Traian Ungureanu

Armenia e imediat descifrabilă. Trăsăturile sînt izbitoare, din prima clipă. După cîteva zile, totul e clarificat, nimic nu mai poate fi nou sau surprinăzător. Unicitatea armenismului se instalează cu siguranța pe care alte locuri și nații abia o îngăduie, după vizite lungi. Ce e atît de izbitor în Armenia?

Mai întîi, omogenitatea etnică. Cele cîteva tipuri clasice de fețe și corpuri se prezintă rapid și continuă să se perinde, reluîndu-se și înlocuindu-se fără oprire. O apariție blondă șochează ca o cădere de meteorit. Absența altor profiluri etnice e aproape desăvîrșită iar impresia de repliere în sînul aceluiași tipologii sugerează un reflex defensiv, dicatat de nevoi de conservare istorică. Între popoarele europene, această aliniere totală e de găsit numai la islandezi dar acolo a lucrat, înainte de orice, poziția izolată și cenzura climatică.

Cine se așteaptă să găsească, după modelul fostelor periferii sovietice, o remanență rusă însemnată va căuta degeaba. Rușii nu sînt sau nu mai sînt. Nu contează. Din nou, impresia de bază se leagă de o forță culturală compactă și masivă care a respins sau a descurajat metisajul. Alfabetul propriu e unul din semnele care marchează insistent diferența totală. Cultural, Armenia e, practic, necontaminată de rusificarea care a subțiat sau tulburat tradiția altor națiuni ex-sovietice. Cu atît mai mare a e șocul produs de răspîndirea rusei vorbite. Efectul trimite la o cochilie sonoră nelocuită.

Omniprezența diasporei e următoarea constantă. Clădirile, monumentele, componența instituțiilor de învățămînt sînt marcate vizibil de revenirea directă sau prin semnătură financiară a armenilor din diaspora. 7 milioane de armeni răspîndiți în toată lumea se amestecă permanent printre cei 3 milioane rămași acasă. Cazul armean verifică situația clasică a națiunilor private consant de statalitate. Paralela cu masa, coerența și influența diasporelor poloneză și evreiască e clară.

Viața religioasă pare, la început, un scenariu exotico-turistic. Armenia e primul stat creștin al lumii (proclamat în 301). Filtrul arhaic prin care trece fiecare piatră și biserică din Armenia e o propunere turistică. Însă bisericile și mînăstuirile sînt pline iar evlavia colectivă are o sinceritate evidentă. Am văzut un superb seminar teologic, am avut onoarea să fiu primit de Katolicos, liderul Bisericii Armene, și am remarcat imediat spontaneitatea trăirii religioase. A fost Armenia, cîndva, comunistă? Imposibil. Profunzimea istorică a creștinismului armean și splendoarea misterioasă a arhitecturii monastice explică în mare parte vitalitatea religioasă nepătată a armenilor dar nu o poate explica întru totul. Din nou, exact ca în cazul polonezilor și evreilor lipsiți pentru mult timp de cadre politico-statale, religia a devenit singura formă de identitate.

Dealtfel, siguranța și dezinvoltura societății cotidiene armene spune tot: lipsiți de dileme interioare și neclarități trecute, armenii dau un spectacol cu totul neobișnuit pentru societățile moderne. Strada și lumea sînt așezate, nu gîlgîie de tensiuni și nu cunoaște nervozitatea care zgîlțîie în orice clipă alte societăți.
Singularitatea Armeniei e de invidiat. Deși, la o cercetare mai atentă, prețul e enorm. Toate certitudinile și echilibrele care dau cursul clar al vieții Armeniei au fost zmulse dintr-o istorie cumplită: ocupație, violență genocidală, dezmembrări repetate. Retragerea, eschiva, „boicotul istoriei” cîntate și prețuite prin alte părți dau, desigur, supraviețuirea. Nu caracterul. Sau, dacă îl dau, rezultatul e mult sub media armeană.

O știre uluitoare, însoțită de detalii și declarații revelatoare: șeful Serviciilor Secrete ucrainiene e în largul lui la Bruxelles, unde invită parlamentari la un restaurant de lux și ține un soi de salon politic fără perdea. Aceași nonșalanță și acasă, în Ucraina, unde alegerile locale au fost organizate tovărășește, cu comisii electorale pe sprînceană, joarda pe ziariști și partide răsfirate care dau iluzia de pluralism dar se întorc apoi, cuminți, la bază pentru a da majoritatea dorită de stăpîn. Nu e surprinzător. Pentru că dezinvoltul șef al Serviiilor Secrete, care e și miliardar și hiperpropietar media și membru al Consiliului Suprem al Maigstraturii, e încă mai slobod acasă decît la Bruxelles.

Victoria Președintelui Yanukovich a limpezit apele. Dacă alegeri, Ucraina e de sus pînă jos și de la un cap la altul, o feudă inspectată de Serviciile Secrete, scutită de păreri și oameni cu păreri, reîntoarsă la buchea și la televiziunile de limbă rusă. Plus dineuri de lux la Bruxelles. Asta, ca vocație europeană.

Moldovenii au în față, la timp și spre bună cugetare, țara care îi așteaptă dacă îi aduc pe comuniști la putere. E simplu și clar. Moldova va deveni a doua Ucraină. Mai mică, mai săracă și, poate, încă mai mută. Mulți, mai ales bătrînii și oamenii cu totul săraci de la țară, vor gîndi că, măcar, comuniștii aduc pensii și taie zarva. Așa va fi. Pentru un an sau doi. Apoi, va veni, iar, sărăcia, întărită de obiceiurile pe care comuniștii moldoveni și ucrainieni le împart: datorii fără ieșire, muncă în zadar și pumnul în gură. Moldova nu are cum să facă față unei guvernări comuniste. Vremurile în care puterea sovietică plătea s-au dus. Ce pică de la ruși ține puțin și e cîrpit.

Cît noroc mai e pentru Moldova, e de găsit în relații bune cu Uniunea Europeană. De acolo vin sprijinul, legile și banii. Nu dintr-o dată și nu pe degeaba. UE cere, în schimb, buna rînduire a administrației și visteriei. UE cere lucruri care cer, la rîndul lor, străduință și răbdare. Dar lucrurile odată bine așezate, Moldova va ieși pas cu pas din nevoi. Calea care duce spre rînduiala ucrainiană e mai ușoară. Apoi? Nimic. Moldova va fi a doua Ucraină. Sau Ucraina va fi o Moldovă mai mare. În afară de asta, nu va mai fi nimic de spus. Între timp, vin alegerile. Știm că nu le organizează comuniștii, după model comunist, ca în Ucraina. S-ar putea ca moldovenii să nu se mai întîlnească a doua oară cu așa ceva. Cine devine a doua Ucraină rămîne a doua Ucraină.