1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Condițiile de locuit în lagărul Sopronnyék

Lagărul Sopronnyék era bine așezat și atent organizat, cu alei întreținute și canalizare, aparate de gimnastică, biserică, teatru și poștă. Era înconjurat de un gard de sârmă ghimpată, de-a lungul căruia santinele cu arma pe umăr patrulau zi și noapte. Spațiul era luminat cu electricitate, inclusiv barăcile beneficiind de acest sistem aflat încă la începuturile sale în multe părți din Europa. Inițial românii au fost instalați într-o sală din paiantă, nepodită, cu peste 300 de paturi de fier, suprapuse. La sfârșitul anului 1916, ofițerii prizonieri erau afectați de foame și de frig. Iarna 1916/1917 a venit devreme și a fost deosebit de grea și în vestul Ungariei. Ofițerii trebuiau să-și cumpere lemnele pentru încălzire. Existau în lagăr și alte barăci care arătau rău, în care stătuseră în anii precedenți prizonieri de război sârbi și ruși. Erau internate acolo și mai multe familii de sârbi bosniaci.

În primăvara anului 1917, ofițerii români au fost mutați în barăcile special construite pentru ei. Acestea erau bine făcute, din scânduri, cu pereți dubli, cu ferestre mari. Exista un culoar mare între camere, care putea fi folosit ca loc de întâlnire sau pentru plimbare atunci când vremea nu permitea aceasta afară. Pe jos era dușumea, deasupra nu exista pod, acoperișul era din carton gudronat. Barăcile erau inscripționate cu litere, iar camerele cu numere pentru a putea fi ușor de găsit. Prizonierii au primit paturi de fier, saltele și perne, cearșafuri și pături. Camerele erau curate și dotate cu mese, scaune, dulapuri, lavoare, sobe de tuci etc. În fiecare baracă erau repartizați 24 de ofițeri. Cei inferiori stăteau câte doi în cameră, în vreme ce ofițerilor superiori li s-a permis să stea singuri. Instalația de dușuri din baraca special amenajată a fost pusă în funcțiune, astfel încât prizonierii puteau face baie cu apă caldă și rece în fiecare sâmbătă.

Condițiile în care trăiau ofițerii prizonieri au continuat să se îmbunătățească pe parcusul anului 1917. Pereții barăcilor fuseseră acoperiți cu carton gros, inclusiv partea de sus. Aceasta le asigura prizonierilor protecție contra vântului și frigului. Din fericire pentru prizonieri, iarna 1917/1918 nu a mai fost la fel de grea ca precedenta.

Ofițerii prizonieri au primit de la început solda lunară, care varia, după grad, între 180 și 400 de coroane. Bancnotele erau special imprimate și nu puteau fi utilizate decât în lagăr. Fiecare ofițer, indiferent de grad, dădea câte 90 de coroane pentru asigurarea hranei. Administrația ținea evidența în registre speciale. Se mai dădeau bani pentru cumpărarea unor obiecte necesare la bucătărie, veselă etc. Cu ceilalți bani, prizonierii erau liberi să dispună după voia lor. Cumpărăturile erau făcute în orașul Sopron de un sergent maghiar. El întocmea listele și cumpăra bunurile cu banii pe care îi preschimba la cancelaria lagărului. Cumpăra din oraș articole de toaletă, săpun pentru spălatul rufelor, cărți de lectură etc. Nu avea voie să cumpere băuturi alcoolice, tutun, zahăr, pâine și alte alimente. Uneori făcea excepție. Un comision important din sumă îi revenea lui. Între acest sergent maghiar și ofițerii români prizonieri s-a stabilit o bună relație. Cel dintâi ajunsese să învețe și puțină română pentru comunicare.

Hrana

O baracă de scânduri, cu mese și bănci, unde se putea mânca, era la dispoziția ofițerilor prizonieri la Sopronnyék. În continuarea acestei săli de mese, despărțită printr-un perete, era o bucătărie, cu o mașină de gătit, cazane pentru ciorbă și ceai, plus o veselă redusă.

