Ce face, de fapt, Estonia: se abonează la o catastrofă sau se asigură împotriva unei catastrofe? Răspunsul va fi dat, în viitorul destul de apropiat, de evoluţia euro. Deocamdată, moneda şi zona euro au fost salvate cu preţul unei intervenţii fabuloase (aproape 1 trilion de euro injectaţi în statele membre).
Însă, operaţiunea de salvare euro a făcut, foarte probabil, o victimă majoră: credibilitatea Băncii Centrale Europene, silită, în ciuda dezminţirilor rituale ale Preşedintelui Jean-Cluade Trichet, să cumpere datoriile toxice acumulate de băncile naţionale ale statelor zonei euro. Aparenţele spun că efortul colosal al Uniunii suferă de a) întîrziere şi b) ezitare în faţa viciului de fond care subminează zona euro. În principiu, acordul care injectează 1 trilion în aria suferindă e o intervenţie tehnică şi nu o revoluţie fiscală reparatorie. De aici, presupunerea că, sub o formă sau alta, criza va continua sau va recidiva.
În tot concertul de interpretări apocaliptice ale economiştilor şi riposte reci ale politicienilor, măcar un lucru e clar. Cu acest minim de certitudine ne întoarcem la întrebarea despre Estonia. Guvernul şi societatea estoniană dau, în acest moment, singurul stat membru UE care îndeplineşte condiţiile de disciplină financiar-bugetară prescrise în Pactul de Creştere şi Stabilitate, adoptat în 1997 de statele care subîntind Uniunea Economică şi Monetară Europeană.
Efectul direct al acestei performanţe e candidatura şi, aproape sigur, admiterea Estoniei în zona euro. Situaţia e cu atît mai remarcabilă cu cît Estonia a reuşit o redresare dramatică de parametri, în plină criză. Tratamentul de austeritate a fost, în cazul Estoniei, mult mai mult decît o chestiune de retorică pe teme contabile. A fost, pur şi simplu, o realitate. Deficitul bugetar şi cheltuielile publice au fost reduse drastic, la cifre pe care statele occidentale nu îndrăznesc să le viseze.
Tema devine şi mai interesantă, odată ce observăm că autodisciplinarea imediată a finanţelor e un fenomen general baltic: Lituania şi Letonia sînt foarte aproape de parametrii estonieni. Cum a fost posibil acest tur de forţă?
Răspunsul stas, arborat destul de frecvent în analize economice şi în conversaţiile politice de la nivelul UE, trimite la un soi de justificare prin excepţie: da, balticii au făcut o treabă excelentă dar asta, în primul rînd, pentru că e vorba de state mici. Cu alte cuvinte, operaţiile dureroase ar fi posibile sau, în orice caz, mai uşoare pe organismele mici sau secundare. Un adevăr există în această observaţie reflex însă un adevăr nu prea mare. Republicile Baltice sînt societăţi şi economii în machetă dar asta nu înseamnă că duritatea măsurilor de austeritate nu e o chestiune de proporţionalitate. Altfel spus, şocul e acelaşi, fie că vorbim de o societate cu 3 sau cu 23 de milioane de locuitori. Ideea după care balticii au reuşit doar pentru că sînt mai puţini echivalează cu ideea după care japonezii economisesc mai mulţi bani pentru că sînt mai scunzi.
Adevărul e mai uşor de înţeles pentru oricine are sinceritatea să judece autocritic. Problemele uriaşe ale societăţilor vest şi est-europene, de la Marea Britanie, la România nu vin odată cu dimensiunile teritoriului sau cu ordinul de mărime al populaţiei. Sigur, aceste societăţi sînt sisteme cu un grad de complexitate mai mare decît microorganismele baltice.
Însă diferenţa esenţială e dată de capacitatea internă de execuţie a reformelor şi de adaptare sau readaptare la realitate. Balticii au cenzurat cheltuielile publice din prima clipă. În ciuda riscurilor, guvernele baltice au lăsat deoparte prudenţele (în acest caz laşităţile) politice şi au lucrat, pe viu şi fără anestezie, în interes naţional. Am avut prilejul să ascult explicaţiile Ministrului de Finanţe lituanian, Ingrida Simonyte şi am trăit, la rîndul meu, un şoc. D-na Simonyte e, pur şi simplu, descrierea exactă a funcţiei: Ministru de Finanaţe. Detalii: un economist de solidă formaţie anglo-saxonă care îşi execută mandatul ad litteram.
În faţa riscului de faliment financiar al satului, Ministrul a decis că trebuie să opereze fără întîrziere amputarea cheltuielilor şi să reducă structura salarială. Simplu, nu? Foarte simplu, dacă nu ţii seama de mii de considerente laterale şi dacă ai sprijinul unui guvern coerent. La fel de importantă a fost şi reacţia socială a unei populaţii care n-a primit cu satisfacţie propria declasare dar a înţeles, practic, necesitatea acestor măsuri (poate şi pentru că a primit, la timp, explicaţii oneste).
De remarcat, că şocul aplicat în Lituania şi în celelalte state baltice nu a generat folclorul anti-capitalist care face turul Europei şi dă vina pe „speculanţii de la burse” sau cere sacrificii exclusiv din partea „bogaţilor”. O dovadă civilizaţie etică demult dispărută în vest - unde „dreptul” la prosperitate permanentă a înlocuit bunul simţ - şi în sud-est - unde percepţia e complet deformată de psihologia mixtă a resentimentului şi vieţii asistate.
