Traian Ungureanu

Ce defect are „Tratatul între România şi Republica Moldova privind regimul frontierei de stat, colaborarea şi asistenţa mutuală în probleme de frontieră”? Președintele Ghimpu l-a găsit „neconstituțional”. Intervenția Președintelui nu sesisează și nu repară nimic. Dimpotrivă. Conținutul Tratatului e clar și necontradictoriu. România și Moldova și-au reglat pașnic și de comun acord relațiile de frontieră. Ambele state au rămas întregi, suverane și nevătămate, în frontierele cunoscute și recunoscute. Noutatea e, pur și simplu, formalizarea și europenizarea interacțiunii pe linia de contact. E greu, de fapt, e imposibil de bănuit ceva neconstituțional în acest aranjament. Așa cum, în genere, Tratatul e dincolo de reproșuri întemeiate, fie ele juridice, istorice sau politice.

Dacă Președintele, a scos, totuși, Tratatul în afara Constituției doar pentru că documentul a fost semnat de Premierul Filat, atunci defecțiunea e, cel mult, o tulburare de protocol. Tratatul a fost semnat de Primul Ministru Filat și nu Ministrul de Externe Leancă. Am fi fost în fața unei probleme cu adevărat serioase, doar dacă Moldova era subreprezentată, de pildă de un secretar de stat sau de vreun alt funcționar de rang inferior al Ministerului de Externe. Semnătura Primului Ministru e, dacă se poate spune așa, un exces de reprezentare, nu un minus. Prin urmare, Moldova n-are ce să își reproșeze. Problema Tratatului a fost abordată și finalizată cu toată seriozitatea.

Declarația Președintelui Ghimpu e, de fapt, o replică de campanie și ar fi rămas o replică rezonabilă, dacă n-ar fi atins o temă atît de sensibilă și dacă n-ar fi redeschis o discuție pe care Comuniștii o puteau considera închisă și pierdută. Căci remarca abruptă a Președintelui e platforma de pe care Comuniștii vor ataca, din nou și fără întîrziere, chestiunea frontierei cu România. Asta, dacă Partidul Comuniștilor mai avea nevoie de pretexte și teme de atac.

Un document salutar și extrem de util riscă, acum, să fie depreciat și deformat, așa cum numai o campanie electorală poate deprecia și deforma. Funcția Tratatului n-a fost probabil bine înțeleasă sau a fost, poate, cu bună știință ignorată de Președintele Ghimpu.

În ciuda titulaturii tehnice și a aparentei limitări regionale, Tratatul semnat pe 8 noiembrie de România și Moldova e o piesă de diplomație europeană. El reglementează regimul unui sector vital al frontierei de Est a Uniunii Europene și, cu aceași mișcare, elimină un scurt circuit care afecta atît România cît și Moldova, în relația lor cu Uniunea Europeană. Înaintea Tratatului, România și Moldova sufereau de inacțiune la frontieră. În ciuda îmbunătățirilor tehnice la punctele de trecere, frontiera moldo-română era un segment de frontieră europeană neelucidat sau, mai degrabă, ambiguu din punct de vedere juridic. Uniunea Europeană aștepta o clarificare, a încurajat-o și a obținut-o, odată cu semnarea Tratatului. Atît România cît și Moldova au făcut o demonstrație de cooperare rațională, nu tocmai frecventă în negocierile de acest gen. Absența sau deficitul de reglementare împiedica amplificarea relației UE-Moldova și alimenta, deasemenea, suspiciunile față de legăturile în acelați timp intime și obscure, ale celor două state. Acum, lucrurile s-au așezat iar obiecțiile europene au fost eliminate. Acesta e motivul pentru care Președintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, a ținut să anunțe primul, la București, iminența semnării Tratatului.

Meritele Tratatului pot fi, desigur, relativizate și trivializate de rigorile meschine ale unei campanii electorale. Însă nu pot fi negate și nici nu pot fi taxate din unghi constituțional. Ce e bun e bun și va rămîne bun pentru Republica Moldova și după campania electorală. Iar ce e bun pentru Republica Moldova, n-are cum săp fie rău pentru Președinte.

