Traian Ungureanu

O știre uluitoare, însoțită de detalii și declarații revelatoare: șeful Serviciilor Secrete ucrainiene e în largul lui la Bruxelles, unde invită parlamentari la un restaurant de lux și ține un soi de salon politic fără perdea. Aceași nonșalanță și acasă, în Ucraina, unde alegerile locale au fost organizate tovărășește, cu comisii electorale pe sprînceană, joarda pe ziariști și partide răsfirate care dau iluzia de pluralism dar se întorc apoi, cuminți, la bază pentru a da majoritatea dorită de stăpîn. Nu e surprinzător. Pentru că dezinvoltul șef al Serviiilor Secrete, care e și miliardar și hiperpropietar media și membru al Consiliului Suprem al Maigstraturii, e încă mai slobod acasă decît la Bruxelles.

Victoria Președintelui Yanukovich a limpezit apele. Dacă alegeri, Ucraina e de sus pînă jos și de la un cap la altul, o feudă inspectată de Serviciile Secrete, scutită de păreri și oameni cu păreri, reîntoarsă la buchea și la televiziunile de limbă rusă. Plus dineuri de lux la Bruxelles. Asta, ca vocație europeană.

Moldovenii au în față, la timp și spre bună cugetare, țara care îi așteaptă dacă îi aduc pe comuniști la putere. E simplu și clar. Moldova va deveni a doua Ucraină. Mai mică, mai săracă și, poate, încă mai mută. Mulți, mai ales bătrînii și oamenii cu totul săraci de la țară, vor gîndi că, măcar, comuniștii aduc pensii și taie zarva. Așa va fi. Pentru un an sau doi. Apoi, va veni, iar, sărăcia, întărită de obiceiurile pe care comuniștii moldoveni și ucrainieni le împart: datorii fără ieșire, muncă în zadar și pumnul în gură. Moldova nu are cum să facă față unei guvernări comuniste. Vremurile în care puterea sovietică plătea s-au dus. Ce pică de la ruși ține puțin și e cîrpit.

Cît noroc mai e pentru Moldova, e de găsit în relații bune cu Uniunea Europeană. De acolo vin sprijinul, legile și banii. Nu dintr-o dată și nu pe degeaba. UE cere, în schimb, buna rînduire a administrației și visteriei. UE cere lucruri care cer, la rîndul lor, străduință și răbdare. Dar lucrurile odată bine așezate, Moldova va ieși pas cu pas din nevoi. Calea care duce spre rînduiala ucrainiană e mai ușoară. Apoi? Nimic. Moldova va fi a doua Ucraină. Sau Ucraina va fi o Moldovă mai mare. În afară de asta, nu va mai fi nimic de spus. Între timp, vin alegerile. Știm că nu le organizează comuniștii, după model comunist, ca în Ucraina. S-ar putea ca moldovenii să nu se mai întîlnească a doua oară cu așa ceva. Cine devine a doua Ucraină rămîne a doua Ucraină.

Nemulţumirea faţă de socialismul de principiu al obamismului a produs, în mai puţin de 2 ani, o reacţie populară vehementă dar perfect structurată: aşa numita mişcare Tea Party. Explicaţiile sînt absolut esenţiale. Tea Party e o iniţiativă politică tipic americană, un curent care porneşte de jos în sus şi se organizează rapid la nivel cetăţenesc. Mai clar, Tea Party porneşte de la nemulţumirea cetăţenilor de rind dar nu are nimic de-a face cu nemulţumirile tipice pentru asemenea mişcări în Europa.

Tea Party nu vrea, deci, asistenţă, salarii mai mari, pensii majorate sau înlesniri acordate „partenerului social”. Dimpotrivă, Tea Party cere reducerea atribuţiilor guvernului, disciplină fiscală şi cheltuieli sociale minime. Totul în numele cetăţeanului suveran care se apără de amestecul statului şi se ştie bun conducător al propriei comunităţi. Acest gen de experienţă poate fi imaginată sau comentată în multe locuri din lume dar are o tradiţie practică doar în Statele Unite, adică într-o naţiune politică întemeiată şi dezvoltată de comunităţi şi cetăţeni autonomi, mereu atenţi la tendinţa de intervenţie a centrului.

Tea Party a fost înţeles, déjà, complet greşit de observatori europeni străini de experienţa istorică americană şi mult mai la ei acasă în tradiţia sindicală europeană. Or, Tea Party e tot ce poate fi mai diferit de mişcările revendicative care fac, de pildă, gloria stradală a Franţei. De fapt, Tea Party e un sindicat anti-sindicalist, pînă în pragul extremismului. Mişcarea a apărut la dreapta Partidului Republican, tocmai pentru că omul de rind american are un simţ feroce al propriei independenţe în raport cu guvernul şi a ajuns la concluzia că Republicanii au devenit parte a sistemului.

În aceste condiţii, soluţia tipic americană e iniţiativa. Şi anume iniţiativa cetăţenească paşnică, manifestă şi structurată. Pe scurt, un partid al parterului, un organism în afara lumii oficiale şi a condiţionărilor politice dictate de sistem. Nu e deloc sigur că acest fel de inflamaţie va rezista sau că va genera un partid rezistent. E sigur însă că Tea Party e un avertisment şocant pe care politicienii îl vor respecta, modficîndu-şi agenda. Mai mult încă, s-ar putea ca fenomenul Tea Party să anunţe o epocă de confruntare directă între tradiţia individualistă americană şi modelul politic federal.

Nu ar fi primul episod de această natură, însă, de data asta, sub presiunea enormă a crizei şi a obamismului eşuat, lucurile pot duce spre o clarificare generală. În ce fel? Probabil, forţînd o politică izolaţionistă pe plan extern şi un curent de austeritate pe plan intern. Amîndouă sînt propagate de jos în sus, de la baza societăţii, şi se vor lovi de vocaţia de supraputere pe care America n-o mai poate declina.

Conflictul va provoca o dezbatere şi o bătălie îndelungată în jurul noţiunii de identitate americană, opunînd misionarismul extern virtuţilor clasice şi suficiente ale americanului de rind. În orice caz, fenomenul Tea Party anunţă o redefinire care va ocupa centrul politicii interne americane. Societatea a anunţat, prin mişcarea Tea Party, că există şi nu e dispusă să se predea pentru a face loc unei Americi mai europene, adică mai centralizate.

Viitorul American e din ce în ce mai complicat şi mai fascinant. Un lucru e, totuşi, clar: cine are impresia că revolta americanului de rind e un alt fel de a cere ceva de la stat pentru popor se înşală grav.