1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Atmosfera în lagărul Sopronnyék

Pe lângă lipsa de libertate, pe lângă izolare, lipsa de ocupație îi afecta suplimentar pe prizonierii din lagărul Sopronnyék. Informațiile despre lumea de afară au lipsit multă vreme sau veneau rar, iar de multe ori erau deprimante. Unii ofițeri români deveniseră „bocitoare naționale”, alții erau optimiști cu privire la viitorul lor și al României. După o perioadă, prizonierilor li s-a permis să cumpere ziare maghiare în limba germană. Informațiile despre situația din Moldova, cu lipsurile nenumărate, cu epidemia de tifos exantematic din prima parte a anului 1917 contribuiau la accentuarea stării proaste a prizonierilor. Ulterior, în lagăr avea să ajungă gratuit ziarul Lumina, pro-german, care apărea la București.

Din primăvara anului 1917, prizonierii au început să primească o carte poștală în fiecare duminică, pentru a scrie unde doreau. Cei din teritoriul ocupat, care nu știau unde le erau familiile, scriau și la Iași, dar și în zona administrată de Centrali. Cenzura veghea asupra conținutului acestor cărți poștale. Prizonierii nu aveau voie să comenteze tratamentul din lagăr, ci doar să scrie despre starea lor de sănătate și să ceară același tip de informații de la familii. Cărțile poștale erau imprimate pe o hârtie de bună calitate, tip carton. Abia după zece luni, prin august-septembrie 1917, au început prizonierii să primească informații de la familiile lor. Multe informații au ajuns chiar la începutul anului 1918.

De asemenea, prizonierii aveau dreptul să scrie la Crucea Roșie de la Geneava, la Societatea Suedeză de Cruce Roșie sau unor persoane particulare din țările neutre ori din cele Centrale, tot cu scopul de a cere informații despre familii. Cu mari întârzieri s-au primit răspunsuri din Elveția și Suedia, la fel și de la persoane particulare.

Disciplina

Asemeni situației din alte lagăre, la Sopronnyék exista un program zilnic. La ora 8:00 avea loc apelul în sala de mese, unde venea comandantul lagărului sau adjunctul acestuia. Apelul era făcut uneori chiar de două ori pe zi. Era nu doar o modalitate de a preîntâmpina producerea unor evadări, ci și o ocazie de a transmite dispoziții (ale conducerii lagărului ori superiorilor acestora) sau de a înainta cereri (de către captivi). La un moment dat, prizonierilor li s-a aprobat ca lumina să se stingă la ora 23:00, nu la 22:00, cum fusese până atunci.

La Sopronnyék, rememora unul dintre prizonieri, „viața din lagăr nu ne-a fost înrăutățită prin restricțiuni absurde, jigniri sau dispozițiuni nejustificate”. Un rol l-a avut și comandantul lagărului. Câteodată se iscau certuri între prizonierii mai temperamentali, de regulă pentru chestiuni mărunte. Aveau și aceste dispute rostul lor, ajutând la detensionarea situației. În cazul altercațiilor între ofițerii români, conducerea lagărului intervenea. Pedepsele nu puteau fi aplicate decât de către comandantul lagărului. Spre exemplu, pentru „lipsă de respect” a unui sublocotenent față de un maior, ambii români, cel dintâi era pedepsit cu un număr de zile de carceră. Vechile ierarhii din armata de proveniență nu aveau o valoare administrativă la Sopronnyék, ci doar una de moral.

Camaraderia era afectată prin constituirea unor grupuri („clici”), tutelate de ofițeri superiori sau căpitani, care îi denigrau pe foștii comandanți. Resentimentele acumulate în timp aveau acum mediul favorizant pentru a ieși la suprafață. Potrivit unui martor, tocmai lipsa de ocupație și imposibilitatea de a se aplica pedepse au contribuit la întreținerea acestui climat. Se dedau la aceasta oameni care pe front fuseseră slugarnici față de superiori. Ofițerii activi îi manipulau pe cei în rezervă, pentru a-și atinge scopurile. Pentru cei dintâi exista speranța continuării activității militare după întoarcerea în țară, pentru ceilalți viața cazonă era ceva pasager.