Captivii aveau dreptul de a-și organiza modul în care își pregăteau alimentele. Românii au constituit un comitet format din ofițeri mai tineri, care urmau să aibă grijă de primirea și prepararea alimentelor. Pentru gătit, în fiecare zi se primeau de la administrația lagărului ceai, zahăr, cartofi, fasole uscată, grăsime vegetală și legume. Alimentele erau însă în cantități mici, calculate pentru fiecare ofițer. Spre exemplu, pâinea era în cantitate de 180 grame/zi pentru fiecare prizonier. Era făcută dintr-un amestec de făină de secară și paie de grâu, tocate mărunt. Rezulta un aliment moale, lipicios, plin de apă, care se întărea după câteva ore și devenea fărâmicios.

După mai multe încercări și negocieri, prizonierii au ajuns la standardizarea unui meniu. Dimineața se primea un ceai, în fapt „apă caldă, colorată și puțin îndulcită”. La prânz era vremea ciorbei de fasole și a mâncării de cartofi, iar seara a ciorbei de cartofi și iahniei de fasole. Acest meniu a durat primele patru luni. Pâine se dădea dimineața și fiecare decidea ce făcea cu ea. Pentru români, obișnuiți să consume multă pâine, cel puțin în cazul ofițerilor, cantitatea mică distribuită reprezenta o mare problemă. După sosirea la Sopronnyék, ofițerii care aveau bani au putut să-și procure, contra unor sume mari, alimente de la chioșcul lagărului. În anumite condiții, oifțerii puteau cumpăra unt, carne etc.

De la începutul primăverii anului 1917, prizonierii au început să primească, de două ori pe săptămână, câte 150 de grame carne de vită, morcovi și țelină. Prizonierilor li se dădea acum o ciorbă sau mâncare cu bucățele de carne. Pâinea a crescut în greutate cu 50 de grame/zi. În ansamblu, traiul prizonierilor se îmbunătățise considerabil după primele patru luni.

Administrația lagărului Sopronnyék trimisese Crucii Roșii din Geneva o listă a prizonierilor. Pe numele acestora au început să sosească, din luna mai 1917, pachete cu alimente și haine de la Crucea Roșie din Geneva și Berna. Era vorba de Societatea de Cruce Roșie Română, care își deschisese birouri în cele două orașe elvețiene. Pentru aceste pachete plătiseră familiile celor plecați. Însă nu toți prizonierii aveau familii cu posibilități materiale. Guvernul de la Iași făcuse demersuri pentru înființarea acestei secțiuni a Crucii Roșii Române, pentru a veni în ajutorul militarilor români aflați în prizonierat. Prin implicarea unor doamne din înalta societate, aflate în Elveția, printre care Zulnia Sturdza și Botezat, s-a constituit un comitet, a cărui activitate consta în colectarea de fonduri necesare ajutării prizonierilor români. Din acest comitet făceau parte atât femei, cât și bărbați: Zulnia Aslan, Lea Lahovary, Lucreția Ciornea, Aurelia Gr. Popescu, compozitorul Constantin Brăiloiu, pictorul Socec, inginerul Constantinescu, studentul Aurel Marinescu etc. Pentru a strânge fonduri, în orașele principale din Elveția s-au organizat festivaluri de dansuri și cântece românești susținute de românce îmbrăcate în port popular. De asemenea, s-au organizat diverse întruniri, unde românii aflați acolo lucrau haine pentru prizonieri.

Inițial pachetele primite de prizonieri constau în cutii de carton, în greutate de maxim 5 kg, și conțineau câte două cutii de carne, pesmeți, orez, sardele, cafea, ceai, zahăr, ciocolată, țigări franceze. Ulterior, pe lângă pachetele cu alimente, ofițerii prizonieri au primit și două cămăși, iar spre sfârșitul captivității și câte o uniformă de bună calitate, din postav, asemenea uniformelor militare franceze, cu care au și plecat acasă în momentul repatrierii.