Însă, operaţiunea de salvare euro a făcut, foarte probabil, o victimă majoră: credibilitatea Băncii Centrale Europene, silită, în ciuda dezminţirilor rituale ale Preşedintelui Jean-Cluade Trichet, să cumpere datoriile toxice acumulate de băncile naţionale ale statelor zonei euro. Aparenţele spun că efortul colosal al Uniunii suferă de a) întîrziere şi b) ezitare în faţa viciului de fond care subminează zona euro. În principiu, acordul care injectează 1 trilion în aria suferindă e o intervenţie tehnică şi nu o revoluţie fiscală reparatorie. De aici, presupunerea că, sub o formă sau alta, criza va continua sau va recidiva.
În tot concertul de interpretări apocaliptice ale economiştilor şi riposte reci ale politicienilor, măcar un lucru e clar. Cu acest minim de certitudine ne întoarcem la întrebarea despre Estonia. Guvernul şi societatea estoniană dau, în acest moment, singurul stat membru UE care îndeplineşte condiţiile de disciplină financiar-bugetară prescrise în Pactul de Creştere şi Stabilitate, adoptat în 1997 de statele care subîntind Uniunea Economică şi Monetară Europeană.
Efectul direct al acestei performanţe e candidatura şi, aproape sigur, admiterea Estoniei în zona euro. Situaţia e cu atît mai remarcabilă cu cît Estonia a reuşit o redresare dramatică de parametri, în plină criză. Tratamentul de austeritate a fost, în cazul Estoniei, mult mai mult decît o chestiune de retorică pe teme contabile. A fost, pur şi simplu, o realitate. Deficitul bugetar şi cheltuielile publice au fost reduse drastic, la cifre pe care statele occidentale nu îndrăznesc să le viseze.
Tema devine şi mai interesantă, odată ce observăm că autodisciplinarea imediată a finanţelor e un fenomen general baltic: Lituania şi Letonia sînt foarte aproape de parametrii estonieni. Cum a fost posibil acest tur de forţă?
Răspunsul stas, arborat destul de frecvent în analize economice şi în conversaţiile politice de la nivelul UE, trimite la un soi de justificare prin excepţie: da, balticii au făcut o treabă excelentă dar asta, în primul rînd, pentru că e vorba de state mici. Cu alte cuvinte, operaţiile dureroase ar fi posibile sau, în orice caz, mai uşoare pe organismele mici sau secundare. Un adevăr există în această observaţie reflex însă un adevăr nu prea mare. Republicile Baltice sînt societăţi şi economii în machetă dar asta nu înseamnă că duritatea măsurilor de austeritate nu e o chestiune de proporţionalitate. Altfel spus, şocul e acelaşi, fie că vorbim de o societate cu 3 sau cu 23 de milioane de locuitori. Ideea după care balticii au reuşit doar pentru că sînt mai puţini echivalează cu ideea după care japonezii economisesc mai mulţi bani pentru că sînt mai scunzi.
Adevărul e mai uşor de înţeles pentru oricine are sinceritatea să judece autocritic. Problemele uriaşe ale societăţilor vest şi est-europene, de la Marea Britanie, la România nu vin odată cu dimensiunile teritoriului sau cu ordinul de mărime al populaţiei. Sigur, aceste societăţi sînt sisteme cu un grad de complexitate mai mare decît microorganismele baltice.
Însă diferenţa esenţială e dată de capacitatea internă de execuţie a reformelor şi de adaptare sau readaptare la realitate. Balticii au cenzurat cheltuielile publice din prima clipă. În ciuda riscurilor, guvernele baltice au lăsat deoparte prudenţele (în acest caz laşităţile) politice şi au lucrat, pe viu şi fără anestezie, în interes naţional. Am avut prilejul să ascult explicaţiile Ministrului de Finanţe lituanian, Ingrida Simonyte şi am trăit, la rîndul meu, un şoc. D-na Simonyte e, pur şi simplu, descrierea exactă a funcţiei: Ministru de Finanaţe. Detalii: un economist de solidă formaţie anglo-saxonă care îşi execută mandatul ad litteram.
În faţa riscului de faliment financiar al satului, Ministrul a decis că trebuie să opereze fără întîrziere amputarea cheltuielilor şi să reducă structura salarială. Simplu, nu? Foarte simplu, dacă nu ţii seama de mii de considerente laterale şi dacă ai sprijinul unui guvern coerent. La fel de importantă a fost şi reacţia socială a unei populaţii care n-a primit cu satisfacţie propria declasare dar a înţeles, practic, necesitatea acestor măsuri (poate şi pentru că a primit, la timp, explicaţii oneste).
De remarcat, că şocul aplicat în Lituania şi în celelalte state baltice nu a generat folclorul anti-capitalist care face turul Europei şi dă vina pe „speculanţii de la burse” sau cere sacrificii exclusiv din partea „bogaţilor”. O dovadă civilizaţie etică demult dispărută în vest - unde „dreptul” la prosperitate permanentă a înlocuit bunul simţ - şi în sud-est - unde percepţia e complet deformată de psihologia mixtă a resentimentului şi vieţii asistate.
