1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Despre reorganizarea militară a Basarabiei în anul 1918 aflăm dintr-un amplu interviu al locotenent-colonelului Gh. Linteș, membru al Comisiunii pentru dezlegarea chestiunilor militare, acordat ziarului „Sfatul Țării” la 19 mai 1918. Această Comisiune s-a creat la 1 martie sub conducerea generalului Brăescu și avea misiunea, de acord cu autoritățile basarabene: să reorganizeze temeinic Ministerul de Război al RDM, prin dotarea cu personalul strict necesar și întărindu-l cu autoritatea efectivă; constituirea unui organ legal puternic, pe care să se sprijine refacerea militară a Basarabiei; să dizolve unitățile militare existente și să realizeze noi recrutări; să reorganizeze serviciile teritoriale, prin refacerea cercurilor de recrutare ținutale prin ofițeri basarabeni și români, care să stabilească situația populației din punct de vedere militar.

Potrivit lui Linteș, scopul principal al Comisiunii era nu numai reorganizarea armatei în sens basarabean, ci „de naționalizare și de transformarea ei în sens românesc”.

Odată cu intrarea trupelor române în Basarabia, la începutul anului 1918, avem următoarea configurație a dislocării și controlului militar român asupra provinciei: în Chișinău staționa Divizia 11 condusă de generalul Ernest Broșteanu; generalul Mihail Schina a condus Divizia 1 Cavalerie, dislocată în nordul Basarabiei, cu cartierul general în orașul Bălți; generalii Constantin Dragu și Petre Cănciulescu au avut misiunea de a restabili și menține ordinea în partea de sud al Basarabiei, la Ismail și Cetatea Albă; generalul Ion Istrate era comandantul Corpului VI Armată, din care au făcut parte unitățile dislocate în Basarabia; generalul Constantin Prezan a coordonat, în calitatea de șef al Marelui Cartier General al Armatei Române, intrarea trupelor române în provincie și menținerea ordinii până la introducerea administrației civile.

Până la 27 noiembrie 1918, când s-a votat Unirea necondiționată, administrația militară a Basarabiei a fost condusă de comandanții Corpului VI Armată: generalul Ioan Istrate (9 ianuarie-17 ianuarie 1918); generalul Dumitru Strătilescu (18 ianuarie – 24 mai 1918); generalul Ioan Istrate (24 mai – 1 septembrie 1918); generalul Ioan Pătrașcu (după 1 septembrie 1918).

În acest context, Basarabiei i se aplica următoarea organizare militară: atribuțiile Ministerului de Război treceau la Comandamentul Diviziei XV, care împreună cu Divizia IX și X, făceau parte din Corpul V de armată dislocat în Basarabia. Prin desființarea acestui Corp în România, Comandamentul său a trecut la Corpul VI aflat la Chișinău, spre care au început a sosi trupele. Chestiunile teritoriale basarabene urmau a fi exercitate de Divizia XV. În atribuțiile sale intrau chestiunile operative, legate de recrutare, mobilizare, rechiziții, etc.

Erau stabilite 9 cercuri ținutale de recrutare, care stabileau situația militară a întregii populații, trecând în controlul armatei pe fiecare, potrivit vârstei și serviciilor făcute. Recruții urmau să alimenteze regimentele și unitățile militare ale Corpului V, care urma să devină cu timpul un Corp de armată exclusiv basarabean.

O problemă aparte era cea a regimentelor moldovenești existente la acel moment. S-a hotărât ca Polcul I Moldovenesc, înlocuind Regimentul 23 al armatei române, să fie păstrat, având drapelul său cu cravată și purtând un nume istoric. Alte două regimente de husari, urmau să înlocuiască regimentele 9 și 10 de călărași, luând nume istorice basarabene.

Militarul român găsea extrem de sensibilă și cu multiple dificultăți reglarea situației și încorporarea ofițerilor moldoveni. Procesul de angajare a acestora a început la 15 aprilie, când în mai multe rânduri s-a adus pe cale de publicitate la cunoștință tuturor ofițerilor care ar dori să intre în armata română „că au să se prezinte cu documentele lor la Comisiune, spre a fi înscriși”.

