluzii cu privire la comportmanetul straniu al Occidentului în siutaţii de risc să fi fost confirmate.

Occidentul social, tehnologic şi instituţional a repetat în ultima săptămînă că e pregătit pentru un forfait necondiţionat în faţa primului pretext care presupune riscul. Ansamblul acestor reacţii repetate a fost de multă vreme descris de sociologi şi antropologi ca manifestare a unui sindrom colectiv. Sîntem sau vom deveni cu toţii „risk averse”. Miezul acestui frison care impune pasivitatea şi proclamă într-una pericole insurmontabile e credinţa himerică în existenţa posibilă a unei lumi fără pericole.

Atunci cînd pericolele apar şi lovesc la nivel personal sau istoric, primul impuls e retragerea în spatele unui scut protector asigurat de „sistem” şi identificarea unui vinovat care scuteşte de răspundere şi curaj. Exemple practice: angajatul care calcă strîmb la birou şi dă în judecată compania, după ce a conchis că altcineva e de vină pentru entorsa cu care s-a ales din neatenţie.

Pe lîngă deresponsabilizare şi retragerea individului, acest tip de reacţie are încă o consecinţă: multiplicarea permanentă şi imaginară a situaţiilor de risc. Vă mai amintiţi de Y2K, virsul care urma să distrugă reţeaua globală de computere, în 2000? S-a scris o literatură apocaliptică uriaşă pe această temă, după care subiectul a fost casat şi urmat de căutarea unui alt pretext de angoasă planetară. A apărut, astfel, suita de grupe terminale care au ţinut în ultimii 10 ani prima pagină a ziarelor. Aviara, porcina şi boala vacii nebune au fost prezentate ca prefaţă a extincţiei umane. Presa engleză (The Times) avertiza că administraţia internă britanică a pregătit, la capătul unei estimări care anunţa 500.000 de morţi, planuri pentru gropi comune şi incinerări în masă.

Problema nu e inexistenţa pericolelor ci reacţia demoralizată şi defensivă în faţa pericolelor. Noul psihism occidental şi, din ce în ce mai mult, est-european, e dominat de uluirea la contactul cu realitatea, mai bine zis e complet nepregătit să admită că realitatea are dreptul să fie reală şi să amestece garanţii şi riscuri, drepturi şi nedreptăţi, noroc şi ghinion. Viaţa însăşi se transformă, după acest model, în îndatorirera altcuiva. Titularul e scutit de răspunderi şi a uitat demult să aibă curaj.