1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

În cea de a treia şi ultimă şedinţă a Conferinței de la Viena, ţinută la 2 aprilie 1924, punctele de vedere diametral opuse s-au afirmat din nou. În urma memoriului delegaţiei române din 31 martie 1924, care a demonstrat nu numai delegaţiei sovietice ci şi opiniei publice internaţionale dreptul legitim al României asupra Basarabiei, partea sovietică se află în faţa a două alternative: fie acceptarea punctului de vedere românesc şi recunoaşterea Basarabiei ca definitiv română, fie insistarea în problema plebiscitului, ceea ce ar fi dus lamentabil la eşuarea conferinţei.

Prin declaraţia sa din 2 aprilie 1924, partea sovietică a ales cea de a doua soluţie, cerând din nou, în mod imperios, organizarea unui plebiscit în Basarabia ca un criteriu de stabilire a apartenenţei acestei provincii la România sau U.R.S.S.. Negând din nou drepturile istorice în soluţionarea problemei Basarabiei care i-ar fi privat de orice drept de a interveni în această chestiune, delegaţia sovietică a declarat că până la organizarea plebiscitului va continua să considere Basarabia ca parte a teritoriului U.R.S.S., dat fiind faptul că ea nu poate recunoaşte că „anexarea Basarabiei în 1918 de trupele regale ale României prin forţă şi violenţă, ar putea crea pentru coroana României oarecare drepturi asupra Basarabiei”.

În asemenea circumstanţe, prin declaraţia făcută în aceeaşi şedinţă, partea română a menţionat, încă o dată, că de la începutul negocierilor a ţinut să precizeze că ea a fost trimisă la Conferinţă pentru a trata pe bazele indicate la Lausanne reluarea relaţiilor normale între cele două ţări, înţelegând necesitatea recunoaşterii status-quo-ului teritoriului actual. Insistenţa U.R.S.S. în problema plebiscitului, ca mijloc excepţional pentru soluţionarea dificultăţilor internaţionale, în cazul Basarabiei al cărui caracter era eminamente românesc şi având în vedere actele repetate de autodeterminare, era privită ca inutilă şi jignitoare, zădărnicind continuarea tratativelor. În această atmosferă, N. Krestinski, şeful delegaţiei U.R.S.S., a anunţat închiderea şedinţei şi, implicit, a conferinţei.

Ruperea tratativelor româno-sovietice a provocat numeroase reacţii în opinia publică internaţională, ceea ce demonstra interesul acesteia în soluţionarea problemei Basarabiei. Comportamentul delegaţiei sovietice a provocat îngrijorări în rândul unor state europene, îndeosebi în rândul celor din centrul şi sud-estul continentului.

Ziarul „Narodni Listy” din Praga, comentând insuccesul tratativelor, arăta că această ruptură înseamnă un eşec sensibil pentru diplomaţia sovietică şi un preludiu nefavorabil pentru Conferinţa de la Londra care, după cum afirma presa sovietică, „va fi câmpul unei lupte decisive pentru situaţia internaţională a U.R.S.S.”

La rândul său, ziarul polonez „Kurier Poranny” din 3 aprilie 1924 scria: „Polonia este legată printr-o alianţă cu România şi de aceea aventura lui Krestinski de la Viena loveşte nu numai în România, dar indirect şi în Polonia”.

Presa austriacă a comentat foarte viu rezultatul Conferinţei de la Viena. Ziarul „Neue Freie Presse” menţiona că, oricât de democratică ar fi ideea plebiscitului, trebuie, totuşi, amintit că tocmai în ţările limitrofe U.R.S.S. şi în cadrul U.R.S.S., principiul democratic nu este valabil: „Pe Rusia n-o interesează Basarabia, ci gurile Dunării pentru a ocupa un loc cât mai larg la Marea Neagră, urmând expansiunea tradiţională spre sud, care a fost din generaţie în generaţie, scopul urmărit de imperialismul rus”, conchidea cotidianul vienez.

Ziarul „Reichspost” regreta eşecul conferinţei şi adăuga că U.R.S.S. va începe o violentă propagandă în Basarabia, ceea ce va da loc, fără îndoială, la conflicte din ambele părţi, iar „Neues Wiener Tagblatt”, un alt cotidian austriac opina că Rusia, prin întreruperea tratativelor de la Viena, a vrut să exercite prin România o presiune contra Franţei.

Poziţia U.R.S.S. în timpul Conferinţei de la Viena a fost comentată pe larg şi cu ostentaţie de presa din ţările revizioniste. Astfel, „Deutsche Allgemein Zeitung” arăta că „situaţia încordată este de natură a nu lăsa României, devenită aşa de mare într-o noapte, liniştea, şi de a îndepărta de ea interesul capitalului internaţional. Ajutorul Franţei ar fi într-un caz serios numai problematic şi Poincaré n-are deloc intenţia de a pune armata franceză în serviciul intereselor româneşti şi invers, chestiunea Basarabiei putând deveni un pericol serios de război, care să depăşească limitele unui conflict local”.