Pe baza documentelor, s-a alcătuit o foaie cuprinzând date asupra stării civile a ofițerului, asupra instrucțiunii sale generale, a instrucțiunii militare, recompenselor, decorațiilor și rănilor, după care acesta se înscria în anuarul provizoriu al armatei cu condiția să dobândească calitatea de cetățean român. Lucrurile avansau greu din acest punct de vedere, Linteș raportând că din peste o mie de ofițeri de diferite grade și arme câți erau în Chișinău, nu s-au înregistrat la Comisiune decât 250. Acest fapt era pus pe seama nedumeririi ofițerilor basarabeni, dar și a influenței provocatorilor, care-i induceau în eroare și prezentau lucrurile „în lumină falsă”.

Ca rezultat al situației create, atestăm trei categorii de ofițeri în Basarabia: cei care s-au înscris intrând în armata română; puținii ofițeri care nu s-au înscris declarând că voiesc să rămână supuși străini; ofițeri care nu au voit să fie nici supuși străini, nici nu și-au reglat situația militară. Până la momentul interviului, „s-a plătit leafa la toți aceștia, dar de aici înainte se va lua măsuri ca să nu li se plătească decât celor înscriși. De asemenea, în vederea serviciului militar, care e obligatoriu pentru toți supușii României, din toți acei care nu voiesc să-și regleze situația, dar nu renunță la cetățenie, se va face o categorie aparte”.

Mai multe explicații erau aduse în legătură cu ofițerii basarabeni a căror situație era deja tranșată prin înscrierea în armata română. Aceștia, în special ofițerii inferiori, urmau să facă un timp pregătirea la școlile militare „ce se vor deschide anume spre a învăța limba, comanda și regulamentul militar român”. După asta, ei erau înscriși în anuarul definitiv al armatei române.

Linteș încheia optimist, consemnând puterea de transformare a armatei asupra provinciei, „și sub raport militar, Basarabia va căpăta aspectul absolut românesc și avem toată nădejdea că urmașii vitejilor răzeși din Orhei, Soroca, Codru vor da regimente de elită și ofițeri care vor fi fala oștirii noastre”.

Următorul personaj pe care-l prezentăm, Romulus Voinescu, era delegat tehnic pe lângă comisarul general Artur Văitoianu și pe lângă Ministerul de Interne a Republicii Moldovenești, iar interviul său pentru ziarul „Sfatul Țării” din 11/24 iulie 1918, se referă la reorganizarea poliției basarabene după Unirea cu România. Voinescu și-a început cariera ca magistrat, apoi a fost judecător de instrucție, contribuind la modernizarea poliției române și va deveni ulterior director general al Polițiilor și Siguranței Statului. Era o fire artistică, a făcut și literatură, scriind piese de teatru, fapt pentru care va fi admis după război în Societatea Scriitorilor Români.

Spre deosebire de Linteș, care respectă aparențele și formalitățile poziției oficiale pe care-o ocupa, Voinescu este tranșant în a puncta principalele dificultăți întâlnite în reorganizarea poliției, iar limbajul său, deosebit de viu și categoric, face captivantă lectura acestui interviu.

El menționează că în Basarabia de la revoluție era o poliție municipală în loc de poliția de stat. „Dintre toate instituțiile regimului țarist, aceea care a concentrat asupra sa mai multă ură era poliția, consemna delegatul tehnic, prin ea se manifesta puterea tiraniei. Ea era unealta cea mai odioasă a abuzurilor puterii autocrate. Ea era personificare arbitrariului. Ea inspira cea mai mare oroare. De aceea i s-a dat cea dintâi lovitură, fiind dizolvată din primele zile. În locul ei s-au alcătuit în Rusia poliții comunale, recrutate de către autoritățile municipale”. Acesta recunoștea că „potrivit liniei noastre de conduită de a nu ne atinge de organele care-și îndeplinesc rolul, noi am voit să respectăm această organizare polițienească”, dar până la urmă, „aceasta a fost cu neputință”.

Voinescu constată că dacă „poliția țaristă era o unealtă de tiranie, cea municipală nici măcar nu merita numele de poliție. Ea nu era poliție, ci o îngrămădire de elemente de toate speciile, adunate spre a sprijini cariera demagogică a persoanelor aduse pe valul turburărilor în fruntea municipalității”. Potrivit acestuia, Ministerul de Interne avea un control absolut iluzoriu asupra acestei poliții, doar o dată pe an prefectul de poliție fiind obligat să prezinte un raport asupra activității sale. „Cu asemenea adunătură de partizani politici obișnuiți să declame pe la răspântii asupra nelegitimității proprietății, concluziona Voinescu, nu se putea asigura avutul și viața cetățenilor”.

