1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Petrecerea timpului în lagărul Sopronnyék

În afară de prezența la apel, prizonierii puteau utiliza timpul după cum credeau de cuviință. În primele luni petrecute în lagărul Sopronnyék ofițerii prizonieri nu aveau știri din afară. Treptat, viața a devenit suportabilă, atât cât se putea în condiții de prizonierat. Oamenii puteau să se plimbe pe aleile lagărului, unii povesteau diverse, alții citeau cărți variate, trecute de la unul la altul. Cei slăbiți stăteau întinși în pat, unii dormeau în timpul zilei.

S-au constituit cluburi în lagăr, unde cei care stăpâneau un domeniu țineau conferințe. Pentru a-și petrece timpul mai ușor, unii prizonieri care știau limbi străine, profesori în viața civilă, au început să le predea celorlalți germană și franceză.

Într-o baracă a prizonierilor ruși, soldați, se improvizase o scenă pentru spectacole. Trupa rusă a dat spre jumătatea lunii decembrie 1916 mai multe reprezentații teatrale, dansuri căzăcești. Românii au asistat la o reprezentație dată de ruși, în rândurile cărora erau unii gradați care în viața civilă erau intelectuali. Chiar dacă nu înțelegeau limba, românii apreciau jocul actoricesc, muzica și dansurile specifice rusești.

Prizonierii români pricepuți la muzică au putut să-și cumpere instrumente diverse (viori, chitare, violoncele, tobe, clarinete, flaute) și note muzicale, apoi să constituie o orchestră și un cor. Unii dintre ei abordau foarte serios cântatul la instrumente ori își utilizau vocea. Exista și un profesor la Conservatorul din Iași, care interpreta diverse piese la violoncel. De asemenea, se cânta un repertoriu de arii oltenești, pentru că în majoritate ofițerii prizonieri erau din „Grupul Cerna” și din „Grupul Dunărea”, care avuseseră în componență îndeosebi oameni din Oltenia.

Cu acordul comandantului lagărului, ofițerilor prizonieri care aveau ca profesie sau ca pasiune pictura, desenul, arhitectura etc. li s-a permis să-și achiziționeze din oraș cele necesare pentru lucrările lor. Este drept că erau puțini cei cu preocupări de pictură și desen. Între prizonierii aflați în acest lagăr se afla și pictorul Arthur Verona, locotenent în rezervă într-un regiment de cavalerie. Acesta se înrolase ca voluntar în Armata Română, se distinsese în lupte și căzuse prizonier cu „Grupul Cerna”. Verona a făcut mai multe schițe și picturi inspirate din viața de prizonier la Sopronnyék. De altfel, prizonieratul a marcat o schimbare în concepția plastică a lui Verona, de la tendința sămănătoristă, idealizantă, spre un realism evident, în acord cu experiențele artistului și ale celor din jurul său, cu transformări interioare. La eliberarea din prizonierat, Verona și-a luat cu el ceea ce crease în această perioadă. Un incendiu a distrus la jumătatea anilor 1930 cea mai mare parte a acestei opere; totuși, unele lucrări s-au păstrat.

Prizonierii reușiseră să adune o minibibliotecă, formată din peste o sută de volume, de o mare varietate tematică. Unele cărți fuseseră trimise de Crucea Roșie Română de la Geneva. Erau romane diverse, lucrări de istorie literară, cărți de drept, manuale pentru învățarea limbilor străine, autori germani și francezi. Nimeni nu citea tratate de strategie sau tactică militară. Experiența recentă le arătase că vechile concepții asupra bătăliilor erau perimate.

În lagărul soldaților ruși, aceștia improvizaseră o biserică ortodoxă într-o baracă mare, neîmpărțită în camere. Românii de la Sopronnyék au obținut dreptul de a avea și ei slujbe religioase duminica, oficiate de preotul lor militar, prizonier și el. Înainte de război foarte puțini ofițeri mergeau regulat la biserică. Acum, în lagăr, o făceau aproape toți. Nevoie de a schimba atmosfera juca, desigur, un rol în această frecvență sporită, dar și căutările spirituale erau de luat în considerare.

În pofida îmbunătățirii condițiilor de viață în a doua parte a anului 1917, moralul prizonierilor continua să se înrăutățească pe măsură ce se prelungea captivitatea. În nopțile lungi de iarnă mulți aveau insomnii. Erau discutate și zvonurile care circulau în lagăr. Unele informații vehiculate nu se știa de unde și cum veneau, dar aveau să se dovedească suprinzător de corecte.

Un ofițer român priceput la cartografie a făcut în iarna 1917/1918 o hartă mare a Europei, de dimensiunea peretului unei camere, chiar pe cartonul care izola clădirea. Erau trasate fronturile așa cum se știa – din diferite surse – că erau atunci. Harta îi reunea pe mulți prizonieri, care discutau pe marginea evoluțiilor militare, de regulă luându-le în considerare pe cele convenabile. Era o modalitate de a petrece timpul în mod ceva mai plăcut, atrăgător, inclusiv prin proiectarea dorințelor într-o formă grafică la îndemână.