Pachetele primite de la Crucea Roșie ajungeau întregi la deținătorii lor. Rar se întâmpla ca acestea să fie desfăcute și ceva să fi dispărut. Ajutorul primit astfel de prizonieri a contribuit la refacerea fizică și la întărirea moralului acestora; nu se mai simțeau abandonați. Din toamna anului 1917, pachetele de la Geneva soseau în mod regulat, astfel încât hrana prizonierilor era incomparabil mai bună decât fusese anterior. Cu toate acestea, unii slăbiseră cu câte 10-15 kg. Alții se îngrășaseră tocmai pentru că mâncau cu poftă și dormeau mult.

Ofițerii români prizonieri la Sopronnyék au putut face frecvent comparații între tratamentul de care au avut ei parte și cel al prizonierilor soldați din lagărul vecin, care erau mai ales ruși. În special în privința alimentației. Ceea ce primeau soldații ruși era asemănător cu ceea ce primeau soldații români de rând în alte lagăre din Austro-Ungaria.

Mâncarea pentru ei era insuficientă cantitativ și calitativ, de aceea erau extrem de slabi, apatici, mișcându-se cu greutate. De asemenea, femeile sârbe din Bosnia, peste o sută, care se aflau în lagărul vecin, multe dintre ele cu copii mici. Și mamele, și copiii erau într-o situație deplorabilă, slabi, cu haine rupte, cu picioarele goale, cu igiena precară. Copii plângeau tot timpul de foame și de frig. Impresionați de situația acestor civili sârbi, ofițerii români prizonieri le-au făcut o surpriză de Crăciunul 1917: brazi împodobiți și pachete cu alimente, haine și încălțăminte pentru copii.

Despre reorganizarea militară a Basarabiei în anul 1918 aflăm dintr-un amplu interviu al locotenent-colonelului Gh. Linteș, membru al Comisiunii pentru dezlegarea chestiunilor militare, acordat ziarului „Sfatul Țării” la 19 mai 1918. Această Comisiune s-a creat la 1 martie sub conducerea generalului Brăescu și avea misiunea, de acord cu autoritățile basarabene: să reorganizeze temeinic Ministerul de Război al RDM, prin dotarea cu personalul strict necesar și întărindu-l cu autoritatea efectivă; constituirea unui organ legal puternic, pe care să se sprijine refacerea militară a Basarabiei; să dizolve unitățile militare existente și să realizeze noi recrutări; să reorganizeze serviciile teritoriale, prin refacerea cercurilor de recrutare ținutale prin ofițeri basarabeni și români, care să stabilească situația populației din punct de vedere militar.

Potrivit lui Linteș, scopul principal al Comisiunii era nu numai reorganizarea armatei în sens basarabean, ci „de naționalizare și de transformarea ei în sens românesc”.

Odată cu intrarea trupelor române în Basarabia, la începutul anului 1918, avem următoarea configurație a dislocării și controlului militar român asupra provinciei: în Chișinău staționa Divizia 11 condusă de generalul Ernest Broșteanu; generalul Mihail Schina a condus Divizia 1 Cavalerie, dislocată în nordul Basarabiei, cu cartierul general în orașul Bălți; generalii Constantin Dragu și Petre Cănciulescu au avut misiunea de a restabili și menține ordinea în partea de sud al Basarabiei, la Ismail și Cetatea Albă; generalul Ion Istrate era comandantul Corpului VI Armată, din care au făcut parte unitățile dislocate în Basarabia; generalul Constantin Prezan a coordonat, în calitatea de șef al Marelui Cartier General al Armatei Române, intrarea trupelor române în provincie și menținerea ordinii până la introducerea administrației civile.