Existau în acest lagăr ofițeri proveniți din „Grupul Dunărea” și din „Grupul Cerna”, care înainte de căderea în captivitate își împărțiseră banii aflați în casieria acestor mari unități, cu condiția să-i restituie ulterior. Ofițerii își țineau banii cusuți în căptușeala tunicii, mantalei sau a capelelor. Cei mai mulți dintre ofițerii care avuseseră bani guvernamentali au plecat în alte lagăre din Germania și Austria; câțiva au rămas la Sopronnyék. Disensiuni au apărut între ofițerii care aveau acești bani și cei care nu aveau, ultimii solicitându-le celor dintâi împrumuturi în anumite situații. Amărăciunea era cu atât mai mare cu cât se făcea referire la cazuri de ofițeri prizonieri care trimiseseră banii către familiile lor, în țară, mai precis în teritoriul ocupat.

Îngrijirea medicală și igiena

Unii prizonieri români grav bolnavi au fost internați în spitalul de la Sopronnyék imediat după sosirea lor acolo, în decembrie 1916. Frica de epidemii i-a alertat, din fericire fără temei, pe prizonieri. În paralel cu condițiile de locuit și cu hrana s-a îmbunătățit și situația medicală a prizonierilor, la fel și cea igienică. Unii prizonieri își rădeau capul, în ideea că astfel se regenera rădăcina părului, alții din distracție. În vreme ce unii își rădeau mustața și barba, alții, dimpotrivă, își lăsau barba mare.

Un ofițer prizonier din rezervă, medic dentist în civilie, și-a putut deschide un cabinet dentar în lagăr, cu instrumente și materiale de la Viena, la care veneau toți prizonierii. Ulterior a apelat la serviciile sale și personalul din administrația lagărului.

După cum aveau să noteze unii memorialiști, exista o înțelegere între beligeranți, care prevedea ca prizonierii ofițeri suferind de boli cornice să poată fi duși pentru tratament în țările neutre, cei din lagărele Centralilor în Danemarca, iar cei din lagărele Antantei în Elveția. Mai mulți prizonieri români de la Sopronnyék ar fi beneficiat de această prevedere.

Moartea

Spre deosebire de alte lagăre, la Sopronnyék au decedat puțini prizonieri. În vara anului 1917 a murit în acest lagăr, subit, sublocotenentul în rezervă Alexandru Toma. Cadavrul a fost pus într-un coșciug înfășurat în pânze care combinau tricolorul românesc, apoi a fost purtat pe umeri de câțiva prieteni până la cimitirul din marginea satului Sopronnyék. Toți prizonierii au asistat la procesiune. Slujba religioasă a fost oficiată de un preot mobilizat, și el prizonier. La înmormântare au asistat și localnici din satele vecine. A fost un moment în care, în fața morții individualizate, oamenii – prizonieri și civili – și-au amintit atunci de necazurile, de suferințele lor, de cât de vulnerabili erau.

Condițiile de locuit în lagărul Sopronnyék

Lagărul Sopronnyék era bine așezat și atent organizat, cu alei întreținute și canalizare, aparate de gimnastică, biserică, teatru și poștă. Era înconjurat de un gard de sârmă ghimpată, de-a lungul căruia santinele cu arma pe umăr patrulau zi și noapte. Spațiul era luminat cu electricitate, inclusiv barăcile beneficiind de acest sistem aflat încă la începuturile sale în multe părți din Europa. Inițial românii au fost instalați într-o sală din paiantă, nepodită, cu peste 300 de paturi de fier, suprapuse. La sfârșitul anului 1916, ofițerii prizonieri erau afectați de foame și de frig. Iarna 1916/1917 a venit devreme și a fost deosebit de grea și în vestul Ungariei. Ofițerii trebuiau să-și cumpere lemnele pentru încălzire. Existau în lagăr și alte barăci care arătau rău, în care stătuseră în anii precedenți prizonieri de război sârbi și ruși. Erau internate acolo și mai multe familii de sârbi bosniaci.

