1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Epoca despre care relatăm era una mult diferită de timpurile în care trăim actualmente. Începutul secolului XX moștenea tiparele secolului precedent, în care inducerea unei asumări colective a structurilor și idealurilor se făcea, de obicei, prin intermediul autorității morale a Școlii, Bisericii și Armatei. Prin urmare, vom încerca să vedem ce reprezentau și cum erau organizate două domenii ale triadei sociale formative în contextul Basarabiei anului 1918, cel al învățământului și al bisericii, prin prisma unor interviuri oferite de Ștefan Ciobanu, Director al Învățământului din RDM, și de arhimandritul Gurie Grosu, capul Bisericii basarabene. În articolul următor vom prezenta starea armatei și poliției.

Cu referință la starea învățământului din Basarabia, am ales două interviuri ale lui Ștefan Ciobanu, unul pentru ziarul chișinăuian „Sfatul Țării” (nr. 38 din 18 mai 1918), altul pentru ziarul ieșean „Arena” (nr. 149 din 6 august 1918).

În primul interviu, Șt. Ciobanu anunța că s-au deschis cursuri pentru prepararea pedagogică a învățătorilor și mai ales pentru a învăța limba, astfel ca să se poată, începând cu noul an școlar, preda în școli în limba națională în următoarele orașe: Chișinău, Bender, Soroca, Akkerman și Bălți. Cursurile pentru învățătorii secundari în Basarabia urmau să se desfășoare de la 1 iunie în Chișinău și durau două luni, iar pentru profesorii școlilor primare, trei luni.

La momentul respectiv în Basarabia existau trei școli normale: una de fete la Chișinău și două de băieți la Soroca și Akkerman. Școala de la Soroca urma să fie complet naționalizată și să devină o școală românească. În cea de la Chișinău „se va introduce obligator limba română, predată serios, iar clasa I-a și cea pregătitoare vor fi naționalizate”. Se avea în vederea deschiderea altor două școli normale, una la Chișinău și alta la Akkerman sau Bălți, existând chiar o solicitare în acest sens de la conducerea orașului.

Ștefan Ciobanu consemna că Basarabia avea una dintre cele mai nenorocite situații în ce privește știința de carte: „astfel, în multe sate moldovenești avem 97% de analfabeți, lucru extraordinar, iar după statistica oficială rusească 91 %”.

Vorbind despre procesul de naționalizare a învățământului, ministrul consemna faptul că în 1917 s-au deschis aproape 700 de școli primare, la care se preda românește. Cele mai puține școli naționale erau în ținuturile Akkerman și Ismail. Acesta enunța speranța ca din toamnă „să avem toate școlile primare complet naționalizate, toate lecțiile predându-se în românește. Abecedarele deja sunt gata și aproape cunoscute de copii. Cartea de cetire și religie se află încă sub tipar”.

Situația era mai complicată cu școlile secundare, care erau mai greu de naționalizat din motivul că doar 3-20 % din elevi erau moldoveni. La Chișinău se anunța crearea unui liceu de fete și unul de băieți, complet românești, pentru completarea lor adunându-se toți elevii moldoveni din toate liceele. Naționalizarea școlilor urma să se facă deocamdată începând cu naționalizarea claselor inferioare, în clasele superioare urmau să fie predate ca obiecte obligatorii limba, istoria și geografia României.

Cele mai mari greutăți ale educației din Basarabia erau lipsa cărților și a profesorilor. Pentru aceasta s-au luat măsuri ca să fie aduși din România cei mai buni profesori; o mare problemă era lipsa localurilor pentru școli, mai ales la sate. Cu toate aceste se prevedea în buget crearea a cel puțin treizeci de școli medii. Alte reforme anunțate de Șt. Ciobanu erau: fiecare liceu va propune 15 elevi, care vor primi bursă de la stat și care vor fi primiți cei dintâi la școlile medii; se desființau examenele pentru trecerea de la școala primară la liceu; programele tuturor școlilor se unificau cu cele din România.

Cel de-al doilea interviu a lui Șt. Ciobanu a fost luat cu ocazia vizitei ministrului basarabean la Iași, în august 1918, ceea ce ne permite să vedem o dinamică a schimbărilor care s-au produs în sistemul de învățământ între timp. În debut acesta constată situația deplorabilă a învățământului în perioada țaristă, când „pretutindeni se preda în rusă... iar absolventului școlilor primare îi era calea închisă cu desăvârșire pentru o cultură mai înaintată. Fii de țărani pare că erau condamnați a rămâne în întuneric”.

