1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Lagărul Sopronnyék

Informațiile disponibile despre lagărul de la Sopronnyék sunt abundente, ceea ce permite reconstituirea situației militarilor români prizonieri acolo la un nivel de detaliu destul de rar în cazul altor locuri de internare. De aceea consider utilă redarea situației celor care, doar ofițeri, au ajuns acolo. Ceea ce s-a întâmplat cu acești captivi nu poate fi nicidecum extins asupra ansamblului prizonierilor români din Austro-Ungaria, dar ne oferă elemente suplimentare pentru a înțelege o categorie umană cel mai adesea uitată, ignorată, în cel mai bun caz expediată la marginea istoriei militare românești.

La începutul lunii decembrie 1916, unii dintre ofițerii români luați prizonieri de către austro-ungari în sudul Transilvaniei, în Carpați sau în Oltenia și Muntenia au fost reuniți în lagăre provizorii, apoi trimiși la Sopronnyék. Bunăoară, prizonierii din „Grupul Cerna” au fost urcați în trenuri și trimiși spre acest lagăr. Trenul oprea deseori în gări, pentru a face loc garniturilor cu militari care plecau ori se întorceau de pe fronturi. Prizonierii primeau mâncare ușoară de la bucătăriile de campanie aflate în gări, oarecum asemeni soldaților austro-ungari. După trei zile, trenul a ajuns în stația Sopronnyék.

La patru kilometri depărtare de gară se găsea lagărul, iar la doi kilometri de acesta din urmă se afla satul Sopronnyék. Locul era situat la circa 30 de km de orașul Sopron, 120 de km de Viena și 300 de km de Budapesta. De la gară până în lagăr prizonierii au mers pe jos. Locuitorii satului erau aliniați pe marginea drumului și i-au huiduit pe prizonieri, în vreme ce copiii au aruncat cu pietre.

De fapt, în această zonă deluroasă și împădurită existau două lagăre de prizonieri, fiecare înconjurat cu sârmă ghimpată. Unul era mic, destinat ofițerilor, iar cel mai mare pentru trupă. În cel din urmă erau deja foarte mulți soldați ruși. Internarea separată a ofițerilor de soldații din aceeași armată era menită a preveni revoltele. De altfel, aceasta era o practică în toate țările implicate în război. Erau internate tot acolo, într-o margine a lagărului, și multe familii de sârbi din Bosnia-Herțegovina, mai ales femei și copii; pentru cei din urmă se înființase și o școală.

Ofițerii români au trecut printr-o nouă percheziție la intrarea în lagăr. Românilor li s-au trecut în scripte datele de stare civilă, apoi au depus la cancelaria lagărului banii pe care îi aveau asupra lor. În contul acestor bani, prizonierii au primit chitanțe cu care își puteau cumpăra diferite lucruri și alimente. De asemenea, li s-au verificat bagajele și li s-au luat documentele militare, regulamentele, hărțile, busolele, armele mici care scăpaseră neobservate până atunci. Câteva ordonanțe ale ofițerilor români au fost reținute în lagăr, pentru a fi folosite la pregătirea și servirea mesei, spălarea vaselor și a rufelor, pentru curățenia în baracă.

Transferarea în Germania a unor ofițeri prizonieri

Din unele surse rezultă că la Sopronnyék erau peste 200 de ofițeri români la începutul lunii decembrie 1916. După o scurtă perioadă, unii prizonieri au fost transferați în alte lagăre din Austria sau Germania. Prizonierii capturați de germani, dar ajunși la Sopronnyék au fost trecuți pe liste speciale. Ei urmau a fi transferați în lagăre din Germania.

Circulau tot felul de zvonuri cu privire la viața bună pe care ofițerii români prizonieri aveau să o aibă în Germania. Unii ofițeri care nu fuseseră prinși de germani au cerut să fie trecuți pe liste pentru a merge și ei în marea țară din nord, în vreme ce alții, dimpotrivă, au vrut să rămână la Sopronnyék. Nu exista o altă formă de control în afara declarației fiecăruia. Cei aflați pe liste au plecat a treia zi de Crăciun (1916); au călătorit în vagoane austro-ungare bune, încălzite.