În numărul din 9 aprilie 1924 „Neue Freie Presse” din Viena aprecia că ruptura tratativelor de la Viena a avizat lumea că în sud-estul Europei există o chestie teritorială serioasă: „După Conferinţa de la Viena, arăta ziarul, oricine va pricepe că ajutorarea directă sau indirectă în chestia Basarabiei va fi considerată drept act inamic şi participare indirectă la ocuparea teritoriului sovietic”.

Afirmaţiile ziarului austriac parafrazau declaraţia adjunctului comisarului poporului pentru relaţii externe a U.R.S.S., M. Litvinov, făcută reprezentanţilor presei la 7 aprilie 1924 în legătură cu eşuarea Conferinţei sovieto-române de la Viena. Diplomatul sovietic a ţinut să precizeze în această declaraţie că România şi aliaţii Antantei continuă să creadă că toate problemele internaţionale se soluţionează la Paris şi Londra, iar ratificarea de către parlamentul francez a protocolului de la Paris, din 28 octombrie 1920, îi va soluţiona României problema cu U.R.S.S., în ceea ce priveşte Basarabia. M. Litvinov a menţionat că acum în lume există Uniunea Sovietică care nu va permite nici Franţei, nici Angliei să-i dicteze linia de conduită, iar „orice susţinere materială şi morală a României în problema Basarabiei va fi privită de Uniunea Sovietică ca un act ostil şi participare indirectă la ocuparea unui teritoriu sovietic”.

Opinia publică română şi cercurile politice de la Bucureşti au fost profund afectate de modalitatea desfăşurării tratativelor de la Viena şi de rezultatul lor defavorabil. Merită, în acest sens, o atenţie deosebită activitatea desfăşurată de N. Titulescu la Londra, care s-a angajat într-o polemică vie cu reprezentantul sovietic C. Racovski pentru apărarea punctului de vedere românesc.

În unul din interviurile acordate de N. Titulescu în „Manchester Guardian” este făcută o amplă explicaţie a problemei plebiscitului care a devenit obiectivul tratativelor sovieto-române de la Viena. După cum arăta diplomatul român: „Un plebiscit în Basarabia nu este doar inutil, dar este injust şi periculos. Inutil, fiind că voinţa Basarabiei a fost clar exprimată în 1918 şi, de atunci, în trei alegeri generale care au avut loc din 1918 până astăzi, nimeni nu a cerut separarea Basarabiei de Patria-mamă. Plebiscitul este injust fiindcă admiţându-l, România va fi unica ţară din Europa de la care s-ar cere, după consacrarea situaţiei sale internaţionale, creată prin tratate, un referendum pentru tranşarea definitivă a unei situaţii deja recunoscute. În fine, plebiscitul va fi periculos deoarece va fi o ocazie de propagandă contra ordinii sociale admise în România”. La rândul său, V. Cădere într-un articol din „Mercure de France” menţiona, că problema plebiscitului pune în discuţie caracterul etnografic al Basarabiei şi valoarea diverselor adunări basarabene care au decis reunirea cu România.

Problema Conferinţei de la Viena a stat şi în atenţia dezbaterilor Camerei Deputaţilor, în şedinţa din 4 aprilie 1924. Al. Vaida-Voevod cerea ministrului de externe I.G. Duca să explice cum au decurs tratativele cu sovieticii la Viena, tratative eşuate şi care, după părerea sa, n-ar fi trebuit începute. I.G. Duca a confirmat eşecul conferinţei precizând că tezele celor două delegaţii erau contrare, ele convenind astfel la închiderea conferinţei. Ministrul român de externe a precizat că geneza tratativelor a fost în tratativele de la Tiraspol, dar partea română a dorit să preia raporturile cu guvernul sovietic în condiţiile recunoaşterii actualelor frontiere ale României.

