Traian Ungureanu

O întîlnire istorică la Parlamentul European: Ministrul de Externe iranian a participat la o întîlnire cu parlamentarii din Comisia de politică externă. Ministrul Manouchehr Mottaki e o personaj de neuitat. În anii 80 pe cînd era ambasador în Turcia, Mottaki a fost implicat în răpirea unuia din cei mai proeminenţi dizidenţi iranieni.

Mottaki e un diplomat-ideolog, aţşa cum se cuvine unui adevărat demintar, într-un regim teocratic-revoluţionar. Cu alte cuvinte, Ministrul de Externe nu e diplomatul clasic de cabinet. E un agitator febril şi elocvent. Parlamentarii europeni s-au convins de asta după o întîlnire şocantă din toate punctele de vedere.

Mai întîi, au fost incidentele de la intrarea în sala de dezbatere. Un grup de parlamentari l-au întîmpinat pe ministru cu fotografii ale bărbaţilor, femeilor şi copiilor executaţi sau toruraţi în Iran. Gărzile de corp ale Ministrului i-au îmbrîncit, s-a creat o busculadă în care s-au amestecat parlamentari, dispozitive de securitate şi jurnalişti iar funcţionarii Parlamentului au făcut eforturi uriaşe să împiedice continuarea altercaţiilor dincolo de uşia sălii. Ciudat, deşi dezbaterea a avut loc in camera (cu uşile închise), televiziunea de stat iraniană a pătruns, în vreme ce toate televiziunile ocidentale au fost ţinute la uşă.

Apărată de formatul in camera, dezbaterea a început torenţial. Mai mulţi parlamentari au criticat în modul cel mai sever dictatura teocratică iraniană şi au cerut socoteală Ministrului pentru ororile pe care autoritățile iraniene le comit în serie: execuţii prin lapidare, spînzurări de macarale, violuri în timpul anchetelor, plutoane de execuţie pentru minori.

A doua temă majoră a fost problema nucleară a Iranului. Parlamentarii au atacat la bază faimoasa Declaraţie de la Teheran, un document-alianţă între Iran, Brazilia. Declaraţia are o trăsătură aparte. E o lovitură propagandistică de proporţii care ascunde programul nuclear iranian în spatele unui angajament fără valoare. Scutul creat cu ajutor brazilian şi turcesc e un aparat construit pe mania grandorii în variantă braziliană şi pe resentimentul anti-occidental pe care Turcia îl dezvoltă în avalanşă. Adevărul e că, în spatele faimoasei Declaraţii, Iranul continuă programul nuclear şi ameninţarea terminală pentru Orientul Mijlociu şi, prin extensie, pentru securitatea globală.

Ministrul iranian a răspuns dar asta nu înseamnă că a răspuns aşa cum obişnuiesc rarii exponenţi ai dictaturilor aflaţi în turneu propagandistic prin instituţiile marilor democraţii. Mottaki nu s-a justificat, n-a vorbit în clişee şi n-a refuzat nici o temă. Mottaki a atacat din prima clipă. Ministrul de externe iranian a depăşit de mult faza tatonărilor sau a pledoariilor defensive. Mottaki e exponentul extrem al noii psihologii regionale. La fel ca Primul Ministru turc Erdogan, ca liderii de partid chinezi sau ca difuzorul oficial nord-koreean, Mottaki are deja vocea încărcată de siguranţă şi agresivitate.

Ministrul iranian a descris un Iran perfect, mai democratic decît Occidentul, posesor al adevăratei şi viitoarei doctrine universale a adevărului şi dator să facă un bine lumii ce urmează să fie convertită. Iranul nu recunoaşte nimic şi acuză Occidentul de împilarea unilaterală a lumii cinstite şi muncitoare. Instalaţiile nucleare sînt paşnice dar, spune tot Ministrul iranian, Israelul trebuie să înțeleagă că mai are puţin timp, dacă vrea să se căiască. Americanii au simulat deschiderea şi vor plăti pentru insulta ipocrită de care se fac vinovaţi. Europa nu înţelege nimic, plăteşte subvenţia care ţine în viaţă Gaza şi odată cu ea reţeaua teroristă Hamas dar plăteşte prea puţin şi, prin urmare, va plăti, la rîndul ei pentru incapacitatea de a sesiza că ora adevărului a venit.

