Traian Ungureanu

Tot săptămîna trecută, în sesiunea plenară de la Strasburg, Parlamentul European a fost amuțit de votul unui grup masiv dominat de socialști. Tăcerea dorită și impusă de socialiști privește Ucraina și e menită să asigure spatele campaniei murdare lansată de guvernul Partidului Regiunilor (foștii comuniști).

Partidul Regiunilor pregătește alegerile locale din 31 octombrie așa cum numai bunii comuniști știu să o facă: Serviciul Secret Ucrainian intimidează alegătorii pregătiți să voteze opoziția, autoritățile electorale asigură confuzia tehnică admițînd liste fantomă sau respingînd listele adevăratelor partide de opoziție, jurnaliștii prea îndrăzneți află că e bine să-și țină gura sau dispar dacă au deschis gura, un miliardar e numit șef al Serviciului Secret, deține un imperiu media și, pentru încă mai multă corectitudine, e numit membru al Consiliului Superior al Magistraturii care numește, la rîndul lui, judecătorii. Adevărul e că, în sfîrșit, comuniștii Președintelui Yanucovich se simt bine. Lucrurile mearg iarăși, ca pe vremuri. Alegerile nu mai sînt o problemă. Justiția e ascultătoare. Televiziunea e la ordin. Însă comuniștii ucrainieni s-ar simți și mai bine, în toate regiunile, dacă ar fi lăsați să lucreze în liniște. Aici au intervenit prietenii lor socialiști din Parlamentul European.

Frăgezirea pre-electorală care pregătește votul din 31 octombrie vorbește clar. După numai 7 luni de administrație Yanukovich, Ucraina e un stat recuperat de comuniștii capitalizați ai oligarhiei. În același timp, discursul oficial ucrainian continuă să intoneze toate paragrafele și subparagrafele obligatorii în materie de „aspirație europeană” și „spirit politic democratic”. Parlamentul European, o instituție care știe, totuși, cîte ceva despre democrație și Europa, a găsit cu cale să spună, la rîndul lui, ce crede despre democrația lui Yanukovici. Calea normală de lucru în asemenea situații e Rezoluția, un document elaborat și votat, prin care Parlamentul își face cunoscută opinia despre un eveniment sau o tendință.

Textul Rezoluției inițiată în cazul Ucrainei rezumă situațiile și faptele care pun în pericol normele democratice și cere autorităților ucrainiene să își revizuiască atitudinea, în cazul în care mai doresc apropierea de valorile și programele de asistență ale Uniunii Europene. Atît și nimic mai mult.

În ziua votului, o suită de intervenții mai mult sau mai puțin nerușinate ale europarlamentarilor socialiști au declarat Rezoluția drept inoportună sau, chiar, amestec în afacerile interne ale Ucrainei. Ideea de bază a socialiștilor a accentuat lipsa de sens a unei Rezoluții adoptate imediat înaintea alegerilor. Ea ar crea greutăți unei administrații angajate serios în organizarea alegerilor. Cu alte cuvinte, administrația ucrainiană e foarte ocupată cu furtul și nu trebuie deranjată. Logica socialistă atinge, apoi, apogeul, solicitînd amînarea Rezoluției. Normal: locul rezoluției despre alegerile din Ucraina e după alegerile din Ucraina. În traducere: furtul nu trebuie prevenit ci doar comentat.

Vorbele au fost urmate de fapte. Soicaliștii, aliați cu bunii lor prieteni liberali, plus comnuniștii, ecologiștii și cîțiva conservatori derutați, au votat împotriva Rezoluției și au obținut, astfel, amînarea. Regimul Yanukovich își poate vedea liniștit de treabă. Alegerile se vor solda cu rezultatul dorit iar Parlaemntul European va avea libertatea să se exprime post-factum.

Secretul bunelor servicii socialiste e un acord de cooperare semnat pe 14 octombrie de Grupul Socialist din Parlamentul European și de Partidul Ucrainian al Regiunilor. Primele roade ale acordului sînt, acum, vizibile. Rezoluția Parlamentului European a fost blocată pînă după alegerile pe care Yanukovich trebuie să le aranjeze fără complicații și sesizări. Socialiștii europeni sînt, evident, liberi să facă orice joc doresc, inclusiv să nenorocească societatea ucrainiană, livrînd-o lui Yanukovich și protectorilor săi ruși. Însă, în acest caz, pretențiile democratice ale socialișilor europeni trebuie însoțite clar de un anunț care să le specifice limitele. Isprava premergătoare alegerilor din Ucraina îi găsește pe socialiștii europeni acolo de unde n-au plecat niciodată: în brațele comunismului și ale marelui părinte rus.