În primăvara anului 1917, ofițerii români au fost mutați în barăcile special construite pentru ei. Acestea erau bine făcute, din scânduri, cu pereți dubli, cu ferestre mari. Exista un culoar mare între camere, care putea fi folosit ca loc de întâlnire sau pentru plimbare atunci când vremea nu permitea aceasta afară. Pe jos era dușumea, deasupra nu exista pod, acoperișul era din carton gudronat. Barăcile erau inscripționate cu litere, iar camerele cu numere pentru a putea fi ușor de găsit. Prizonierii au primit paturi de fier, saltele și perne, cearșafuri și pături. Camerele erau curate și dotate cu mese, scaune, dulapuri, lavoare, sobe de tuci etc. În fiecare baracă erau repartizați 24 de ofițeri. Cei inferiori stăteau câte doi în cameră, în vreme ce ofițerilor superiori li s-a permis să stea singuri. Instalația de dușuri din baraca special amenajată a fost pusă în funcțiune, astfel încât prizonierii puteau face baie cu apă caldă și rece în fiecare sâmbătă.

Condițiile în care trăiau ofițerii prizonieri au continuat să se îmbunătățească pe parcusul anului 1917. Pereții barăcilor fuseseră acoperiți cu carton gros, inclusiv partea de sus. Aceasta le asigura prizonierilor protecție contra vântului și frigului. Din fericire pentru prizonieri, iarna 1917/1918 nu a mai fost la fel de grea ca precedenta.

Ofițerii prizonieri au primit de la început solda lunară, care varia, după grad, între 180 și 400 de coroane. Bancnotele erau special imprimate și nu puteau fi utilizate decât în lagăr. Fiecare ofițer, indiferent de grad, dădea câte 90 de coroane pentru asigurarea hranei. Administrația ținea evidența în registre speciale. Se mai dădeau bani pentru cumpărarea unor obiecte necesare la bucătărie, veselă etc. Cu ceilalți bani, prizonierii erau liberi să dispună după voia lor. Cumpărăturile erau făcute în orașul Sopron de un sergent maghiar. El întocmea listele și cumpăra bunurile cu banii pe care îi preschimba la cancelaria lagărului. Cumpăra din oraș articole de toaletă, săpun pentru spălatul rufelor, cărți de lectură etc. Nu avea voie să cumpere băuturi alcoolice, tutun, zahăr, pâine și alte alimente. Uneori făcea excepție. Un comision important din sumă îi revenea lui. Între acest sergent maghiar și ofițerii români prizonieri s-a stabilit o bună relație. Cel dintâi ajunsese să învețe și puțină română pentru comunicare.

Hrana

O baracă de scânduri, cu mese și bănci, unde se putea mânca, era la dispoziția ofițerilor prizonieri la Sopronnyék. În continuarea acestei săli de mese, despărțită printr-un perete, era o bucătărie, cu o mașină de gătit, cazane pentru ciorbă și ceai, plus o veselă redusă.

Captivii aveau dreptul de a-și organiza modul în care își pregăteau alimentele. Românii au constituit un comitet format din ofițeri mai tineri, care urmau să aibă grijă de primirea și prepararea alimentelor. Pentru gătit, în fiecare zi se primeau de la administrația lagărului ceai, zahăr, cartofi, fasole uscată, grăsime vegetală și legume. Alimentele erau însă în cantități mici, calculate pentru fiecare ofițer. Spre exemplu, pâinea era în cantitate de 180 grame/zi pentru fiecare prizonier. Era făcută dintr-un amestec de făină de secară și paie de grâu, tocate mărunt. Rezulta un aliment moale, lipicios, plin de apă, care se întărea după câteva ore și devenea fărâmicios.

După mai multe încercări și negocieri, prizonierii au ajuns la standardizarea unui meniu. Dimineața se primea un ceai, în fapt „apă caldă, colorată și puțin îndulcită”. La prânz era vremea ciorbei de fasole și a mâncării de cartofi, iar seara a ciorbei de cartofi și iahniei de fasole. Acest meniu a durat primele patru luni. Pâine se dădea dimineața și fiecare decidea ce făcea cu ea. Pentru români, obișnuiți să consume multă pâine, cel puțin în cazul ofițerilor, cantitatea mică distribuită reprezenta o mare problemă. După sosirea la Sopronnyék, ofițerii care aveau bani au putut să-și procure, contra unor sume mari, alimente de la chioșcul lagărului. În anumite condiții, oifțerii puteau cumpăra unt, carne etc.