Diatriba interminabilă şi fulminantă a Ministrului iranian ar trebui să trimită un mesaj esenţial spre Uniunea Europeană. Iluzia diplomaţiei şi a compromsiului permanent trebuie să ia sfîrşit. Iranul e într-o stare de inflamaţie ideologic-militară care duce într-un singur loc. Spre catastrofă. Europa trebuie să recalculeze, pînă nu e prea tîrziu. în fond, aroganţa reflexă a Ministrului şi a regimului iranian se hrăneşte tocmai din autismul sistematic dezvoltat în tăcere de Uniunea Europeană.

Aşa numitul caz „Flotila Gaza” a fost dezbătut într-o reuniune de urgenţă a Parlamentarilor europeni din Comisiile de Politică Externă şi Drepturile Omului. Rezultatul: în nici un caz o dezbatere, în orice caz o enormă tristeţe şi îngrijorare. Vreme de două ore, o majoritate parlamentară care a adus laolaltă dreapta şi stînga a folosit prilejul pentru a-şi despături zgomotos resentimentul profund faţă de Israel. De ce irită şi de ce e urît cu atîta înverşunare Israelul?

Răspunsul cel mai grăbit şi înşelător trimite la ceva ce se cheamă în propaganda mediatică globală „drama poporului palestinian”. Evident, zisa dramă nu include terorismul cotidian orchestrat de reţeaua Hamas-Siria-Iran. Evident, în tablou nu e loc nici pentru dictatura, violenţa şi tortura administrate de Hamas (şi subvenţionate cu banii plătitorilor de impozite europeni şi nord-americani).

Însă răspunsul la întrebarea „de ce e Israelul atît de urît?” nu are, de fapt, legătură directă cu palestinienii. Israelul e detestat pentru că e o „nucă tare”. Mai exact, Israelul contravine convingător noii mitologii a stîngii pro-arabe, filozofiei demagogice a asupririi şi declamaţiei interminabile pe tema eliberării. Instinctul fundamental marxist lucrează în haină nouă şi a luat ostatec o parte uriaşă a opiniei publice şi a scenei media occidentale. În această psiho-dramă rudimentară dar eficientă, orice sentiment şi resentiment, orice pulsiune adolescentă şi orice nemulţumire nevrotică îşi găsesc adăpostul şi justificarea. Cauza e dreaptă, protagoniştii se simt în sfîrşit eliberaţi de probleme şi premiaţi de soartă iar Israelul e o ţintă perfectă.

Dezbaterea din Parlamentul European a fost un spectacol exemplar şi dezolant. Ran Curiel, ambasadorul Israelului pe lîngă UE şi NATO, a fost tăvălit cu poftă într-o baie de imprecaţii şi calomnii, la graniţa care desparte şi nu prea furia de infantilism. În acest recitativ turbulent, Israelul e vinovat înainte de toate şi dincolo de faptele brute. Fapte? Care fapte? Aşa ceva nu există sau nu contează pentru europarlamentaii care au atacat din toate direcţiile Israelul şi au poetizat pe tema blocadei israeliene aducătoare de mizerie palestiniană.

Iată faptele, cu toată neplăcuta lor lipsă de poezie: Gaza a fost evacuată de trupele israeliene şi preluată printr-o lovitură de stat violentă de Hamas, organizaţia teroristă înarmată de livrări iranene şi siriene. Gaza, aşa numita ţară a suferinţei, a devenit imediat o rampă de atac, folosită de Hamas pentru mii de atacuri cu rachete şi misiuni teroriste împotriva Israelului. Blocada instituită de Israel filtrează rachetele şi muniţia livrate de Iran pe uscat sau pe mare, nu alimentele şi livrările de echipament civil.