Acesta relevă în câteva cuvinte situația criminogenă din Chișinău, unde chiar dacă era un personal de peste 300 de polițiști, „hoțiile, jafurile și crimele se înmulțeau în proporții enorme. Tâlharii operau fățiș, în mijlocul orașului. Făceau spargeri sub ochii miliției, care nu manifesta nicio dorință de a se amesteca în trebile tovarășilor tâlhari. Nu exista pază, nu se făceau cercetări. Cine era prădat rămânea bun prădat. Din chiar procesele-verbale dresate de miliție se poate constata creșterea îngrijorătoare a hoțiilor, spargerilor și crimelor, toate rămase nedescoperite”.

Măsurile întreprinse de Voinescu în redresarea situației poliției sunt deosebit de relevante pentru înțelegerea relațiilor care existau atunci între autoritățile române și administrația publică locală. Primarul orașului Chișinău, Alexandr Schmidt, fiul renumitului primar Carol Schmidt, vizibil iritat de interferența și inspecțiile delegatului român, a adresat comisarului Văitoianu un demers în care se arăta „foarte alarmat de zvonurile ce circulau că e vorba să se alcătuiască o poliție de stat alături de cea orășenească... și își exprima părerea că aceasta ar putea provoca mari nemulțumiri în oraș”.

Voinescu s-a prezentat la Schmidt pentru a-l anunța că autoritățile române erau hotărâte să reorganizeze poliția, la care primarul a replicat că se va supune ca primar ordinelor, „dar ca om nu pot să aprob jertfirea unui principiu pentru care am luptat atât de mult”.

Schmidt a cerut două zile pentru a aduce miliției la cunoștință hotărârea guvernului român, dar această cerere a fost respinsă, el fiind rugat în aceeași zi, de 2 iulie 1918 „să dea ordinile cuvenite pentru instalarea noilor organe polițienești. I s-a pus totodată în vedere că orice mișcare se va reprima cu toată energia, făcându-l răspunzător de cele ce vor urma”.

A doua zi Voinescu a venit la Prefectura Poliției, unde a comunicat noile dispoziții și așa cum era de așteptat, „milițienii au răspuns că vor părăsi serviciul. La aceasta am răspuns că sunt liberi a face ce vor, dar nu vor putea să plece decât pe rând, până ce noii numiți vor lua în primire slujba”.

Decizia autorităților române a generat „între milițieni o agitație dezmățată”, întreținută de provocatori, care între altele au răspândit zvonurile: că oricine va depune jurământul și se va angaja în poliție va fi nevoit să slujească obligatoriu timp de 5 ani; că dacă vor părăsi slujba după un an, ceilalți patru îi vor face în pușcărie; că românii le vor reduce lefurile și-i vor lăsa să moară de foame; că țarul se va întoarce și-i va spânzura pe toți cei care vor jura României.

Presimțind escaladarea nemulțumirilor, Voinescu s-a deplasat în dimineața următoare (4 iulie) în localul poliției, unde „d. Fouque, fostul șef de poliție, ținea o cuvântare înflăcărată, prin care zicea că-și ia rămas-bun de la milițieni. Am convocat la rândul meu milițienii și m-am adresat în special moldovenilor noștri. Le-am arătat în graiul lor că românii nu vor decât binele norodului moldovenesc, fratele lor, pe care doresc să-l vadă stăpân în casa lui”. La asta, potrivit oficialului român, un moldovean bătrân cu lacrimi în ochi a strigat „așa cum grăiești mata este foarte bine. Iaca, eu-s bătrân amuș, dar am să jur credință craiului românesc... toți milițienii atunci au declarat în gura mare că ei vor jura și nu-și vor lepăda serviciul”.

La mulți dintre ei atitudinea s-a schimbat peste noapte, dar 80 din 300 „au rămas în hotărârea lor de a-și face datoria înainte. Mai toți sunt moldoveni. Jurământul s-a depus miercuri cu ceremonie deosebită, cu asistența religioasă a părintelui Gheorghiu, fost protopop de Tulcea. Pe lângă acești foști miliționeri, am mai angajat până acum 60 de bucovineni și ardeleni, astfel ca paza nu a suferit nicio slăbire”.

Voinescu s-a referit și la schimbarea uniformelor poliției, precum și a dotării sale, acesta declarând că „șepcile greoaiei ale miliționerilor ruși cu săbiile de care se împiedicau mă obsedează. Am interveni pe lângă dl colonel Racoviță, comandantul Jandarmeriei, să ne dea căști de-ale jandarmilor... ca armă vor purta un revolver, iar în mână un băț de cauciuc sau de lemn”.