La Sopronnyék era permis jocul de cărți, ocupație de altfel foarte răspândită între ofițerii români. Se juca inclusiv noaptea, după ora stingerii, ofițerii prizonieri punând pături în ferestre, pentru a nu se vedea lumina în exterior. Jocul era și pentru divertisment, dar mai ales pe bani, și încă mulți. Sume importante circulau în acest fel în lagăr. Cei care nu aveau bani își puneau în joc alimentele primite de la Geneva, amanetându-le inclusiv pe cele viitoare; se mai juca pe cămăși, tabachere, ceasuri etc. Jocul pe bani mulți a contribuit la deterioarea relațiilor între mulți ofițeri, la insulte și chiar la încăierări.

Încercări de evadare și repatriere selectivă

Și de la Sopronnyék, ca și din alte lagăre, unii dintre prizonierii români au încercat să evadeze. Colonelul Nanu Olteanu, artilerist ca specializare militară, era originar din Craiova. Încă din prima iarnă de captivitate el își făcuse un plan de evadare. Cunoștea limba germană și începuse să învețe maghiară, își procurase hărți. Planul lui era să ajungă la Carpați, iar de acolo în Moldova, la trupele române. Voia să evadeze împreună cu ordonanța sa. De aceea colonelul procurase două uniforme maghiare uzate. În secret a fost săpat un șanț pe sub gardul lagărului, pe unde urmau să se târască cei doi și să dispară în pădure. Maiorul Florian, comandantul lagărului, aflase de preparativele de evadare și l-a supravegheat discret pe colonelul Olteanu. Într-o noapte de la sfârșitul lunii iulie-începutul lunii august 1917, cei doi prizonieri au evadat cu complicitatea altor ofițeri români. Lipsa colonelului și a ordonanței sale a fost constatată la apelul de dimineață. Cei doi fugari au fost dați în urmărire. După trei zile, la o sută de kilometri depărtare, colonelul și ordonanța sa au fost capturați de jandarmi și readuși în lagăr.

Prizonierilor care aveau moșii în teritoriul ocupat li s-a dat posibilitatea în 1917 să solicite repatrierea, urmând să se ocupe cu agricultura. Câțiva ofițeri prizonieri erau în această situație și ei au acceptat să plece din lagăr în condițiile puse de Centrali. Prin intermediul acestor ofițeri care plecaseră în România sau prin gradații maghiari care îi însoțeau, unii prizonieri au trimis acasă scrisori, chiar bani ascunși în căptușeala hainelor și au primit ei înșiși scrisori și mici pachete cu alimente sau rufărie.

Atmosfera în lagărul Sopronnyék

Pe lângă lipsa de libertate, pe lângă izolare, lipsa de ocupație îi afecta suplimentar pe prizonierii din lagărul Sopronnyék. Informațiile despre lumea de afară au lipsit multă vreme sau veneau rar, iar de multe ori erau deprimante. Unii ofițeri români deveniseră „bocitoare naționale”, alții erau optimiști cu privire la viitorul lor și al României. După o perioadă, prizonierilor li s-a permis să cumpere ziare maghiare în limba germană. Informațiile despre situația din Moldova, cu lipsurile nenumărate, cu epidemia de tifos exantematic din prima parte a anului 1917 contribuiau la accentuarea stării proaste a prizonierilor. Ulterior, în lagăr avea să ajungă gratuit ziarul Lumina, pro-german, care apărea la București.

Din primăvara anului 1917, prizonierii au început să primească o carte poștală în fiecare duminică, pentru a scrie unde doreau. Cei din teritoriul ocupat, care nu știau unde le erau familiile, scriau și la Iași, dar și în zona administrată de Centrali. Cenzura veghea asupra conținutului acestor cărți poștale. Prizonierii nu aveau voie să comenteze tratamentul din lagăr, ci doar să scrie despre starea lor de sănătate și să ceară același tip de informații de la familii. Cărțile poștale erau imprimate pe o hârtie de bună calitate, tip carton. Abia după zece luni, prin august-septembrie 1917, au început prizonierii să primească informații de la familiile lor. Multe informații au ajuns chiar la începutul anului 1918.

De asemenea, prizonierii aveau dreptul să scrie la Crucea Roșie de la Geneava, la Societatea Suedeză de Cruce Roșie sau unor persoane particulare din țările neutre ori din cele Centrale, tot cu scopul de a cere informații despre familii. Cu mari întârzieri s-au primit răspunsuri din Elveția și Suedia, la fel și de la persoane particulare.