Șt. Ciobanu consemna schimbările colosale care s-au produs odată cu revoluția rusă: „limba românească se aude pretutindeni, în școli și biserici, dar tot mai avem încă de luptat mult, din cauza streinilor. Așa bunăoară, în școlile secundare avem 20% de români, iar restul streini”. În continuare, el dezvăluia în complexitate procesul de naționalizare a învățământului în Basarabia: „La izbucnirea revoluției, mi s-a dat conducerea învățământului primar în întreaga Basarabie. Tot atunci s-a instituit o comisie școlară, care s-a ocupat cu naționalizarea școlilor din Basarabia. Din ajutorul zemstvelor s-au organizat cursuri practice pentru învățători, unde au urmat peste 800 de luminători ai satelor. S-au deschis peste 700 de școli... Fiecare naționalitate are dreptul a avea școlile sale, dar are obligația de a introduce și limba română în calitate de curs obligatoriu”.

Potrivit ministrului, la momentul interviului, în Basarabia erau 43 de școli secundare și 1 700 inferioare. Din cele 43 urmau a fi naționalizate (românizate) 30, iar școlile primare urmau a fi naționalizate în totalitate începând cu noul an școlar. Cu restul școlilor Ciobanu propunea o abordare moderată: „Naționalizarea o vom face treptat, căci mulți nu știu limba românească. Se vor naționaliza deocamdată clasele pregătitoare și clasa I-a. Vom începe cu Liceul 1 din Chișinău și Liceul 1 de fete, care vor fi naționalizate complet”.

Ministrul se arăta optimist în privința anului școlar, peste 1.500 de învățători care au urmat cursuri practice, fiind pregătiți în acest sens, dar enunța că în Basarabia era nevoie de trei mii de școli și peste șapte mii de învățători. El oferea și câteva date statistice cu referință la starea sistemului educațional din Basarabia: trei școli normale (Chișinău, Soroca, Akkerman) și preconiza deschiderea altor două la Bălți; la Chișinău erau patru licee de băieți, o școală reală și un liceu-internat; licee mai existau la Bolgrad, Akkerman, Soroca, Chilia, Bălți, Hotin, Bender; pentru fii de țărani în licee se înființau burse.

Printre cele mai acute probleme ale sistemului de învățământ se menționau deteriorarea clădirilor din cauza războiului și ocuparea multor școli secundare de către armata română, dar avea promisiune de la Guvernatorul Artur Văitoianu că acestea vor fi în curând eliberate. Prin urmare, din cauza lipsei de școli, în anul 1918, cursurile începeau la 15 septembrie.

În încheiere, Șt. Ciobanu anunța că „în ce privește învățământul superior universitar, pot să vă spun că sute de studenți basarabeni vor urma anul acesta cursurile Universității din Iași”.

Deosebit de captivant pentru cunoașterea situației din sânul Bisericii din Basarabia este interviul oferit de Arhimandritul Gurie, la 20 și 23 mai 1918, ziarului „Sfatul Țării”.

În câteva considerații istorice, acesta declara, între altele, că „de la răpirea Basarabiei, ce s-a săvârșit în chip mișelesc la 1812, în Basarabia nu mai poate fi vorba de o biserică românească propriu-zisă. Căci ea era socotită drept o parte constitutivă a Bisericii Rusești și ca atare supusă întru toate autorității Sfântului Sinod din Moscova, de unde-și primea și arhiepiscopii... credincioșii fură despoiați de dreptul de a se închina lui Dumnezeu în limba românească, fiind siliți să asculte slujba străină și să învețe „ocinașe” într-o limbă pe care n-o înțelegeau”.

Arhimandritul aducea aminte perioada arhiepiscopului Pavel, care în 1878 a emis un decret să adune cărțile de rugăciune moldovenească și să facă serviciul divin în limba rusă, cât și timpurile arhiepiscopului Iacob, care a încercat să mijlocească tipărirea cărților cu text paralel rusesc-moldovenesc, „pentru a înlesni înțelegerea și învățarea limbii ruse”.