Nimic mai teologic decît pretenția de transubstanțiere a comunismului. Ca să-i lămurim pe neinițiați și, în primul rînd, pe comuniștii înșiși, cuvintele de mai sus spun că: în ciuda profesiunii de credință ateistă, comuniștii urmează cu îndîrjire un tipar de gîndire mistico-teologic. În fruntea, miracolelor pe care comuniștii le prezintă drept realitate politică e de găsit pretenția de transformare social-democrată. Așa zisele partide social-democrate (socialiste) răsărite cu mare grație democratică din vechile partide comuniste propun propriilor suținători și, în genere, scenei politice ideea după care au străbătut o revelație purificatoare. O noapte de foc și spirit a scos comunismul din comuniști și i-a livrat social-democrației.

Pretenția e de-a dreptul ridicolă și, cu ea, politica de partid pierde enorm din credibilitate. Zeci și sute de milioane de oameni sînt obligați să accepte, odată cu această teorie a miracolului spontan, că logica și bunul simț nu au trecere în politică. În același timp, comuniștii înșiși, adversari declarați ai spiritului religios, lucrează fără probleme în cea mai deplină logică teologică. Nimeni nu e obligat să oblojească ipocrizia spirituală comunistă dar e, întotdeauna, de ținut minte ce se ascunde sub pretenția (social) democrată a comuniștilor. Dealtfel, acest fals arogant e expus și compromis, în mod repetat, de episoade în care așa zișii social-democrați apar în toată splendoarea lor originar-comunistă. Două exemple scăpărătoare au înveselit și, în același timp, întristat Parlamentul European.

Mai întîi, chestiunea Premiului Andrei Saharov, acordat, din 1988, de Parlamentul European, persoanelor și oragnizațiilor care apără drepturile omului și libertatea de gîndire. Săptămîna trecută, propunerile reținute de Comisia de Politică Externă și cîștigătorul stabilit de votul final au fost anunțate în sesiunea plenară de la Strasbourg. Premiul a revenit lui Guillermo Farinas, un medic și disident cubanez în vîrstă e 48 de ani. Farinas e un fost militar care și-a depus carnetul de partid în 1989 și luptă, de atunci, cu puținele mijloace ce îi stau la îndemînă, împotriva abuzurilor dictaturii comuniste cubaneze. Farinas a intrat în greva foamei în februarie. În iulie, după moartea unui alt dizident cubanez aflat în greva foamei, Farinas a oprit protestul.

Imediat după ce Președintele Parlamentului a anunțat că Premiul a fost acordat lui Farinas, a izbucnit spectacolul și, foarte, repede, pretenția social-democrată a lăsat să iasă la suprafață comunismul fundamental al parlamentarilor de stînga. Marie-Christine Vergiat, o eurodeputată comunistă franceză, a protestat cu argumentul după care Premiul a fost acordat pentru a treia oară, în ultimii 10 ani, unui cubanez. Ceea ce e riguros exact. Premiul a revenit unor cubanezi și în 2002 și în 2005. La fel de adevărat e că dictatura comunistă cubaneză și-a respectat riguros programul de opresiune în fiecare din ultimii 51 de ani. Eurodeputata comunistă francetză Vergiat nu a considerat necesar să facă și acest gen de calcul. Afișată de o eurodeputată comunistă, opțiunea pentru dictatura comunistă cubaneză e, măcar, logică și sinceră. Însă intervenția eurodeputatei Vergiat a fost urmată de manifestările grupului socialist și liberal. Socialiștii au refuzat să aplaude și s-au plasat în totalitate pe poziția afișată de tovarășa (lor de luptă) Vergiat.

Cu alte cuvinte, așa zișii socialiști din Parlamentul European și-au manifestat sprijinul pentru dictatura comunistă cubaneză și, cu acest prilej, au reușit să explice pe deplin unde le sînt valorile. Liberalii au făcut același lucru dar, în cazul lor, adeziunea comunistă nu vine din credința în măreția neînțeleasă a marxismului ci din snobismul stîngist care distruge, astăzi, sufletul vechii mișcări liberale.

De ce n-au reușit socialiștii să se abțină? De ce au riscat ei această devoalare jenantă, pe o temă care nu e, totuși, crucială. Explicația vine din dedesubturile politicii socialiștilor europeni față de Cuba. Eurosocialiștii sînt practic în spatele încercării de a pune capăt sancțiunilor UE împotriva Cubei. Manevra e orchestrată și promovată de guvernul socialist spaniol care e pe punctul de a aduce chestiunea pe agenda întîlnirii Miniștrilor de Externe din statele membre UE. Redusă la esență, presiunea pro-cubaneză a socialiștilor europeni e un gest de fraternitate cu o dictatură și anume cu o dictatură comnunistă.

50 de ani de abuz și violență nu au clintit credința așa zișilor socialiști în esența pozitivă a comunismului. Acesta e punctul fix care măsoară și răstoarnă pretenția social democrată a celor ce insistă să-și ascundă dogmatismul în spatele unei farse teologice. Dacă acest exemplu pare oarecum exotic, următorul aduce lucrurile mai aproape de casă și spune pe șleau unul și același lucru: secera și cocanul apă nu se fac.