Traian Ungureanu

Nemulţumirea faţă de socialismul de principiu al obamismului a produs, în mai puţin de 2 ani, o reacţie populară vehementă dar perfect structurată: aşa numita mişcare Tea Party. Explicaţiile sînt absolut esenţiale. Tea Party e o iniţiativă politică tipic americană, un curent care porneşte de jos în sus şi se organizează rapid la nivel cetăţenesc. Mai clar, Tea Party porneşte de la nemulţumirea cetăţenilor de rind dar nu are nimic de-a face cu nemulţumirile tipice pentru asemenea mişcări în Europa.

Tea Party nu vrea, deci, asistenţă, salarii mai mari, pensii majorate sau înlesniri acordate „partenerului social”. Dimpotrivă, Tea Party cere reducerea atribuţiilor guvernului, disciplină fiscală şi cheltuieli sociale minime. Totul în numele cetăţeanului suveran care se apără de amestecul statului şi se ştie bun conducător al propriei comunităţi. Acest gen de experienţă poate fi imaginată sau comentată în multe locuri din lume dar are o tradiţie practică doar în Statele Unite, adică într-o naţiune politică întemeiată şi dezvoltată de comunităţi şi cetăţeni autonomi, mereu atenţi la tendinţa de intervenţie a centrului.

Tea Party a fost înţeles, déjà, complet greşit de observatori europeni străini de experienţa istorică americană şi mult mai la ei acasă în tradiţia sindicală europeană. Or, Tea Party e tot ce poate fi mai diferit de mişcările revendicative care fac, de pildă, gloria stradală a Franţei. De fapt, Tea Party e un sindicat anti-sindicalist, pînă în pragul extremismului. Mişcarea a apărut la dreapta Partidului Republican, tocmai pentru că omul de rind american are un simţ feroce al propriei independenţe în raport cu guvernul şi a ajuns la concluzia că Republicanii au devenit parte a sistemului.

În aceste condiţii, soluţia tipic americană e iniţiativa. Şi anume iniţiativa cetăţenească paşnică, manifestă şi structurată. Pe scurt, un partid al parterului, un organism în afara lumii oficiale şi a condiţionărilor politice dictate de sistem. Nu e deloc sigur că acest fel de inflamaţie va rezista sau că va genera un partid rezistent. E sigur însă că Tea Party e un avertisment şocant pe care politicienii îl vor respecta, modficîndu-şi agenda. Mai mult încă, s-ar putea ca fenomenul Tea Party să anunţe o epocă de confruntare directă între tradiţia individualistă americană şi modelul politic federal.

Nu ar fi primul episod de această natură, însă, de data asta, sub presiunea enormă a crizei şi a obamismului eşuat, lucurile pot duce spre o clarificare generală. În ce fel? Probabil, forţînd o politică izolaţionistă pe plan extern şi un curent de austeritate pe plan intern. Amîndouă sînt propagate de jos în sus, de la baza societăţii, şi se vor lovi de vocaţia de supraputere pe care America n-o mai poate declina.

Conflictul va provoca o dezbatere şi o bătălie îndelungată în jurul noţiunii de identitate americană, opunînd misionarismul extern virtuţilor clasice şi suficiente ale americanului de rind. În orice caz, fenomenul Tea Party anunţă o redefinire care va ocupa centrul politicii interne americane. Societatea a anunţat, prin mişcarea Tea Party, că există şi nu e dispusă să se predea pentru a face loc unei Americi mai europene, adică mai centralizate.

Viitorul American e din ce în ce mai complicat şi mai fascinant. Un lucru e, totuşi, clar: cine are impresia că revolta americanului de rind e un alt fel de a cere ceva de la stat pentru popor se înşală grav.

Alegerile din Statele Unite au redus drastic aura preşedintelui Barack Obama. Criza e, în continuare, la putere în economia americană. Intervenţia colosală a statului a pariat pe redresare şi a produs, în cele din urmă, o ameliorare modestă, practic insesizabilă. Distanţa între făgăduinţa aproape mistică a Preşedintelui Obama şi realitatea curentă e atît de mare încît americanii au rămas singuri cu obamismul şi se grăbesc, acum, să îl renege. Pînă la un punct, evoluţia consemantă de alegeri e logică şi repetă un scenariu clasic: administraţia promite, alegătorii îşi arată sprijinul, administraţia ratează, alegătorii îşi retrag sprijinul. Aşa arată, în genere, schema electorală a oricărui eşec de guvernare. Numai că, în cazul America 2010, scenariul e diferit şi divergent, în două privinţe.

Mai întîi nu e deloc sigur că o altă reţetă ar fi reuşit. Soluţiile preşedintelui Obama au caracterul unui pachet intervenţionist de-a dreptul socialist (fonduri de sprijin „cu dedicaţie” pentru industria auto şi bancară, emisie monetară pentru stimularea vitezei economice). Nu e greu de văzut sau de înţeles că tratamentul prescris de Preşedinte e greşit. E, însă, la fel de limpede că nimeni nu ştie care e calea de urmat. Altfel spus, iniţiativele Obama sînt o eroare costisitoare dar asta nu înseamnă că opusul lor va aduce izbăvirea.

Economia şi societatea americană nu trec printr-o criză temporară sau locală. Defecţiunea e globală şi nu poate fi tratată cu mijloacele economice prevăzute de manuale, fie ele de dreapta sau de stînga. Problema pe care preşedintele Obama a încercat să o vindece cu un torent financiar fără precedent e complicată de factori istorici, politici şi strategici în continuă multiplicare. Monedele principale sînt subapreciate.

Toată lumea încearcă, de fapt, să exporte şomaj, aruncînd peste bord greutatea propriei monede. China trece de la politica de cooperare la o politcă de iniţiativă ostilă Japoniei în Pacific, pe baza fabuloasei sale détente economice. Rusia cochezeată, mult mai puţin îndreptăţit, cu rolul de arbitru al marului joc de influenţă, Uniunea Europeană nu se poate redefini bugetar în limitele disciplinate ale modelului german.

În aceste condiţii, criza economică americană nu mai e o maladie tratabilă cu mijloace clasice şi destui comentatori se întreabă dacă maladia americană e în vreun fel tratabilă. Aşadar eşecul preşedintelui Obama e meritat dar, în acelaşi timp, nerelevant. Noua structură politică dată de alegeri va reinstaura echlibrul politic: Preşedintele va trebui să conlucreze şi să sufere, în faţa unul Congres ostil în proporţie de cel puţin 50%. Însă cenzura aplicată obamismului nu va face decît să limiteze excesele şi să reducă deruta instalate de o politică economică care a irosit enorm în numele ideologiei (etatismul generos şi umanitar). Ieşirea din criză nu e încă vizibilă şi, în orice caz, nu e totuna cu saltul, la fel de ideologic, spre politica inversă. Mult mai mult decît economia rămîne de rezolvat, înainte ca situaţia să revină la normal (unde normal nu e deloc acelaşi lucru cu situaţia de dinaintea crizei). În acest punct, apare a doua mare deosebire faţă de scenariile politice clasice în caz de criză: ofensiva populară anti-sistem.