Disciplina

Asemeni situației din alte lagăre, la Sopronnyék exista un program zilnic. La ora 8:00 avea loc apelul în sala de mese, unde venea comandantul lagărului sau adjunctul acestuia. Apelul era făcut uneori chiar de două ori pe zi. Era nu doar o modalitate de a preîntâmpina producerea unor evadări, ci și o ocazie de a transmite dispoziții (ale conducerii lagărului ori superiorilor acestora) sau de a înainta cereri (de către captivi). La un moment dat, prizonierilor li s-a aprobat ca lumina să se stingă la ora 23:00, nu la 22:00, cum fusese până atunci.

La Sopronnyék, rememora unul dintre prizonieri, „viața din lagăr nu ne-a fost înrăutățită prin restricțiuni absurde, jigniri sau dispozițiuni nejustificate”. Un rol l-a avut și comandantul lagărului. Câteodată se iscau certuri între prizonierii mai temperamentali, de regulă pentru chestiuni mărunte. Aveau și aceste dispute rostul lor, ajutând la detensionarea situației. În cazul altercațiilor între ofițerii români, conducerea lagărului intervenea. Pedepsele nu puteau fi aplicate decât de către comandantul lagărului. Spre exemplu, pentru „lipsă de respect” a unui sublocotenent față de un maior, ambii români, cel dintâi era pedepsit cu un număr de zile de carceră. Vechile ierarhii din armata de proveniență nu aveau o valoare administrativă la Sopronnyék, ci doar una de moral.

Camaraderia era afectată prin constituirea unor grupuri („clici”), tutelate de ofițeri superiori sau căpitani, care îi denigrau pe foștii comandanți. Resentimentele acumulate în timp aveau acum mediul favorizant pentru a ieși la suprafață. Potrivit unui martor, tocmai lipsa de ocupație și imposibilitatea de a se aplica pedepse au contribuit la întreținerea acestui climat. Se dedau la aceasta oameni care pe front fuseseră slugarnici față de superiori. Ofițerii activi îi manipulau pe cei în rezervă, pentru a-și atinge scopurile. Pentru cei dintâi exista speranța continuării activității militare după întoarcerea în țară, pentru ceilalți viața cazonă era ceva pasager.

Existau în acest lagăr ofițeri proveniți din „Grupul Dunărea” și din „Grupul Cerna”, care înainte de căderea în captivitate își împărțiseră banii aflați în casieria acestor mari unități, cu condiția să-i restituie ulterior. Ofițerii își țineau banii cusuți în căptușeala tunicii, mantalei sau a capelelor. Cei mai mulți dintre ofițerii care avuseseră bani guvernamentali au plecat în alte lagăre din Germania și Austria; câțiva au rămas la Sopronnyék. Disensiuni au apărut între ofițerii care aveau acești bani și cei care nu aveau, ultimii solicitându-le celor dintâi împrumuturi în anumite situații. Amărăciunea era cu atât mai mare cu cât se făcea referire la cazuri de ofițeri prizonieri care trimiseseră banii către familiile lor, în țară, mai precis în teritoriul ocupat.

Îngrijirea medicală și igiena

Unii prizonieri români grav bolnavi au fost internați în spitalul de la Sopronnyék imediat după sosirea lor acolo, în decembrie 1916. Frica de epidemii i-a alertat, din fericire fără temei, pe prizonieri. În paralel cu condițiile de locuit și cu hrana s-a îmbunătățit și situația medicală a prizonierilor, la fel și cea igienică. Unii prizonieri își rădeau capul, în ideea că astfel se regenera rădăcina părului, alții din distracție. În vreme ce unii își rădeau mustața și barba, alții, dimpotrivă, își lăsau barba mare.

Un ofițer prizonier din rezervă, medic dentist în civilie, și-a putut deschide un cabinet dentar în lagăr, cu instrumente și materiale de la Viena, la care veneau toți prizonierii. Ulterior a apelat la serviciile sale și personalul din administrația lagărului.

După cum aveau să noteze unii memorialiști, exista o înțelegere între beligeranți, care prevedea ca prizonierii ofițeri suferind de boli cornice să poată fi duși pentru tratament în țările neutre, cei din lagărele Centralilor în Danemarca, iar cei din lagărele Antantei în Elveția. Mai mulți prizonieri români de la Sopronnyék ar fi beneficiat de această prevedere.

Moartea

Spre deosebire de alte lagăre, la Sopronnyék au decedat puțini prizonieri. În vara anului 1917 a murit în acest lagăr, subit, sublocotenentul în rezervă Alexandru Toma. Cadavrul a fost pus într-un coșciug înfășurat în pânze care combinau tricolorul românesc, apoi a fost purtat pe umeri de câțiva prieteni până la cimitirul din marginea satului Sopronnyék. Toți prizonierii au asistat la procesiune. Slujba religioasă a fost oficiată de un preot mobilizat, și el prizonier. La înmormântare au asistat și localnici din satele vecine. A fost un moment în care, în fața morții individualizate, oamenii – prizonieri și civili – și-au amintit atunci de necazurile, de suferințele lor, de cât de vulnerabili erau.