În continuare, Gurie prezenta propriile eforturi de a ușura situația românilor din Basarabia în treburile bisericești, începând

cu anul 1905, când a contribuit la înființarea unei Tipografii Eparhiale și a cerut „introducerea limbii și cântării religioase moldovenești în Seminare, Școala Eparhială de fete și Institutul Duhovnicesc”, o cerință neacceptată de autoritățile ruse. La fel ca și încercarea s-a de a scoate un Abecedar Moldovenesc și introducerea sa în școală, contracarată de arhiepiscopul Serafim (Abecedarul lui Gurie va apărea abia în anul 1917 – n.a.)

O chestiunea deosebit de importantă punctată de Arhimandritul Gurie era legată de statutul bisericii după Unirea Basarabiei cu România, care după părerea sa „trebuia să se întoarcă la sânul Mitropoliei Moldovei, de unde a fost smulsă acum un veac și mai bine”. În viziunea sa erau eronate părerile unora că „Biserica din Basarabia ar cădea în erezie dacă s-ar rupe de Moscova”. El considera că „erezia au săvârșit-o însă ei, când au rupt Bisericii Moldovei pe păstoriții din Basarabia; ceea ce se face astăzi nu-i decât îndreptarea unei greșeli, ca să nu zicem altfel”.

Gurie recunoștea că naționalizarea Bisericii întâmpină greutăți: „unii preoți sunt ruși, alții moldoveni care și-au uitat limba și nimeni nu s-a gândit să aranjeze cursuri de limbă românească pentru ei”. Prin urmare, capul Bisericii decidea că greutățile vor fi înlăturate cu timpul: „În chestiunea limbii bisericești se va ținea seama de naționalitatea credincioșilor din fiecare localitate. La Episcopia (Soborul) din Chișinău se va sluji românește, la celelalte biserici – în limba credincioșilor. În general, norma conducătoare în această privință e principiul național. Pomenirea Regelui Ferdinand al României în cursul slujbei dumnezeiești încă n-a fost rezolvată în chip definitiv”.

Cu referire la școlile bisericești, se arăta în interviu că acestea erau trei tipuri: școli de cântăreți, școli duhovnicești, care corespund cam cu patru clase de gimnaziu și seminariile, pregătitoare de preoți. Aceste școli erau cârmuite de preoți. Toate intrau sub administrația Directoratului Cultelor a RDM.

În privința aspectelor politice ale problemei bisericești, Gurie anunța că „Biserica din Basarabia vrea să facă parte din Mitropolia Moldovei, cu rezerva unei autonomii locale”. Controlul suprem rămânea statului, care însă nu se amesteca în chestiunile de dogmă și de administrație internă. Fabricarea și vinderea lumânărilor rămânea monopolul Bisericii, „pentru a împiedica și mai departe specula negustorilor”. Se mai arăta dorința preoților ca ei „să poată fi aleși și ca deputați în Parlamentul Țării”.

Prizonierii români în lagărele din Austro-Ungaria

Situația prizonierilor români din lagărele austro-ungare poate fi reconstituită atât pe baza surselor provenite din arhive, cât și din jurnalele sau memoriile unor ofițeri. Ca în atâtea alte privințe, experiențele soldaților obișnuiți pot fi cunoscute indirect, îndeosebi prin filtrul unor ofițeri care au amintit de interacțiunea, în anumite circumstanțe, cu cei dintâi. Soldații rămân de regulă și în prizonierat, ca și pe front, oamenii fără voce proprie.

În Austro-Ungaria au funcționat în timpul Primului Război Mondial zeci de lagăre. Prizonierii români capturați de trupele austro-ungare în anii 1916-1917 au ajuns în mai multe dintre acestea. Cele mai cunoscute sunt cele de la Ostffyasszonyfa și Sopronnyék.

Lagărul Ostffyasszonyfa

Unul dintre cele mai mari lagăre din Austro-Ungaria a fost construit în 1915, în doar câteva luni, în apropierea gării din Ostffyasszonyfa, la sud-est de orașul Sopron, nu departe de granița internă a dublei monarhii habsburgice. De-a lungul războiului aici au fost internați peste 150.000 de prizonieri, mai întâi sârbi, apoi italieni și ruși, iar din 1916 și români. Era vorba de soldați, singurii ofițeri menținuți aici fiind italienii, într-un colț al lagărului. Se apreciază că în acest lagăr ar fi ajuns în anii 1916-1918 peste 40.000 de prizonieri români, adică aproape 80% din totalul celor căzuți în captivitate austro-ungară. Și unii dintre ofițerii prizonieri români au stat acolo circa o săptămână, în octombrie 1916, ei fiind transferați apoi în lagărul Sopronnyék.

