1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Hrana și solda prizonierilor de la Dobrovăț

Potrivit unui ordin românesc, ofițerii prizonieri primeau 750 grame de pâine pe zi, de cinci ori pe săptămână, în două zile distribuindu-se mămăligă. Rația de pâine avea să se reducă din aprilie 1917 la 500 grame/zi, la fel cum se redusese și pentru populația civilă românească. Prizonierii primeau carne zilnic, mai puțin vineri. Întrucât vitele erau extrem de slabe, carnea conținea oase în proporție de 20%. Doctorul elvețian Bacilieri avea să observe că prizonierii de la Dobrovăț mâncau mai bine în comparație cu bolnavii și cu medicii din spitalele din Iași.

La începutul anului 1918, doctorul Guillermin nota că toți ofițerii se prezentau într-o stare nutrițională bună. Mâncarea era suficientă, dar puțin variată: supe, cartofi, fasole, făinoase, brânză și paste. Se dădeau zilnic 500 grame de pâine. Prizonierii nu mai primeau carne, după cum nu primea nici populația civilă. Perioadele de lipsuri și de abundență alternaseră. În sat se găseau ouă, lapte, slănină, grăsime, nuci și prune, iar responsabilul popotei era autorizat să cumpere asemenea produse.

Pregătirea hranei se făcea în regie. Bucătarii erau și ei prizonieri și pregăteau alimentele sub supravegherea ofițerilor. Bucătăria era mică și curată, dar modul în care era servită masa nu a fost niciodată de apreciat. În 1918 masa era servită în trei schimburi, atât din cauza spațiului restrâns, cât și ca urmare a lipsei de farfurii și tacâmuri. Ofițerilor li se rețineau pentru hrană, din soldă, între 45 și 60 de lei lunar, potrivit prețului de cost.

Între august 1916-martie 1917, soldele plătite de statul român ofițerilor prizonieri erau la nivelul celor primite de ofițerii cu grade echivalente din Armata Română. Ca urmare a faptului că guvernele german și austro-ungar reduseseră în primăvara anului 1917 valoarea soldei pentru ofițerii români aflați în lagărele din Germania și Austro-Ungaria, guvernul de la Iași a redus la rândul său soldele ofițerilor prizonieri pe care îi deținea. Reducerile nu s-au aplicat în cazul ofițerilor turci prizonieri, al căror guvern nu redusese soldele prizonierilor ofițeri internați în lagărele sale.

Astfel, dacă la început un maior prizonier lua 436,50 lei, din aprilie 1917 el primea doar 262, 50 lei. Un sublocotenent austro-ungar sau german primea 226,90 lei inițial, iar din aprilie 1917, cel dintâi primea 189 de lei, în vreme ce al doilea doar 156,25 de lei; în schimb un locotenent turc primea 260 de lei.

Starea de sănătate

Prizonierii se prezentau bine în primăvara anului 1917. În iarna abia trecută nu se înregistraseră bolnavi grav, nu avusese loc niciun deces, deși populația satului fusese decimată de tifosul exantematic. În martie 1918 avea să moară aici, de difterie, un ofițer prizonier.

Un medic austriac și un medic militar român existau în lagăr în martie 1917. Toate camerele erau încălzite cu sobe, iar iarna fuseseră lemne suficiente. Prizonierilor aveau să li se facă injecții împotriva holerei. Medicamentele care erau folosite în Armata Română erau oferite gratuit și ofițerilor prizonieri. Comandantul lagărului permitea achiziționarea de la Iași sau Vaslui a unor medicamente și obiecte de toaletă pentru ofițerii prizonieri, costurile fiind suportate de aceștia din urmă. Problema era că majoritatea medicamentelor lipseau în Iași.

Infirmeria se găsea la începutul anului 1918 într-o anexă a clădirii principale. Era vorba de o cameră cu patru paturi, curată și bine încălzită. Exista posibilitatea amenajării rapide a unei alte camere în caz de nevoie.

