Traian Ungureanu

Toată lumea știe ce se va întîmpla, mai departe, în cazurile Magnitsky și Kashin: nimic. Avocatul Sergei Magnisky a fost arestat și a murit, la 37 de ani, după mai puțin de 12 luni de detenție, în urma unei „intoxicații”. La un an de la decesul lui Magnitsky, datele care trimit spre complicitatea criminală a autorităților ruse s-au înmulțit ( așa cum se poate citi și, mai ales, vedea în programul excelentului corespondent BBC la Moscova, Tim Whewell). Magnitsky a fost avertizat, arestat și înlăturat, după ce depistase o filieră care pornea din subsolul mafiei moscovite și ducea spre vîrful Kremlinului, într-o afacere de aproape 250 de milioane de dolari.



Oleg Kashin, redactor la Kommersant, și-a dovedit incomoditatea scormonind la etaje indiscutabil mai joase și, poate, din acest motiv, a fost tratat cu maximum de îngăduință: o bătaie soră cu moartea sovietică și, mai departe, o comă garantată.

Evident, Președintele Medvedev s-a declarat personal indignat și a cerut o anchetă exepmplară. Exact așa ar fi făcut și Președintele Putin. Vor urma, după modelul Politkovskaia, anchete îndelungate, poate chiar procese grotești cu martori fabricați dar cel mai de crezut e că toul se va stinge după un timp (1-2 ani). Singura certitudine va rămîne cimitirul tot mai primitor, prevăzut de autoritățile ruse în folosul exclusiv al jurnaliștilor și al altor personaje inependente.

Farsa mortuară pe care Rusia o menține în scenă de atîția ani ascunde sau, mai bine zis, ilustrează două adevăruri tragice. Mai întîi, numitul stat democratic rus e o mașină de control absolut, abia ascunsă în spatele simulacrului liberal. Fosta ierarhie sovietică a fost remaniată, a trecut la regimul de partid al acțiunii directe și își elimină violent contestatarii sau investigatorii civili care continuă să se comporte cu insistența și naivitatea omului liber.

În al doilea rînd, numitul stat democratic rus are imunitate totală. Nu intern, unde dominația e completă și înlătură orice posibilitate de recurs, ci extern. Rusia își permite orice, pentru că știe că-și poate permite orice. Și știe asta, după ce a notat, în mod repetat, lipsa de reacție sau reacția formală a guvernelor occidentale.

Moldova are ceva de învățat de aici, deși e greu de crezut că lecția nu e demult cunoscută. Morala îi privește în primul rînd pe jurnaliști. O guvernare comunistă nu se va sfii să îi înlăture (nu neapărat fizic) pe incomozi. Dacă mulți jurnaliști și-au făcut socoteala că obediența le garantează supraviețuirea și un post onorabil plătit, atunci tot ei trebuie să afle că jocul e limitat: obedienții sînt utili dar reciclabili. Cine nu tace e, la momentul potrivit, înlăturat. Cine tace e, tot la momentul potrivit, înlocuit. Nimeni nu e de neînlocuit într-un regim care a venit pe lume după ce i-a înlocuit pe eternii comuniștii. Adică a reușit să se înlocuiască pe sine însuși.

Ce defect are „Tratatul între România şi Republica Moldova privind regimul frontierei de stat, colaborarea şi asistenţa mutuală în probleme de frontieră”? Președintele Ghimpu l-a găsit „neconstituțional”. Intervenția Președintelui nu sesisează și nu repară nimic. Dimpotrivă. Conținutul Tratatului e clar și necontradictoriu. România și Moldova și-au reglat pașnic și de comun acord relațiile de frontieră. Ambele state au rămas întregi, suverane și nevătămate, în frontierele cunoscute și recunoscute. Noutatea e, pur și simplu, formalizarea și europenizarea interacțiunii pe linia de contact. E greu, de fapt, e imposibil de bănuit ceva neconstituțional în acest aranjament. Așa cum, în genere, Tratatul e dincolo de reproșuri întemeiate, fie ele juridice, istorice sau politice.

Dacă Președintele, a scos, totuși, Tratatul în afara Constituției doar pentru că documentul a fost semnat de Premierul Filat, atunci defecțiunea e, cel mult, o tulburare de protocol. Tratatul a fost semnat de Primul Ministru Filat și nu Ministrul de Externe Leancă. Am fi fost în fața unei probleme cu adevărat serioase, doar dacă Moldova era subreprezentată, de pildă de un secretar de stat sau de vreun alt funcționar de rang inferior al Ministerului de Externe. Semnătura Primului Ministru e, dacă se poate spune așa, un exces de reprezentare, nu un minus. Prin urmare, Moldova n-are ce să își reproșeze. Problema Tratatului a fost abordată și finalizată cu toată seriozitatea.

Declarația Președintelui Ghimpu e, de fapt, o replică de campanie și ar fi rămas o replică rezonabilă, dacă n-ar fi atins o temă atît de sensibilă și dacă n-ar fi redeschis o discuție pe care Comuniștii o puteau considera închisă și pierdută. Căci remarca abruptă a Președintelui e platforma de pe care Comuniștii vor ataca, din nou și fără întîrziere, chestiunea frontierei cu România. Asta, dacă Partidul Comuniștilor mai avea nevoie de pretexte și teme de atac.

Un document salutar și extrem de util riscă, acum, să fie depreciat și deformat, așa cum numai o campanie electorală poate deprecia și deforma. Funcția Tratatului n-a fost probabil bine înțeleasă sau a fost, poate, cu bună știință ignorată de Președintele Ghimpu.

În ciuda titulaturii tehnice și a aparentei limitări regionale, Tratatul semnat pe 8 noiembrie de România și Moldova e o piesă de diplomație europeană. El reglementează regimul unui sector vital al frontierei de Est a Uniunii Europene și, cu aceași mișcare, elimină un scurt circuit care afecta atît România cît și Moldova, în relația lor cu Uniunea Europeană. Înaintea Tratatului, România și Moldova sufereau de inacțiune la frontieră. În ciuda îmbunătățirilor tehnice la punctele de trecere, frontiera moldo-română era un segment de frontieră europeană neelucidat sau, mai degrabă, ambiguu din punct de vedere juridic. Uniunea Europeană aștepta o clarificare, a încurajat-o și a obținut-o, odată cu semnarea Tratatului. Atît România cît și Moldova au făcut o demonstrație de cooperare rațională, nu tocmai frecventă în negocierile de acest gen. Absența sau deficitul de reglementare împiedica amplificarea relației UE-Moldova și alimenta, deasemenea, suspiciunile față de legăturile în acelați timp intime și obscure, ale celor două state. Acum, lucrurile s-au așezat iar obiecțiile europene au fost eliminate. Acesta e motivul pentru care Președintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, a ținut să anunțe primul, la București, iminența semnării Tratatului.

Meritele Tratatului pot fi, desigur, relativizate și trivializate de rigorile meschine ale unei campanii electorale. Însă nu pot fi negate și nici nu pot fi taxate din unghi constituțional. Ce e bun e bun și va rămîne bun pentru Republica Moldova și după campania electorală. Iar ce e bun pentru Republica Moldova, n-are cum săp fie rău pentru Președinte.