„Călătorii” de ocazie vedeau scene care arătau o Ungarie afectată profund de război, în gări erau multe femei în doliu și mulți copii așteptându-și tații. Cei care au plecat de la Sopronnyék erau încântați de ideea că vor merge într-o țără cu un grad mai mare de civilizație, nutrind speranța că vor avea condiții mai bune. Existau și unii care se gândeau la un soi de călătorie gratuită în alte spații geografice. La scurt timp după aceea, când au ajuns la Stralsund-Dänholm, aveau să-și dea seama că alegerea lor nu a fost defel inspirată.

Pornind de la raționamentul că era preferabil să nu schimbe o situație palpabilă cu alta necunoscută, mulți ofițeri români au decis să rămână la Sopronnyék. Aici ar fi rămas circa 150 de ofițeri de diferite grade.

Un comandant de lagăr rămas în memoria prizonierilor

Spre sfârșitul lunii noiembrie 1916 a fost numit comandant al lagărului de la Sopronnyék maiorul Dumitru Florian. Acesta era etnic român, originar din Orăștie, invalid de război din primele lupte cu sârbii, în 1914. Conform unor mărturii, comandantul avea un frate care era ofițer de rezervă în Armata Română. Se temea uneori să nu-l vadă pe acesta intrând ca prizonier pe poarta lagărului. Unii foști prizonieri l-au descris pe maiorul Florian drept inteligent, simpatic și mucalit, cu o vorbire sacadată. Discuta cu prizonierii români în limba maternă. Comandantul i-a avertizat pe prizonieri cu privire la consecințele încercării de a evada. Deși avea cunoștință de toate abaterile prizonierilor de la regulamente, Florian nu a luat măsuri împotriva lor. Mai mult, i-a permis sergentului austro-ungar care făcea cumpărăturile în oraș pentru ofițerii români să cumpere periodic, din satul apropiat, alimente în cantități mici (pâine, ouă și lapte), care în mod obișnuit erau rechiziționate de autorități. Maiorul Florian l-a avut o vreme ca ajutor pe sublocotenentul Ciorogariu, nepot al episcopului cu același nume. Și el a fost îngăduitor față de prizonierii români. Ulterior a fost trimis pe frontul italian, unde ar fi murit în luptă.

Ca urmare a intervențiilor comandantului la Inspectoratul pentru prizonieri, s-a aprobat ca bolnavii din lagăr, în grupuri de patru-cinci, însoțiți de un gradat austro-ungar, să poată merge cu trenul, de două ori pe săptămână, pentru consultații, la Sopron. Cel mai adesea prizonierii își rezolvau însă alte treburi în oraș, cu complicitatea militarului austro-ungar care îi însoțea. Favorurile de acest tip au dat însă naștere la disensiuni între ofițerii prizonieri, care au degenerat în acuzații la adresa comandantului. Acesta s-a văzut nevoit să revoce ordinul care le fusese favorabil captivilor. Și alte intervenții ale maiorului Florian în favoarea prizonierilor au avut viață scurtă. Spre exemplu, aprobarea ca în grupuri de 10-15, ofițerii prizonieri, cu gardă însoțitoare, să facă plimbări în afara lagărului. Era o ocazie și pentru a-și procura alimente. Locuitorii din satul vecin au reclamat însă că ofițerii români „se legau” de femei și de fete, astfel încât inspectoratul lagărelor a interzis aceste plimbări. Ulterior, pentru ca prizonierii să facă totuși mișcare, comandantul a aprobat ca aceștia, în coloană de 50-70, sub escortă, să facă plimbări în preajma lagărului timp de două ore. Nu mai era permisă însă trecerea prin sat.

Deși prizonierii români au avut parte de diverse facilități în acest lagăr, unii dintre ei au transferat asupra maiorului Dumitru Florian disputele interne. S-a mers până acolo încât unii au trimis denunțuri anonime, la Inspectoratul austro-ungar al lagărelor de prizonieri, împotriva maiorului Florian.