La Ostffyasszonyfa, într-un teren accidentat, brăzdat de văi, funcționa de fapt un lagăr complex, cu mai multe grupuri. De jur împrejurul lagărului era un gard de sârmă ghimpată, cu pichete și turnuri de pază pentru gărzi. Partea administrativă cuprindea comandamentul, locuințele pentru ofițeri, clădirea pentru dezinfecție, foișorul de foc, atelierele, depozitele de alimente etc. Separate de toate acestea erau barăcile prizonierilor. În fiecare grup de 20 de barăci – din lemn – exista încă una destinată pentru luarea mesei. În ansamblu era un loc atent organizat, cu lumină electrică, băi și latrine turcești, racordate la o bună rețea de canalizare.

Fiecare baracă putea adăposti 250-300 de oameni, după unele surse, 100-120 după altele, care dormeau pe scânduri ce formau un imens pat comun. Ferestrele mari asiguraru lumina pe timpul zilei și aerisirea. Acoperișul era din carton gudronat, care nu reținea apa în timpul ploilor abundente. Pereții barăcilor erau superficial izolați, frigul resimțindu-se permanent în anotimpul rece. În special toamna, iarna și primăvara vântul puternic le făcea prizonierilor viața și mai grea. Două sobe erau prevăzute pentru încălzirea fiecărei barăci, dar acestea rămâneau mai degrabă reci, inclusiv pentru că nu era suficient combustibilul.

După sosirea la Ostffyasszonyfa, prizonierii stăteau cinci zile în carantină, trecând prin dezinfecție. Deși hainele erau trecute prin etuvă, păduchii nu dispăreau. Prizonierii erau unși cu țiței împotriva insectelor, dar rufăria nu se schimba, iar baia se făcea fără săpun. În timp, hainele au ajuns niște zdrențe, ca urmare a faptului că au fost deseori puse în etuvă, fierte la spălătorie și frecate cu peria, fără săpun. Toți soldații arătau jalnic, cu hainele peticite. Încălțămintea de piele pe care o avuseseră pe front fusese între timp înlocuită cu ghete de pânză și talpă de lemn. Unii prizonieri români și-au vândut hainele și încălțămintea, fie prizonierilor ruși, fie ungurilor, pentru tutun și pâine.

Mai multe magazine funcționare în lagăr, de unde cei care aveau bani puteau cumpăra anumite produse, mai ales tutun, cărți poștale pentru corespondență, articole de igienă personală. Asemenea altor mari lagăre din Austro-Ungaria, lagărul de la Ostffyasszonyfa avea monedă proprie, valabilă doar în interior.

Exista și o infirmerie, prezentată ca spital de către memorialiști. Mai mulți medici asigurau servicii medicale. Ulterior, când numărul prizonierilor și implicit al pacienților a crescut, au fost repartizați aici și medici prizonieri. Șase medici militari români, captivi și ei, au fost trimiși în lagărul de la Ostffyasszonyfa, pentru a acorda asistență sanitară prizonierilor. După război, unul dintre medici, Petre C. Mihail, avea să prezinte detaliat situația acestor prizonieri.

Lagărul se autogospodărea în parte, existând o crescătorie de porci și un abator. Când au ajuns românii acolo, situația era marcată de lipsuri evidente. Prizonierii primeau hrană insuficientă. În plus, alimentele erau furate în parte de-a lungul circuitului de aprovozionare, la bucătărie, la servire, de către diverșii șefi de barăci, grup, secție etc. Din cele circa 3.000 de calorii de care ar fi avut nevoie prizonierii care mergeau la lucru, nu li se asigurau decât 2.000. Cei care stăteau în lagăr primeau sub 1.800 de calorii.

Împărțită de două ori pe zi, hrana era formată din ridichi, sfeclă furajeră sau reziduuri de sfeclă de zahăr, amestecate cu carbon mineral. În anumite perioade s-au dat morcovi, cartofi, dovleac, păsat de mălai, reunite într-o ciorbă lungă. Pâinea era în cantități reduse, în anumite perioade lipsind cu desăvârșire. Scrumbii sărate, alterate adesea, se dădeau de două ori pe săptămână. Inaniția era vizibilă la un număr mare de prizonieri, de la starea de slăbiciune și apatie la umflarea picioarelor, mâinilor și feței, de la diaree la pulsul slab și scăderea temperaturii corpului. Autopsia unor cadavre de prizonieri a arătat că din cauza foamei oamenii aveau stomacul micșorat, înăutru neaflându-se alimente, ci bucăți de oase, păr, paie, iarbă verde. Organele interne erau sărace, iar țesutul din jurul lor atrofiat.