Corespondență și ajutoare externe

Până la sfârșitul lunii martie 1917, corespondența nu funcționa. Prizonierii nu primiseră vești de la familiile lor, acestea neștiind dacă erau în viață. De altfel, în acel moment ofițerii prizonieri de la Dobrovăț ar fi preferat să fie trimiși în Rusia, unde ei credeau că erau condiții de viață mai bune în comparație cu cele din România. Elvețienii recomandau înștiințarea guvernelor german și austro-ungar în legătură cu situația prizonierilor aflați la Dobrovăț și trimiterea de rufărie, haine, pantofi, săpun și alimente. Aceste bunuri puteau fi cumpărate din Rusia sau din Suedia și trimise pe calea ferată, cu un delegat al Crucii Roșii. Și în lunile următoare, prizonierii de la Dobrovăț au cerut, prin intermediul elvețienilor, să le fie trimisă rufărie, ochelari, cărți, tacâmuri, chiuvete și alte bunuri.

Doctorul Bacilieri își asumase preluarea cărților poștale ale prizonierilor către familiile lor. După ce aveau să fie cenzurate de către autoritățile militare române, cărțile poștale urmau să fie trimise la Berna, iar de acolo în Germania și Austro-Ungaria. Și în alte vizite pe care le-a făcut în lunile octombrie și noiembrie 1917, doctorul Bacilieri, în calitatea sa diplomatică, a asumat să facă servicii poștale pentru prizonieri, aducându-le acestora scrisori sau bani de la familii sau făcând să le parvină celor din urmă scrisori de la captivi.

Unii dintre ofițerii prizonieri care aveau acasă o bună stare materială au primit sume importante de bani. Cei cu o situație modestă au fost ajutați de cei dintâi. Prizonierii de la Dobrovăț au trimis în mod regulat ajutoare cadeților și stegarilor aflați în alte lagăre românești, spre exemplu la Șipote.

Prin intermediul elvețienilor, la începutul anului 1918, ofițerii austro-ungari au primit bani din partea Crucii Roșii austriece, proveniți din surse private. Tot atunci, prizonierii austro-ungari au primit inclusiv împrumuturi, pe bază de chitanță, din partea reprezentanților Legației Elveției. Existau restricții pentru prizonieri în privința cheltuirii banilor. Exceptând cheltuielile obișnuite, spre exemplu, cele care priveau rația de hrană, un prizonier putea întrebuința doar 20 de lei pe săptămână. Ca urmare a intervenției elvețienilor, românii le-au permis ofițerilor prizonieri, din februarie 1918, să cheltuiască 20 de lei/săptămână. Elvețienii le-au făcut și alte servicii ofițerilor Centrali internați la Dobrovăț. Spre exemplu, în martie 1918 le-au adus cafea și rom, produse rare în acest moment.

Timp liber, disciplină, evadări

Ofițerii prizonieri nu aveau pentru lectură nici ziare, nici cărți în primele luni de captivitate la Dobrovăț. Dacă la începutul anului 1917 gazetele erau interzise, un an mai târziu guvernul român trimitea zilnic în lagăr 15 ziare în limbile română și franceză. În martie 1917, prizonierii au făcut liste de cărți, care urmau a fi cumpărate de la Iași, în măsura în care erau de vânzare. Ulterior, mai mulți ofițeri au primit cărți de drept și chimie.

Lecții de limbi străine erau date, reciproc, de către ofițeri. Se puteau ține conferințe periodic, spre exemplu despre agricultură. Existau câteva instrumente muzicale în lagăr, astfel încât ofițerii constituiseră o mică orchestră. Jocurile de cărți și de șah nu erau extinse, poate și pentru că nu exista un local potrivit. În lagărul de la Dobrovăț nu exista un serviciu religios pentru prizonieri, de altfel diverși din punct de vedere al credințelor împărtășite.

Prizonierii au putut face la început plimbări în apropierea lagărului. Deoarece unii ofițeri încercaseră să evadeze, li s-a impus tuturor plimbarea în curtea cea mai mică a complexului unde erau internați. La începutul anului 1918, pe cuvânt de onoare, ofițerii puteau face plimbări în libertate, între două și șase ore. În lunile care au precedat repatrierea, prizonierii puteau circula liber în apropierea lagărului, fără să-și mai dea cuvântul de onoare.