Inspectorul general al lagărelor, un general maghiar pensionar, reactivat însă, venea uneori pentru a vedea situația din lagărul Sopronnyék. Asemenea situațiilor din alte spații, totul se curăța, aranja pentru ca inspecția să iasă bine. Și ieșea de regulă. De asemenea, comandantul garnizoanei din vecinătate era un general, un om amabil, în orice caz civilizat, care avea dreptul de a inspecta lagărul.

Epoca despre care relatăm era una mult diferită de timpurile în care trăim actualmente. Începutul secolului XX moștenea tiparele secolului precedent, în care inducerea unei asumări colective a structurilor și idealurilor se făcea, de obicei, prin intermediul autorității morale a Școlii, Bisericii și Armatei. Prin urmare, vom încerca să vedem ce reprezentau și cum erau organizate două domenii ale triadei sociale formative în contextul Basarabiei anului 1918, cel al învățământului și al bisericii, prin prisma unor interviuri oferite de Ștefan Ciobanu, Director al Învățământului din RDM, și de arhimandritul Gurie Grosu, capul Bisericii basarabene. În articolul următor vom prezenta starea armatei și poliției.

Cu referință la starea învățământului din Basarabia, am ales două interviuri ale lui Ștefan Ciobanu, unul pentru ziarul chișinăuian „Sfatul Țării” (nr. 38 din 18 mai 1918), altul pentru ziarul ieșean „Arena” (nr. 149 din 6 august 1918).

În primul interviu, Șt. Ciobanu anunța că s-au deschis cursuri pentru prepararea pedagogică a învățătorilor și mai ales pentru a învăța limba, astfel ca să se poată, începând cu noul an școlar, preda în școli în limba națională în următoarele orașe: Chișinău, Bender, Soroca, Akkerman și Bălți. Cursurile pentru învățătorii secundari în Basarabia urmau să se desfășoare de la 1 iunie în Chișinău și durau două luni, iar pentru profesorii școlilor primare, trei luni.

La momentul respectiv în Basarabia existau trei școli normale: una de fete la Chișinău și două de băieți la Soroca și Akkerman. Școala de la Soroca urma să fie complet naționalizată și să devină o școală românească. În cea de la Chișinău „se va introduce obligator limba română, predată serios, iar clasa I-a și cea pregătitoare vor fi naționalizate”. Se avea în vederea deschiderea altor două școli normale, una la Chișinău și alta la Akkerman sau Bălți, existând chiar o solicitare în acest sens de la conducerea orașului.

Ștefan Ciobanu consemna că Basarabia avea una dintre cele mai nenorocite situații în ce privește știința de carte: „astfel, în multe sate moldovenești avem 97% de analfabeți, lucru extraordinar, iar după statistica oficială rusească 91 %”.

Vorbind despre procesul de naționalizare a învățământului, ministrul consemna faptul că în 1917 s-au deschis aproape 700 de școli primare, la care se preda românește. Cele mai puține școli naționale erau în ținuturile Akkerman și Ismail. Acesta enunța speranța ca din toamnă „să avem toate școlile primare complet naționalizate, toate lecțiile predându-se în românește. Abecedarele deja sunt gata și aproape cunoscute de copii. Cartea de cetire și religie se află încă sub tipar”.

Situația era mai complicată cu școlile secundare, care erau mai greu de naționalizat din motivul că doar 3-20 % din elevi erau moldoveni. La Chișinău se anunța crearea unui liceu de fete și unul de băieți, complet românești, pentru completarea lor adunându-se toți elevii moldoveni din toate liceele. Naționalizarea școlilor urma să se facă deocamdată începând cu naționalizarea claselor inferioare, în clasele superioare urmau să fie predate ca obiecte obligatorii limba, istoria și geografia României.