Descrierea pe care ne-a lăsat-o medicul Petre C. Mihail despre situația acestor prizonieri este pilduitoare: „Așa spectacol înfiorător n-am mai văzut vreodată și nici în închipuirea cea mai bolnavă nu se poate concepe. Era un grup lugubru de schelete; acoperiți cu pielea ca un pergament, sbârcit, negru, murdar […]; toți cu brațele în sus, stau grămadă, goi, cu spatele spre ușa pe unde intram eu, iar printre picioarele lor, deja, doi-trei morți erau călcați de ceilalți care cu brațele întinse voiau să fure un pic de căldură din soba de zid din mijlocul sălii, dar care era aproape rece. Părțile reliefate ale fiecărui om, la ei erau șterse cu desăvârșire, iar musculatura redusă toată […] Erau cu ochii supți, vineți de jur-împrejur, privirea sticloasă […], obrajii strânși lăsau gura mare deschisă cu ochii fuliginoși, rânjiți; figuri înspăimântătoare”.

Bolile i-au lovit din plin pe prizonierii slăbiți de foame, mizerie, iar apoi de munca grea. Medicamentele erau rare, chinina se obținea doar în urma aprobărilor speciale, vata și pansamentele lipseau. Congestiile pulmonare au făcut multe victime în iarna 1916-1917, tifosul exantematic a început să bântuie la începutul lunii februarie 1917, apoi s-au manifestat tuberculoza, bolile depresive, epilepsia ș.a.m.d.

Soldații internați la Ostffyasszonyfa erau folosiți la muncă în fabricile de muniții, la tăiat lemne în pădure, la liniile de cale ferate sau în agricultură. Nu doar că prizonierii erau puși la aceste munci grele, nu doar că erau hrăniți prost, dar aveau parte și de un tratament brutal, uneori erau bătuți.

Din toate aceste motive, dar mai ales din cauza alimentației insuficiente și a muncii epuizante, mortalitatea a atins cifre înspăimântătoare. La începutul anului 1917 se înregistrau zilnic 20-30 de morți. Potrivit unor surse, în lagărul de la Ostffyasszonyfa au decedat până la 30 octombrie 1917 peste 3.500 de soldați români. În total, în anii 1917-1918 s-au sfârșit acolo nu mai puțin de 4.718 prizonieri români.

În 1917, prizonierii de la Ostffyasszonyfa au început să primească ajutoare alimentare de la Crucea Roșie, inclusiv porumb, ceea ce i-a ajutat pe mulți, fizic și moral. Sub forma taxei pentru morărit, aproape o treime din porumb era reținut pentru soldații care îi păzeau pe prizonieri. Potrivit conducerii lagărului, militarii austro-ungari nu puteau fi lăsați să moară de foame. Realitatea este că foametea începuse să bântuie în rândurile populației civile din Austro-Ungaria, trupele fiind la rândul lor afectate.

Spre deosebire de lagărele de ofițeri, posibilitățile de destindere erau extrem de reduse în lagărele pentru trupa prizonieră. Nu existau cărți, ceea ce ar fi fost de folos pentru soldații care erau alfabetizați. Ziarele ofereau frânturi de informații, motiv pentru care erau așteptate. Câte un prizonier înzestrat cânta din vreun instrument muzical sau își utiliza vocea, ascultat și apreciat de camarazi.

Evadările nu au lipsit nici la Ostffyasszonyfa. Printr-un sistem eficient de alertare și urmărire, inclusiv cu implicarea civililor, recompensați pentru informațiile oferite, evadații erau prinși repede, readuși în lagăr și pedepsiți.

Încheierea păcii de la București, în mai 1918, a dus la eliberarea celor mai mulți dintre prizonierii de război români. Rămas fără „locatari”, lagărul de la Ostffyasszonyfa avea să fie desființat la sfârșitul lunii octombrie 1918. Rămâneau în urmă mormintele a circa 10.000 de prizonieri din diferite armate ale Antantei, românii reprezentând aproape jumătate din total. Cunoscut în perioada interbelică, lagărul a intrat în uitare după Al Doilea Război Mondial. Avea să fie redescoperit de români după multe decenii, la jumătatea anilor 2000.