În încheiere, cel care se datora reorganizarea totală a poliției din Basarabia, avea să anunțe că ceea ce s-a făcut la Chișinău se va face în toate orașele. Pretutindeni milițiile municipale urmau să intre în cadrele poliției de stat. Ea urma să fie întreținută din fondurile plătite de primării și era obligată să execute ordonanțele și dispozițiile acestora, așa cum era în România.

Lagărul Sopronnyék

Informațiile disponibile despre lagărul de la Sopronnyék sunt abundente, ceea ce permite reconstituirea situației militarilor români prizonieri acolo la un nivel de detaliu destul de rar în cazul altor locuri de internare. De aceea consider utilă redarea situației celor care, doar ofițeri, au ajuns acolo. Ceea ce s-a întâmplat cu acești captivi nu poate fi nicidecum extins asupra ansamblului prizonierilor români din Austro-Ungaria, dar ne oferă elemente suplimentare pentru a înțelege o categorie umană cel mai adesea uitată, ignorată, în cel mai bun caz expediată la marginea istoriei militare românești.

La începutul lunii decembrie 1916, unii dintre ofițerii români luați prizonieri de către austro-ungari în sudul Transilvaniei, în Carpați sau în Oltenia și Muntenia au fost reuniți în lagăre provizorii, apoi trimiși la Sopronnyék. Bunăoară, prizonierii din „Grupul Cerna” au fost urcați în trenuri și trimiși spre acest lagăr. Trenul oprea deseori în gări, pentru a face loc garniturilor cu militari care plecau ori se întorceau de pe fronturi. Prizonierii primeau mâncare ușoară de la bucătăriile de campanie aflate în gări, oarecum asemeni soldaților austro-ungari. După trei zile, trenul a ajuns în stația Sopronnyék.

La patru kilometri depărtare de gară se găsea lagărul, iar la doi kilometri de acesta din urmă se afla satul Sopronnyék. Locul era situat la circa 30 de km de orașul Sopron, 120 de km de Viena și 300 de km de Budapesta. De la gară până în lagăr prizonierii au mers pe jos. Locuitorii satului erau aliniați pe marginea drumului și i-au huiduit pe prizonieri, în vreme ce copiii au aruncat cu pietre.

De fapt, în această zonă deluroasă și împădurită existau două lagăre de prizonieri, fiecare înconjurat cu sârmă ghimpată. Unul era mic, destinat ofițerilor, iar cel mai mare pentru trupă. În cel din urmă erau deja foarte mulți soldați ruși. Internarea separată a ofițerilor de soldații din aceeași armată era menită a preveni revoltele. De altfel, aceasta era o practică în toate țările implicate în război. Erau internate tot acolo, într-o margine a lagărului, și multe familii de sârbi din Bosnia-Herțegovina, mai ales femei și copii; pentru cei din urmă se înființase și o școală.

Ofițerii români au trecut printr-o nouă percheziție la intrarea în lagăr. Românilor li s-au trecut în scripte datele de stare civilă, apoi au depus la cancelaria lagărului banii pe care îi aveau asupra lor. În contul acestor bani, prizonierii au primit chitanțe cu care își puteau cumpăra diferite lucruri și alimente. De asemenea, li s-au verificat bagajele și li s-au luat documentele militare, regulamentele, hărțile, busolele, armele mici care scăpaseră neobservate până atunci. Câteva ordonanțe ale ofițerilor români au fost reținute în lagăr, pentru a fi folosite la pregătirea și servirea mesei, spălarea vaselor și a rufelor, pentru curățenia în baracă.

Transferarea în Germania a unor ofițeri prizonieri

Din unele surse rezultă că la Sopronnyék erau peste 200 de ofițeri români la începutul lunii decembrie 1916. După o scurtă perioadă, unii prizonieri au fost transferați în alte lagăre din Austria sau Germania. Prizonierii capturați de germani, dar ajunși la Sopronnyék au fost trecuți pe liste speciale. Ei urmau a fi transferați în lagăre din Germania.

Circulau tot felul de zvonuri cu privire la viața bună pe care ofițerii români prizonieri aveau să o aibă în Germania. Unii ofițeri care nu fuseseră prinși de germani au cerut să fie trecuți pe liste pentru a merge și ei în marea țară din nord, în vreme ce alții, dimpotrivă, au vrut să rămână la Sopronnyék. Nu exista o altă formă de control în afara declarației fiecăruia. Cei aflați pe liste au plecat a treia zi de Crăciun (1916); au călătorit în vagoane austro-ungare bune, încălzite.