Cele mai mari greutăți ale educației din Basarabia erau lipsa cărților și a profesorilor. Pentru aceasta s-au luat măsuri ca să fie aduși din România cei mai buni profesori; o mare problemă era lipsa localurilor pentru școli, mai ales la sate. Cu toate aceste se prevedea în buget crearea a cel puțin treizeci de școli medii. Alte reforme anunțate de Șt. Ciobanu erau: fiecare liceu va propune 15 elevi, care vor primi bursă de la stat și care vor fi primiți cei dintâi la școlile medii; se desființau examenele pentru trecerea de la școala primară la liceu; programele tuturor școlilor se unificau cu cele din România.

Cel de-al doilea interviu a lui Șt. Ciobanu a fost luat cu ocazia vizitei ministrului basarabean la Iași, în august 1918, ceea ce ne permite să vedem o dinamică a schimbărilor care s-au produs în sistemul de învățământ între timp. În debut acesta constată situația deplorabilă a învățământului în perioada țaristă, când „pretutindeni se preda în rusă... iar absolventului școlilor primare îi era calea închisă cu desăvârșire pentru o cultură mai înaintată. Fii de țărani pare că erau condamnați a rămâne în întuneric”.

Șt. Ciobanu consemna schimbările colosale care s-au produs odată cu revoluția rusă: „limba românească se aude pretutindeni, în școli și biserici, dar tot mai avem încă de luptat mult, din cauza streinilor. Așa bunăoară, în școlile secundare avem 20% de români, iar restul streini”. În continuare, el dezvăluia în complexitate procesul de naționalizare a învățământului în Basarabia: „La izbucnirea revoluției, mi s-a dat conducerea învățământului primar în întreaga Basarabie. Tot atunci s-a instituit o comisie școlară, care s-a ocupat cu naționalizarea școlilor din Basarabia. Din ajutorul zemstvelor s-au organizat cursuri practice pentru învățători, unde au urmat peste 800 de luminători ai satelor. S-au deschis peste 700 de școli... Fiecare naționalitate are dreptul a avea școlile sale, dar are obligația de a introduce și limba română în calitate de curs obligatoriu”.

Potrivit ministrului, la momentul interviului, în Basarabia erau 43 de școli secundare și 1 700 inferioare. Din cele 43 urmau a fi naționalizate (românizate) 30, iar școlile primare urmau a fi naționalizate în totalitate începând cu noul an școlar. Cu restul școlilor Ciobanu propunea o abordare moderată: „Naționalizarea o vom face treptat, căci mulți nu știu limba românească. Se vor naționaliza deocamdată clasele pregătitoare și clasa I-a. Vom începe cu Liceul 1 din Chișinău și Liceul 1 de fete, care vor fi naționalizate complet”.

Ministrul se arăta optimist în privința anului școlar, peste 1.500 de învățători care au urmat cursuri practice, fiind pregătiți în acest sens, dar enunța că în Basarabia era nevoie de trei mii de școli și peste șapte mii de învățători. El oferea și câteva date statistice cu referință la starea sistemului educațional din Basarabia: trei școli normale (Chișinău, Soroca, Akkerman) și preconiza deschiderea altor două la Bălți; la Chișinău erau patru licee de băieți, o școală reală și un liceu-internat; licee mai existau la Bolgrad, Akkerman, Soroca, Chilia, Bălți, Hotin, Bender; pentru fii de țărani în licee se înființau burse.

Printre cele mai acute probleme ale sistemului de învățământ se menționau deteriorarea clădirilor din cauza războiului și ocuparea multor școli secundare de către armata română, dar avea promisiune de la Guvernatorul Artur Văitoianu că acestea vor fi în curând eliberate. Prin urmare, din cauza lipsei de școli, în anul 1918, cursurile începeau la 15 septembrie.

În încheiere, Șt. Ciobanu anunța că „în ce privește învățământul superior universitar, pot să vă spun că sute de studenți basarabeni vor urma anul acesta cursurile Universității din Iași”.

Deosebit de captivant pentru cunoașterea situației din sânul Bisericii din Basarabia este interviul oferit de Arhimandritul Gurie, la 20 și 23 mai 1918, ziarului „Sfatul Țării”.