Armenia e imediat descifrabilă. Trăsăturile sînt izbitoare, din prima clipă. După cîteva zile, totul e clarificat, nimic nu mai poate fi nou sau surprinăzător. Unicitatea armenismului se instalează cu siguranța pe care alte locuri și nații abia o îngăduie, după vizite lungi. Ce e atît de izbitor în Armenia?

Mai întîi, omogenitatea etnică. Cele cîteva tipuri clasice de fețe și corpuri se prezintă rapid și continuă să se perinde, reluîndu-se și înlocuindu-se fără oprire. O apariție blondă șochează ca o cădere de meteorit. Absența altor profiluri etnice e aproape desăvîrșită iar impresia de repliere în sînul aceluiași tipologii sugerează un reflex defensiv, dicatat de nevoi de conservare istorică. Între popoarele europene, această aliniere totală e de găsit numai la islandezi dar acolo a lucrat, înainte de orice, poziția izolată și cenzura climatică.

Cine se așteaptă să găsească, după modelul fostelor periferii sovietice, o remanență rusă însemnată va căuta degeaba. Rușii nu sînt sau nu mai sînt. Nu contează. Din nou, impresia de bază se leagă de o forță culturală compactă și masivă care a respins sau a descurajat metisajul. Alfabetul propriu e unul din semnele care marchează insistent diferența totală. Cultural, Armenia e, practic, necontaminată de rusificarea care a subțiat sau tulburat tradiția altor națiuni ex-sovietice. Cu atît mai mare a e șocul produs de răspîndirea rusei vorbite. Efectul trimite la o cochilie sonoră nelocuită.

Omniprezența diasporei e următoarea constantă. Clădirile, monumentele, componența instituțiilor de învățămînt sînt marcate vizibil de revenirea directă sau prin semnătură financiară a armenilor din diaspora. 7 milioane de armeni răspîndiți în toată lumea se amestecă permanent printre cei 3 milioane rămași acasă. Cazul armean verifică situația clasică a națiunilor private consant de statalitate. Paralela cu masa, coerența și influența diasporelor poloneză și evreiască e clară.

Viața religioasă pare, la început, un scenariu exotico-turistic. Armenia e primul stat creștin al lumii (proclamat în 301). Filtrul arhaic prin care trece fiecare piatră și biserică din Armenia e o propunere turistică. Însă bisericile și mînăstuirile sînt pline iar evlavia colectivă are o sinceritate evidentă. Am văzut un superb seminar teologic, am avut onoarea să fiu primit de Katolicos, liderul Bisericii Armene, și am remarcat imediat spontaneitatea trăirii religioase. A fost Armenia, cîndva, comunistă? Imposibil. Profunzimea istorică a creștinismului armean și splendoarea misterioasă a arhitecturii monastice explică în mare parte vitalitatea religioasă nepătată a armenilor dar nu o poate explica întru totul. Din nou, exact ca în cazul polonezilor și evreilor lipsiți pentru mult timp de cadre politico-statale, religia a devenit singura formă de identitate.

Dealtfel, siguranța și dezinvoltura societății cotidiene armene spune tot: lipsiți de dileme interioare și neclarități trecute, armenii dau un spectacol cu totul neobișnuit pentru societățile moderne. Strada și lumea sînt așezate, nu gîlgîie de tensiuni și nu cunoaște nervozitatea care zgîlțîie în orice clipă alte societăți.
Singularitatea Armeniei e de invidiat. Deși, la o cercetare mai atentă, prețul e enorm. Toate certitudinile și echilibrele care dau cursul clar al vieții Armeniei au fost zmulse dintr-o istorie cumplită: ocupație, violență genocidală, dezmembrări repetate. Retragerea, eschiva, „boicotul istoriei” cîntate și prețuite prin alte părți dau, desigur, supraviețuirea. Nu caracterul. Sau, dacă îl dau, rezultatul e mult sub media armeană.