Până la 27 noiembrie 1918, când s-a votat Unirea necondiționată, administrația militară a Basarabiei a fost condusă de comandanții Corpului VI Armată: generalul Ioan Istrate (9 ianuarie-17 ianuarie 1918); generalul Dumitru Strătilescu (18 ianuarie – 24 mai 1918); generalul Ioan Istrate (24 mai – 1 septembrie 1918); generalul Ioan Pătrașcu (după 1 septembrie 1918).

În acest context, Basarabiei i se aplica următoarea organizare militară: atribuțiile Ministerului de Război treceau la Comandamentul Diviziei XV, care împreună cu Divizia IX și X, făceau parte din Corpul V de armată dislocat în Basarabia. Prin desființarea acestui Corp în România, Comandamentul său a trecut la Corpul VI aflat la Chișinău, spre care au început a sosi trupele. Chestiunile teritoriale basarabene urmau a fi exercitate de Divizia XV. În atribuțiile sale intrau chestiunile operative, legate de recrutare, mobilizare, rechiziții, etc.

Erau stabilite 9 cercuri ținutale de recrutare, care stabileau situația militară a întregii populații, trecând în controlul armatei pe fiecare, potrivit vârstei și serviciilor făcute. Recruții urmau să alimenteze regimentele și unitățile militare ale Corpului V, care urma să devină cu timpul un Corp de armată exclusiv basarabean.

O problemă aparte era cea a regimentelor moldovenești existente la acel moment. S-a hotărât ca Polcul I Moldovenesc, înlocuind Regimentul 23 al armatei române, să fie păstrat, având drapelul său cu cravată și purtând un nume istoric. Alte două regimente de husari, urmau să înlocuiască regimentele 9 și 10 de călărași, luând nume istorice basarabene.

Militarul român găsea extrem de sensibilă și cu multiple dificultăți reglarea situației și încorporarea ofițerilor moldoveni. Procesul de angajare a acestora a început la 15 aprilie, când în mai multe rânduri s-a adus pe cale de publicitate la cunoștință tuturor ofițerilor care ar dori să intre în armata română „că au să se prezinte cu documentele lor la Comisiune, spre a fi înscriși”.

Pe baza documentelor, s-a alcătuit o foaie cuprinzând date asupra stării civile a ofițerului, asupra instrucțiunii sale generale, a instrucțiunii militare, recompenselor, decorațiilor și rănilor, după care acesta se înscria în anuarul provizoriu al armatei cu condiția să dobândească calitatea de cetățean român. Lucrurile avansau greu din acest punct de vedere, Linteș raportând că din peste o mie de ofițeri de diferite grade și arme câți erau în Chișinău, nu s-au înregistrat la Comisiune decât 250. Acest fapt era pus pe seama nedumeririi ofițerilor basarabeni, dar și a influenței provocatorilor, care-i induceau în eroare și prezentau lucrurile „în lumină falsă”.

Ca rezultat al situației create, atestăm trei categorii de ofițeri în Basarabia: cei care s-au înscris intrând în armata română; puținii ofițeri care nu s-au înscris declarând că voiesc să rămână supuși străini; ofițeri care nu au voit să fie nici supuși străini, nici nu și-au reglat situația militară. Până la momentul interviului, „s-a plătit leafa la toți aceștia, dar de aici înainte se va lua măsuri ca să nu li se plătească decât celor înscriși. De asemenea, în vederea serviciului militar, care e obligatoriu pentru toți supușii României, din toți acei care nu voiesc să-și regleze situația, dar nu renunță la cetățenie, se va face o categorie aparte”.

Mai multe explicații erau aduse în legătură cu ofițerii basarabeni a căror situație era deja tranșată prin înscrierea în armata română. Aceștia, în special ofițerii inferiori, urmau să facă un timp pregătirea la școlile militare „ce se vor deschide anume spre a învăța limba, comanda și regulamentul militar român”. După asta, ei erau înscriși în anuarul definitiv al armatei române.