Între ofițerii prizonieri și ordonanțele lor se iviseră neînțelegeri la începutul anului 1917. Ordonanțele puteau fi pedepsite de ofițerii prizonieri dacă nu-și făceau datoria, însă numai cu aprobarea comandantului român; nu era permisă bătaia.

Unii dintre prizonierii internați la Dobrovăț au încercat să evadeze. În martie 1917, cei prinși în urma unor asemenea tentative erau închiși într-o pivniță. Un locotenent austriac și un soldat german reușiseră să evadeze la începutul lunii ianuarie 1918.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

În cea de a treia şi ultimă şedinţă a Conferinței de la Viena, ţinută la 2 aprilie 1924, punctele de vedere diametral opuse s-au afirmat din nou. În urma memoriului delegaţiei române din 31 martie 1924, care a demonstrat nu numai delegaţiei sovietice ci şi opiniei publice internaţionale dreptul legitim al României asupra Basarabiei, partea sovietică se află în faţa a două alternative: fie acceptarea punctului de vedere românesc şi recunoaşterea Basarabiei ca definitiv română, fie insistarea în problema plebiscitului, ceea ce ar fi dus lamentabil la eşuarea conferinţei.

Prin declaraţia sa din 2 aprilie 1924, partea sovietică a ales cea de a doua soluţie, cerând din nou, în mod imperios, organizarea unui plebiscit în Basarabia ca un criteriu de stabilire a apartenenţei acestei provincii la România sau U.R.S.S.. Negând din nou drepturile istorice în soluţionarea problemei Basarabiei care i-ar fi privat de orice drept de a interveni în această chestiune, delegaţia sovietică a declarat că până la organizarea plebiscitului va continua să considere Basarabia ca parte a teritoriului U.R.S.S., dat fiind faptul că ea nu poate recunoaşte că „anexarea Basarabiei în 1918 de trupele regale ale României prin forţă şi violenţă, ar putea crea pentru coroana României oarecare drepturi asupra Basarabiei”.

În asemenea circumstanţe, prin declaraţia făcută în aceeaşi şedinţă, partea română a menţionat, încă o dată, că de la începutul negocierilor a ţinut să precizeze că ea a fost trimisă la Conferinţă pentru a trata pe bazele indicate la Lausanne reluarea relaţiilor normale între cele două ţări, înţelegând necesitatea recunoaşterii status-quo-ului teritoriului actual. Insistenţa U.R.S.S. în problema plebiscitului, ca mijloc excepţional pentru soluţionarea dificultăţilor internaţionale, în cazul Basarabiei al cărui caracter era eminamente românesc şi având în vedere actele repetate de autodeterminare, era privită ca inutilă şi jignitoare, zădărnicind continuarea tratativelor. În această atmosferă, N. Krestinski, şeful delegaţiei U.R.S.S., a anunţat închiderea şedinţei şi, implicit, a conferinţei.

Ruperea tratativelor româno-sovietice a provocat numeroase reacţii în opinia publică internaţională, ceea ce demonstra interesul acesteia în soluţionarea problemei Basarabiei. Comportamentul delegaţiei sovietice a provocat îngrijorări în rândul unor state europene, îndeosebi în rândul celor din centrul şi sud-estul continentului.

Ziarul „Narodni Listy” din Praga, comentând insuccesul tratativelor, arăta că această ruptură înseamnă un eşec sensibil pentru diplomaţia sovietică şi un preludiu nefavorabil pentru Conferinţa de la Londra care, după cum afirma presa sovietică, „va fi câmpul unei lupte decisive pentru situaţia internaţională a U.R.S.S.”

La rândul său, ziarul polonez „Kurier Poranny” din 3 aprilie 1924 scria: „Polonia este legată printr-o alianţă cu România şi de aceea aventura lui Krestinski de la Viena loveşte nu numai în România, dar indirect şi în Polonia”.