În câteva considerații istorice, acesta declara, între altele, că „de la răpirea Basarabiei, ce s-a săvârșit în chip mișelesc la 1812, în Basarabia nu mai poate fi vorba de o biserică românească propriu-zisă. Căci ea era socotită drept o parte constitutivă a Bisericii Rusești și ca atare supusă întru toate autorității Sfântului Sinod din Moscova, de unde-și primea și arhiepiscopii... credincioșii fură despoiați de dreptul de a se închina lui Dumnezeu în limba românească, fiind siliți să asculte slujba străină și să învețe „ocinașe” într-o limbă pe care n-o înțelegeau”.

Arhimandritul aducea aminte perioada arhiepiscopului Pavel, care în 1878 a emis un decret să adune cărțile de rugăciune moldovenească și să facă serviciul divin în limba rusă, cât și timpurile arhiepiscopului Iacob, care a încercat să mijlocească tipărirea cărților cu text paralel rusesc-moldovenesc, „pentru a înlesni înțelegerea și învățarea limbii ruse”.

În continuare, Gurie prezenta propriile eforturi de a ușura situația românilor din Basarabia în treburile bisericești, începând

cu anul 1905, când a contribuit la înființarea unei Tipografii Eparhiale și a cerut „introducerea limbii și cântării religioase moldovenești în Seminare, Școala Eparhială de fete și Institutul Duhovnicesc”, o cerință neacceptată de autoritățile ruse. La fel ca și încercarea s-a de a scoate un Abecedar Moldovenesc și introducerea sa în școală, contracarată de arhiepiscopul Serafim (Abecedarul lui Gurie va apărea abia în anul 1917 – n.a.)

O chestiunea deosebit de importantă punctată de Arhimandritul Gurie era legată de statutul bisericii după Unirea Basarabiei cu România, care după părerea sa „trebuia să se întoarcă la sânul Mitropoliei Moldovei, de unde a fost smulsă acum un veac și mai bine”. În viziunea sa erau eronate părerile unora că „Biserica din Basarabia ar cădea în erezie dacă s-ar rupe de Moscova”. El considera că „erezia au săvârșit-o însă ei, când au rupt Bisericii Moldovei pe păstoriții din Basarabia; ceea ce se face astăzi nu-i decât îndreptarea unei greșeli, ca să nu zicem altfel”.

Gurie recunoștea că naționalizarea Bisericii întâmpină greutăți: „unii preoți sunt ruși, alții moldoveni care și-au uitat limba și nimeni nu s-a gândit să aranjeze cursuri de limbă românească pentru ei”. Prin urmare, capul Bisericii decidea că greutățile vor fi înlăturate cu timpul: „În chestiunea limbii bisericești se va ținea seama de naționalitatea credincioșilor din fiecare localitate. La Episcopia (Soborul) din Chișinău se va sluji românește, la celelalte biserici – în limba credincioșilor. În general, norma conducătoare în această privință e principiul național. Pomenirea Regelui Ferdinand al României în cursul slujbei dumnezeiești încă n-a fost rezolvată în chip definitiv”.

Cu referire la școlile bisericești, se arăta în interviu că acestea erau trei tipuri: școli de cântăreți, școli duhovnicești, care corespund cam cu patru clase de gimnaziu și seminariile, pregătitoare de preoți. Aceste școli erau cârmuite de preoți. Toate intrau sub administrația Directoratului Cultelor a RDM.

În privința aspectelor politice ale problemei bisericești, Gurie anunța că „Biserica din Basarabia vrea să facă parte din Mitropolia Moldovei, cu rezerva unei autonomii locale”. Controlul suprem rămânea statului, care însă nu se amesteca în chestiunile de dogmă și de administrație internă. Fabricarea și vinderea lumânărilor rămânea monopolul Bisericii, „pentru a împiedica și mai departe specula negustorilor”. Se mai arăta dorința preoților ca ei „să poată fi aleși și ca deputați în Parlamentul Țării”.