De la începutul primăverii anului 1917, prizonierii au început să primească, de două ori pe săptămână, câte 150 de grame carne de vită, morcovi și țelină. Prizonierilor li se dădea acum o ciorbă sau mâncare cu bucățele de carne. Pâinea a crescut în greutate cu 50 de grame/zi. În ansamblu, traiul prizonierilor se îmbunătățise considerabil după primele patru luni.

Administrația lagărului Sopronnyék trimisese Crucii Roșii din Geneva o listă a prizonierilor. Pe numele acestora au început să sosească, din luna mai 1917, pachete cu alimente și haine de la Crucea Roșie din Geneva și Berna. Era vorba de Societatea de Cruce Roșie Română, care își deschisese birouri în cele două orașe elvețiene. Pentru aceste pachete plătiseră familiile celor plecați. Însă nu toți prizonierii aveau familii cu posibilități materiale. Guvernul de la Iași făcuse demersuri pentru înființarea acestei secțiuni a Crucii Roșii Române, pentru a veni în ajutorul militarilor români aflați în prizonierat. Prin implicarea unor doamne din înalta societate, aflate în Elveția, printre care Zulnia Sturdza și Botezat, s-a constituit un comitet, a cărui activitate consta în colectarea de fonduri necesare ajutării prizonierilor români. Din acest comitet făceau parte atât femei, cât și bărbați: Zulnia Aslan, Lea Lahovary, Lucreția Ciornea, Aurelia Gr. Popescu, compozitorul Constantin Brăiloiu, pictorul Socec, inginerul Constantinescu, studentul Aurel Marinescu etc. Pentru a strânge fonduri, în orașele principale din Elveția s-au organizat festivaluri de dansuri și cântece românești susținute de românce îmbrăcate în port popular. De asemenea, s-au organizat diverse întruniri, unde românii aflați acolo lucrau haine pentru prizonieri.

Inițial pachetele primite de prizonieri constau în cutii de carton, în greutate de maxim 5 kg, și conțineau câte două cutii de carne, pesmeți, orez, sardele, cafea, ceai, zahăr, ciocolată, țigări franceze. Ulterior, pe lângă pachetele cu alimente, ofițerii prizonieri au primit și două cămăși, iar spre sfârșitul captivității și câte o uniformă de bună calitate, din postav, asemenea uniformelor militare franceze, cu care au și plecat acasă în momentul repatrierii.

Pachetele primite de la Crucea Roșie ajungeau întregi la deținătorii lor. Rar se întâmpla ca acestea să fie desfăcute și ceva să fi dispărut. Ajutorul primit astfel de prizonieri a contribuit la refacerea fizică și la întărirea moralului acestora; nu se mai simțeau abandonați. Din toamna anului 1917, pachetele de la Geneva soseau în mod regulat, astfel încât hrana prizonierilor era incomparabil mai bună decât fusese anterior. Cu toate acestea, unii slăbiseră cu câte 10-15 kg. Alții se îngrășaseră tocmai pentru că mâncau cu poftă și dormeau mult.

Ofițerii români prizonieri la Sopronnyék au putut face frecvent comparații între tratamentul de care au avut ei parte și cel al prizonierilor soldați din lagărul vecin, care erau mai ales ruși. În special în privința alimentației. Ceea ce primeau soldații ruși era asemănător cu ceea ce primeau soldații români de rând în alte lagăre din Austro-Ungaria.

Mâncarea pentru ei era insuficientă cantitativ și calitativ, de aceea erau extrem de slabi, apatici, mișcându-se cu greutate. De asemenea, femeile sârbe din Bosnia, peste o sută, care se aflau în lagărul vecin, multe dintre ele cu copii mici. Și mamele, și copiii erau într-o situație deplorabilă, slabi, cu haine rupte, cu picioarele goale, cu igiena precară. Copii plângeau tot timpul de foame și de frig. Impresionați de situația acestor civili sârbi, ofițerii români prizonieri le-au făcut o surpriză de Crăciunul 1917: brazi împodobiți și pachete cu alimente, haine și încălțăminte pentru copii.