Presa austriacă a comentat foarte viu rezultatul Conferinţei de la Viena. Ziarul „Neue Freie Presse” menţiona că, oricât de democratică ar fi ideea plebiscitului, trebuie, totuşi, amintit că tocmai în ţările limitrofe U.R.S.S. şi în cadrul U.R.S.S., principiul democratic nu este valabil: „Pe Rusia n-o interesează Basarabia, ci gurile Dunării pentru a ocupa un loc cât mai larg la Marea Neagră, urmând expansiunea tradiţională spre sud, care a fost din generaţie în generaţie, scopul urmărit de imperialismul rus”, conchidea cotidianul vienez.

Ziarul „Reichspost” regreta eşecul conferinţei şi adăuga că U.R.S.S. va începe o violentă propagandă în Basarabia, ceea ce va da loc, fără îndoială, la conflicte din ambele părţi, iar „Neues Wiener Tagblatt”, un alt cotidian austriac opina că Rusia, prin întreruperea tratativelor de la Viena, a vrut să exercite prin România o presiune contra Franţei.

Poziţia U.R.S.S. în timpul Conferinţei de la Viena a fost comentată pe larg şi cu ostentaţie de presa din ţările revizioniste. Astfel, „Deutsche Allgemein Zeitung” arăta că „situaţia încordată este de natură a nu lăsa României, devenită aşa de mare într-o noapte, liniştea, şi de a îndepărta de ea interesul capitalului internaţional. Ajutorul Franţei ar fi într-un caz serios numai problematic şi Poincaré n-are deloc intenţia de a pune armata franceză în serviciul intereselor româneşti şi invers, chestiunea Basarabiei putând deveni un pericol serios de război, care să depăşească limitele unui conflict local”.

În numărul din 9 aprilie 1924 „Neue Freie Presse” din Viena aprecia că ruptura tratativelor de la Viena a avizat lumea că în sud-estul Europei există o chestie teritorială serioasă: „După Conferinţa de la Viena, arăta ziarul, oricine va pricepe că ajutorarea directă sau indirectă în chestia Basarabiei va fi considerată drept act inamic şi participare indirectă la ocuparea teritoriului sovietic”.

Afirmaţiile ziarului austriac parafrazau declaraţia adjunctului comisarului poporului pentru relaţii externe a U.R.S.S., M. Litvinov, făcută reprezentanţilor presei la 7 aprilie 1924 în legătură cu eşuarea Conferinţei sovieto-române de la Viena. Diplomatul sovietic a ţinut să precizeze în această declaraţie că România şi aliaţii Antantei continuă să creadă că toate problemele internaţionale se soluţionează la Paris şi Londra, iar ratificarea de către parlamentul francez a protocolului de la Paris, din 28 octombrie 1920, îi va soluţiona României problema cu U.R.S.S., în ceea ce priveşte Basarabia. M. Litvinov a menţionat că acum în lume există Uniunea Sovietică care nu va permite nici Franţei, nici Angliei să-i dicteze linia de conduită, iar „orice susţinere materială şi morală a României în problema Basarabiei va fi privită de Uniunea Sovietică ca un act ostil şi participare indirectă la ocuparea unui teritoriu sovietic”.

Opinia publică română şi cercurile politice de la Bucureşti au fost profund afectate de modalitatea desfăşurării tratativelor de la Viena şi de rezultatul lor defavorabil. Merită, în acest sens, o atenţie deosebită activitatea desfăşurată de N. Titulescu la Londra, care s-a angajat într-o polemică vie cu reprezentantul sovietic C. Racovski pentru apărarea punctului de vedere românesc.