Acum 2 ani, intervenţia militară israeliană în Gaza a ţintit centrele de comandă Hamas de la care porneau atacurile cu rachete împotriva Israelului. După încheierea misiunii şi reducerea drastică a atacurilor, armata israeliană s-a retras. Blocada anti-echipament militar a rămas în vigoare dar peste 10.000 de tone de livrări civile sînt admise săptămînal prin posturile de control de la limita fîşiei Gaza (Egiptul a impus propria blocadă, alarmată de expansiunea şi de ostilitatea Hamas).

Misiunile de ajutor pornite pe mare spre Gaza sînt o întreprindere propagandistică masivă care nu urmăreşte atît să ajute populaţia din interior cît să provoace răspunsuri israeliene ce pot fi apoi speculate mediatic. Exemplul flotilei interceptate recent de comandouri israeliene e clasic. Acţiunea a fost organizată de IHH, o organizaţie islamică turcă ale cărei legături cu Partidul Binelui, o asociaţie condusă de apropiaţi Al Qaida, e dovedită şi publică. Iniţiatorii au racolat trupa obişnuită de pacifişti, militanţi pro-palestineieni, politicieni naivi sau isterici şi anarhişti în căutare de violenţă.

Israelul a avertizat cu săptămîni în avans că nu va admite intrarea navei în apele teritoriale israeliene. Guvernul israelian a propus „flotilei” o soluţie simplă: să descarce mărfurile într-un port israelian, după care ajutoarele să fie transportate în comun spre centrele de distribuire din Gaza. „Flotila” nu a răspuns acestor propuneri, pentru că nu îşi dorea o banală operaţiune umanitară ci un incident major cu autorităţile israeliene.

Comandoruile israeliene au intervenit şi au fost atacate cu brutalitate de pacifişti înarmaţi cu drugi de fier, cuţite topoare, arme de foc şi alte instrumente aflate îndeobşte în dotarea unui bun pacifist. Soldaţii israelieni au răspuns şi 9 persoane au fost ucise. Alături de regretul pentru pierderea de vieţi omeneşti, trebuie reţinut că 9 oameni au fost practic sacrificaţi pentru a cauţiona o lovitură propagandistică. Într-adevăr, acţiunea flotilei a fost un succes moral major. Tema a fost imediat preluată de măcelăria mediatică de serviciu şi transformată în act de incriminare totală a Israelului.

Guvernul turc, odinioară aliat al Occidentului şi al Israelului, mai nou forţă pro-islamică şi aliat al Iranului, a orchestrat dimensiunea politică a incidentului şi a dezlănţuit un val de manifestaţii şi mitinguri de promovare a „martirilor” de pe flotilă. Toată această poveste construită pe orbire şi goală de adevăr faptic a fost înghiţită entuziast de Parlamentarii europeni stîngişti şi „umanişti” care au construit recitalul de la dezbaterea din Parlament.

Momentul „Flotila” nu e încă un episod în istoria lungă a operaţiilor de propagandă pro-palestiniene. Ne aflăm într-un moment de cotitură şi, dacă Occidentul nu înţelelege că are acelaşi adversar şi e pîndit e acelaşi pericol care paşte Israelul, efectele vor fi grave şi ireversibile. Ce s-a întîmplat acum e o deplasare masivă spre asaltul colectiv şi şantajul moral, cu participarea combinată a terorismului şi a politicii democratice. Noua tactică e provocarea directă sub scutul aşa numitelor misiuni umanitare şi e de aşteptat ca litoralul israelian să fie luat cu asalt de noi şi noi „flotile”.

La celălalt cap al operaţiei lucrează Iranul nuclear, cauţionat politic de Turcia. Cercul se strînge şi Israelul devine cu fiecare zi care trece obiectul unei ipoteze pînă acum de neconceput: da, e posibil, legitim şi moral să lovim Israelul. Încet-încet, propunerea a încetat să fie critica Israelului şi a devenit acţiunea directă împotriva Israelului. Evident, Israelul rămîne o „nucă tare” dar ceva s-a schimbat şi împinge spre un conflict grav, poate un război. O unanimitate oarbă, pe jumătate voluntară pe jumătate solidară prin nechibzuinţă, presează din toate părţile. Aşa numitul „conflict” din Orientul Mijlociu nu mai are nimic mijlociu şi se îndreaptă rapid spre o ciocnire de proporţii nebănuite.