„Călătorii” de ocazie vedeau scene care arătau o Ungarie afectată profund de război, în gări erau multe femei în doliu și mulți copii așteptându-și tații. Cei care au plecat de la Sopronnyék erau încântați de ideea că vor merge într-o țără cu un grad mai mare de civilizație, nutrind speranța că vor avea condiții mai bune. Existau și unii care se gândeau la un soi de călătorie gratuită în alte spații geografice. La scurt timp după aceea, când au ajuns la Stralsund-Dänholm, aveau să-și dea seama că alegerea lor nu a fost defel inspirată.

Pornind de la raționamentul că era preferabil să nu schimbe o situație palpabilă cu alta necunoscută, mulți ofițeri români au decis să rămână la Sopronnyék. Aici ar fi rămas circa 150 de ofițeri de diferite grade.

Un comandant de lagăr rămas în memoria prizonierilor

Spre sfârșitul lunii noiembrie 1916 a fost numit comandant al lagărului de la Sopronnyék maiorul Dumitru Florian. Acesta era etnic român, originar din Orăștie, invalid de război din primele lupte cu sârbii, în 1914. Conform unor mărturii, comandantul avea un frate care era ofițer de rezervă în Armata Română. Se temea uneori să nu-l vadă pe acesta intrând ca prizonier pe poarta lagărului. Unii foști prizonieri l-au descris pe maiorul Florian drept inteligent, simpatic și mucalit, cu o vorbire sacadată. Discuta cu prizonierii români în limba maternă. Comandantul i-a avertizat pe prizonieri cu privire la consecințele încercării de a evada. Deși avea cunoștință de toate abaterile prizonierilor de la regulamente, Florian nu a luat măsuri împotriva lor. Mai mult, i-a permis sergentului austro-ungar care făcea cumpărăturile în oraș pentru ofițerii români să cumpere periodic, din satul apropiat, alimente în cantități mici (pâine, ouă și lapte), care în mod obișnuit erau rechiziționate de autorități. Maiorul Florian l-a avut o vreme ca ajutor pe sublocotenentul Ciorogariu, nepot al episcopului cu același nume. Și el a fost îngăduitor față de prizonierii români. Ulterior a fost trimis pe frontul italian, unde ar fi murit în luptă.

Ca urmare a intervențiilor comandantului la Inspectoratul pentru prizonieri, s-a aprobat ca bolnavii din lagăr, în grupuri de patru-cinci, însoțiți de un gradat austro-ungar, să poată merge cu trenul, de două ori pe săptămână, pentru consultații, la Sopron. Cel mai adesea prizonierii își rezolvau însă alte treburi în oraș, cu complicitatea militarului austro-ungar care îi însoțea. Favorurile de acest tip au dat însă naștere la disensiuni între ofițerii prizonieri, care au degenerat în acuzații la adresa comandantului. Acesta s-a văzut nevoit să revoce ordinul care le fusese favorabil captivilor. Și alte intervenții ale maiorului Florian în favoarea prizonierilor au avut viață scurtă. Spre exemplu, aprobarea ca în grupuri de 10-15, ofițerii prizonieri, cu gardă însoțitoare, să facă plimbări în afara lagărului. Era o ocazie și pentru a-și procura alimente. Locuitorii din satul vecin au reclamat însă că ofițerii români „se legau” de femei și de fete, astfel încât inspectoratul lagărelor a interzis aceste plimbări. Ulterior, pentru ca prizonierii să facă totuși mișcare, comandantul a aprobat ca aceștia, în coloană de 50-70, sub escortă, să facă plimbări în preajma lagărului timp de două ore. Nu mai era permisă însă trecerea prin sat.

Deși prizonierii români au avut parte de diverse facilități în acest lagăr, unii dintre ei au transferat asupra maiorului Dumitru Florian disputele interne. S-a mers până acolo încât unii au trimis denunțuri anonime, la Inspectoratul austro-ungar al lagărelor de prizonieri, împotriva maiorului Florian.

Inspectorul general al lagărelor, un general maghiar pensionar, reactivat însă, venea uneori pentru a vedea situația din lagărul Sopronnyék. Asemenea situațiilor din alte spații, totul se curăța, aranja pentru ca inspecția să iasă bine. Și ieșea de regulă. De asemenea, comandantul garnizoanei din vecinătate era un general, un om amabil, în orice caz civilizat, care avea dreptul de a inspecta lagărul.