Linteș încheia optimist, consemnând puterea de transformare a armatei asupra provinciei, „și sub raport militar, Basarabia va căpăta aspectul absolut românesc și avem toată nădejdea că urmașii vitejilor răzeși din Orhei, Soroca, Codru vor da regimente de elită și ofițeri care vor fi fala oștirii noastre”.

Următorul personaj pe care-l prezentăm, Romulus Voinescu, era delegat tehnic pe lângă comisarul general Artur Văitoianu și pe lângă Ministerul de Interne a Republicii Moldovenești, iar interviul său pentru ziarul „Sfatul Țării” din 11/24 iulie 1918, se referă la reorganizarea poliției basarabene după Unirea cu România. Voinescu și-a început cariera ca magistrat, apoi a fost judecător de instrucție, contribuind la modernizarea poliției române și va deveni ulterior director general al Polițiilor și Siguranței Statului. Era o fire artistică, a făcut și literatură, scriind piese de teatru, fapt pentru care va fi admis după război în Societatea Scriitorilor Români.

Spre deosebire de Linteș, care respectă aparențele și formalitățile poziției oficiale pe care-o ocupa, Voinescu este tranșant în a puncta principalele dificultăți întâlnite în reorganizarea poliției, iar limbajul său, deosebit de viu și categoric, face captivantă lectura acestui interviu.

El menționează că în Basarabia de la revoluție era o poliție municipală în loc de poliția de stat. „Dintre toate instituțiile regimului țarist, aceea care a concentrat asupra sa mai multă ură era poliția, consemna delegatul tehnic, prin ea se manifesta puterea tiraniei. Ea era unealta cea mai odioasă a abuzurilor puterii autocrate. Ea era personificare arbitrariului. Ea inspira cea mai mare oroare. De aceea i s-a dat cea dintâi lovitură, fiind dizolvată din primele zile. În locul ei s-au alcătuit în Rusia poliții comunale, recrutate de către autoritățile municipale”. Acesta recunoștea că „potrivit liniei noastre de conduită de a nu ne atinge de organele care-și îndeplinesc rolul, noi am voit să respectăm această organizare polițienească”, dar până la urmă, „aceasta a fost cu neputință”.

Voinescu constată că dacă „poliția țaristă era o unealtă de tiranie, cea municipală nici măcar nu merita numele de poliție. Ea nu era poliție, ci o îngrămădire de elemente de toate speciile, adunate spre a sprijini cariera demagogică a persoanelor aduse pe valul turburărilor în fruntea municipalității”. Potrivit acestuia, Ministerul de Interne avea un control absolut iluzoriu asupra acestei poliții, doar o dată pe an prefectul de poliție fiind obligat să prezinte un raport asupra activității sale. „Cu asemenea adunătură de partizani politici obișnuiți să declame pe la răspântii asupra nelegitimității proprietății, concluziona Voinescu, nu se putea asigura avutul și viața cetățenilor”.

Acesta relevă în câteva cuvinte situația criminogenă din Chișinău, unde chiar dacă era un personal de peste 300 de polițiști, „hoțiile, jafurile și crimele se înmulțeau în proporții enorme. Tâlharii operau fățiș, în mijlocul orașului. Făceau spargeri sub ochii miliției, care nu manifesta nicio dorință de a se amesteca în trebile tovarășilor tâlhari. Nu exista pază, nu se făceau cercetări. Cine era prădat rămânea bun prădat. Din chiar procesele-verbale dresate de miliție se poate constata creșterea îngrijorătoare a hoțiilor, spargerilor și crimelor, toate rămase nedescoperite”.

Măsurile întreprinse de Voinescu în redresarea situației poliției sunt deosebit de relevante pentru înțelegerea relațiilor care existau atunci între autoritățile române și administrația publică locală. Primarul orașului Chișinău, Alexandr Schmidt, fiul renumitului primar Carol Schmidt, vizibil iritat de interferența și inspecțiile delegatului român, a adresat comisarului Văitoianu un demers în care se arăta „foarte alarmat de zvonurile ce circulau că e vorba să se alcătuiască o poliție de stat alături de cea orășenească... și își exprima părerea că aceasta ar putea provoca mari nemulțumiri în oraș”.