În unul din interviurile acordate de N. Titulescu în „Manchester Guardian” este făcută o amplă explicaţie a problemei plebiscitului care a devenit obiectivul tratativelor sovieto-române de la Viena. După cum arăta diplomatul român: „Un plebiscit în Basarabia nu este doar inutil, dar este injust şi periculos. Inutil, fiind că voinţa Basarabiei a fost clar exprimată în 1918 şi, de atunci, în trei alegeri generale care au avut loc din 1918 până astăzi, nimeni nu a cerut separarea Basarabiei de Patria-mamă. Plebiscitul este injust fiindcă admiţându-l, România va fi unica ţară din Europa de la care s-ar cere, după consacrarea situaţiei sale internaţionale, creată prin tratate, un referendum pentru tranşarea definitivă a unei situaţii deja recunoscute. În fine, plebiscitul va fi periculos deoarece va fi o ocazie de propagandă contra ordinii sociale admise în România”. La rândul său, V. Cădere într-un articol din „Mercure de France” menţiona, că problema plebiscitului pune în discuţie caracterul etnografic al Basarabiei şi valoarea diverselor adunări basarabene care au decis reunirea cu România.

Problema Conferinţei de la Viena a stat şi în atenţia dezbaterilor Camerei Deputaţilor, în şedinţa din 4 aprilie 1924. Al. Vaida-Voevod cerea ministrului de externe I.G. Duca să explice cum au decurs tratativele cu sovieticii la Viena, tratative eşuate şi care, după părerea sa, n-ar fi trebuit începute. I.G. Duca a confirmat eşecul conferinţei precizând că tezele celor două delegaţii erau contrare, ele convenind astfel la închiderea conferinţei. Ministrul român de externe a precizat că geneza tratativelor a fost în tratativele de la Tiraspol, dar partea română a dorit să preia raporturile cu guvernul sovietic în condiţiile recunoaşterii actualelor frontiere ale României.

Conferinţa de la Viena a fost ultima şi cea mai importantă întâlnire bilaterală sovieto-română din perioada respectivă. Importanţa sa rezidă din mai multe considerente. Astfel, reeditând cronologic evoluţia raporturilor dintre Moscova şi Bucureşti, constatăm, în primul rând, o deviere progresivă a poziţiei sovietice în problema Basarabiei de la conciliatorism excesiv la intransigenţă absolută. Explicaţia îşi are locul în contextul creşterii treptate a influenţei internaţionale a statului sovietic, revenit în prima scenă a politicii europene. Acest fapt a influenţat şi desfăşurarea tratativelor de la Viena. Indiscutabil că din punct de vedere istoric, adevărul în problema Basarabiei era de partea României, acest fapt fiind consemnat şi de Puterile Aliate prin tratatul din 28 octombrie 1920. Din această cauză, partea sovietică, după o încercare timidă, a abandonat acest teren de discuţii. Argumentele istorice, etnice sau geografice erau defavorabile Moscovei în susţinerea tezei sale privind Basarabia. Recunoscută de puterile europene, Uniunea Sovietică şi-a fundamentat revendicările pe temeiul juridic. Or juridic, România nu obţinuse de la un guvern rus recunoaşterea drepturilor sale asupra Basarabiei, aşa cum cerea litera dreptului internaţional. Acest fapt l-au conştientizat şi Puterile Aliate care au lăsat în convenţia basarabeană o portiţă, prin articolul IX, pentru reglementarea acestei situaţii. Plasând interesele sale politice şi geostrategice în spatele acestor revendicări, Uniunea Sovietică a ştiut să exploateze avantajul acestui argument. Chiar în timpul tratativelor de la Varşovia L. Karahan i-a declarat lui G. Filality că recunoaşterea Basarabiei de către Marile Puteri a fost condiţionată de semnarea unui acord ulterior cu Rusia în această problemă. Pentru partea română devenea evident faptul că în relaţiile cu o mare putere, mai ales aflată în ascensiune, adevărul istoric era insuficient în lipsa unei reglementări juridice clare a situaţiei Basarabiei.

După anul 1924 puterile europene au înţeles interesele U.R.S.S în această problemă, de aceea au devenit precaute în a-şi asuma vre-un angajament faţă de frontiera de est a României. Acest lucru a fost sesizat şi de presa europeană a vremii care considera că o asistenţă directă sau indirectă acordată României în problema Basarabiei era privită la Moscova ca un act neloial faţă de guvernul sovietic. Evoluţia ulterioară a relaţiilor sovieto-române nu lasă nici o îndoială asupra asupra acestui fapt.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.