Voinescu s-a prezentat la Schmidt pentru a-l anunța că autoritățile române erau hotărâte să reorganizeze poliția, la care primarul a replicat că se va supune ca primar ordinelor, „dar ca om nu pot să aprob jertfirea unui principiu pentru care am luptat atât de mult”.

Schmidt a cerut două zile pentru a aduce miliției la cunoștință hotărârea guvernului român, dar această cerere a fost respinsă, el fiind rugat în aceeași zi, de 2 iulie 1918 „să dea ordinile cuvenite pentru instalarea noilor organe polițienești. I s-a pus totodată în vedere că orice mișcare se va reprima cu toată energia, făcându-l răspunzător de cele ce vor urma”.

A doua zi Voinescu a venit la Prefectura Poliției, unde a comunicat noile dispoziții și așa cum era de așteptat, „milițienii au răspuns că vor părăsi serviciul. La aceasta am răspuns că sunt liberi a face ce vor, dar nu vor putea să plece decât pe rând, până ce noii numiți vor lua în primire slujba”.

Decizia autorităților române a generat „între milițieni o agitație dezmățată”, întreținută de provocatori, care între altele au răspândit zvonurile: că oricine va depune jurământul și se va angaja în poliție va fi nevoit să slujească obligatoriu timp de 5 ani; că dacă vor părăsi slujba după un an, ceilalți patru îi vor face în pușcărie; că românii le vor reduce lefurile și-i vor lăsa să moară de foame; că țarul se va întoarce și-i va spânzura pe toți cei care vor jura României.

Presimțind escaladarea nemulțumirilor, Voinescu s-a deplasat în dimineața următoare (4 iulie) în localul poliției, unde „d. Fouque, fostul șef de poliție, ținea o cuvântare înflăcărată, prin care zicea că-și ia rămas-bun de la milițieni. Am convocat la rândul meu milițienii și m-am adresat în special moldovenilor noștri. Le-am arătat în graiul lor că românii nu vor decât binele norodului moldovenesc, fratele lor, pe care doresc să-l vadă stăpân în casa lui”. La asta, potrivit oficialului român, un moldovean bătrân cu lacrimi în ochi a strigat „așa cum grăiești mata este foarte bine. Iaca, eu-s bătrân amuș, dar am să jur credință craiului românesc... toți milițienii atunci au declarat în gura mare că ei vor jura și nu-și vor lepăda serviciul”.

La mulți dintre ei atitudinea s-a schimbat peste noapte, dar 80 din 300 „au rămas în hotărârea lor de a-și face datoria înainte. Mai toți sunt moldoveni. Jurământul s-a depus miercuri cu ceremonie deosebită, cu asistența religioasă a părintelui Gheorghiu, fost protopop de Tulcea. Pe lângă acești foști miliționeri, am mai angajat până acum 60 de bucovineni și ardeleni, astfel ca paza nu a suferit nicio slăbire”.

Voinescu s-a referit și la schimbarea uniformelor poliției, precum și a dotării sale, acesta declarând că „șepcile greoaiei ale miliționerilor ruși cu săbiile de care se împiedicau mă obsedează. Am interveni pe lângă dl colonel Racoviță, comandantul Jandarmeriei, să ne dea căști de-ale jandarmilor... ca armă vor purta un revolver, iar în mână un băț de cauciuc sau de lemn”.

În încheiere, cel care se datora reorganizarea totală a poliției din Basarabia, avea să anunțe că ceea ce s-a făcut la Chișinău se va face în toate orașele. Pretutindeni milițiile municipale urmau să intre în cadrele poliției de stat. Ea urma să fie întreținută din fondurile plătite de primării și era obligată să execute ordonanțele și dispozițiile acestora, așa cum era în România.