Conferinţa de la Viena a fost ultima şi cea mai importantă întâlnire bilaterală sovieto-română din perioada respectivă. Importanţa sa rezidă din mai multe considerente. Astfel, reeditând cronologic evoluţia raporturilor dintre Moscova şi Bucureşti, constatăm, în primul rând, o deviere progresivă a poziţiei sovietice în problema Basarabiei de la conciliatorism excesiv la intransigenţă absolută. Explicaţia îşi are locul în contextul creşterii treptate a influenţei internaţionale a statului sovietic, revenit în prima scenă a politicii europene. Acest fapt a influenţat şi desfăşurarea tratativelor de la Viena. Indiscutabil că din punct de vedere istoric, adevărul în problema Basarabiei era de partea României, acest fapt fiind consemnat şi de Puterile Aliate prin tratatul din 28 octombrie 1920. Din această cauză, partea sovietică, după o încercare timidă, a abandonat acest teren de discuţii. Argumentele istorice, etnice sau geografice erau defavorabile Moscovei în susţinerea tezei sale privind Basarabia. Recunoscută de puterile europene, Uniunea Sovietică şi-a fundamentat revendicările pe temeiul juridic. Or juridic, România nu obţinuse de la un guvern rus recunoaşterea drepturilor sale asupra Basarabiei, aşa cum cerea litera dreptului internaţional. Acest fapt l-au conştientizat şi Puterile Aliate care au lăsat în convenţia basarabeană o portiţă, prin articolul IX, pentru reglementarea acestei situaţii. Plasând interesele sale politice şi geostrategice în spatele acestor revendicări, Uniunea Sovietică a ştiut să exploateze avantajul acestui argument. Chiar în timpul tratativelor de la Varşovia L. Karahan i-a declarat lui G. Filality că recunoaşterea Basarabiei de către Marile Puteri a fost condiţionată de semnarea unui acord ulterior cu Rusia în această problemă. Pentru partea română devenea evident faptul că în relaţiile cu o mare putere, mai ales aflată în ascensiune, adevărul istoric era insuficient în lipsa unei reglementări juridice clare a situaţiei Basarabiei.

După anul 1924 puterile europene au înţeles interesele U.R.S.S în această problemă, de aceea au devenit precaute în a-şi asuma vre-un angajament faţă de frontiera de est a României. Acest lucru a fost sesizat şi de presa europeană a vremii care considera că o asistenţă directă sau indirectă acordată României în problema Basarabiei era privită la Moscova ca un act neloial faţă de guvernul sovietic. Evoluţia ulterioară a relaţiilor sovieto-române nu lasă nici o îndoială asupra asupra acestui fapt.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Dobrovăț: lagăr pentru ofițeri

Situat la aproape 30 de km sud-est de Iași, în urmă cu un veac satul Dobrovăț aparținea din punct de vedere adminstrativ județului Vaslui. Moșia Dobrovăț făcea parte de la sfârșitul secolului XIX din Domeniile Coroanei. Lângă sat se afla biserica ridicată de Ștefan cel Mare. În urma intervențiilor succesive, biserica dobândise trei turle mari, de tip bulb, nemaiamintind de ctitoria ștefaniană, care fusese ridicată în cunoscutul stil moldovenesc. În apropierea bisericii se găsea o clădire mare de piatră, cu etaj, ridicată de familia Racoviță.

În acest complex funcționase timp de câteva veacuri o mănăstire. După secularizarea din timpul domnitorului Alexandru Ioan Cuza, lăcașul de cult dobândise statutul de biserică de mir, iar casa Racoviță avusese diferite destinații, penitenciar, orfelinat de fete, apoi școală de agricultură. Curtea școlii era mică, fiind separată printr-un zid de piatră de curtea mai mare a bisericii, care era și ea împrejmuită cu zid.

La Dobrovăț a funcționat în anii 1916-1918 un lagăr pentru ofițerii Centrali ajunși în mâinile românilor. Despre acest lagăr avem informații variate, inclusiv câteva rapoarte elvețiene contemporane. Medicul Luciano Bacilieri, maior în Armata Elvețiană, făcea parte dintr-o structură însărcinată cu apărarea intereselor Puterilor Centrale în România. Bacilieri a făcut o vizită la Dobrovăț în zilele de 28-29 martie 1917, dar a ajuns acolo și în octombrie, apoi în noiembrie 1917. Doctorul René Guillermin și căpitanul Walther v. Stockar au vizitat și ei lagărul Dobrovăț la 4 februarie și la 13 martie 1918.

Distanța de la Iași la Dobrovăț putea fi parcursă în parte, 10 km, pe drumul principal spre Vaslui, desfundat în perioadele cu precipitații. Apoi urma un drum forestier îngust, impracticabil pe ploaie sau ninsoare, când noroiul era de 20-30 centimetri, vehiculele fiind în permanență în pericol de a se răsturna. Mulți vizitatori din epocă, de la regina Maria până la elvețienii amintiți, au remarcat că zona era frumoasă, colinară, acoperită cu păduri, cu o climă sănătoasă și cu bune izvoare de apă. Pentru un om obișnuit cu ordonatele localități rurale elvețiene, așezarea părea mai puțin un sat, cât mai ales o aglomerare de case țărănești înșirate de-a lungul drumului.

Din octombrie 1916 și până în august 1917, comandantul român al lagărului Dobrovăț a fost căpitanul Dan. Acesta a fost cooperant cu doctorul Bacilieri, în timpul vizitei din martie 1917, facilitându-i accesul acolo unde voia. Impresia a fost că Dan avea o atitudine corespunzătoare față de prizonieri și făcea ceea ce putea într-un context defavorabil. Erau aspecte care i-ar fi impresionat neplăcut pe elvețieni, dar ele nu dovedeau lipsă de bunăvoință, ci mentalități deosebite, înțelegerea diferită a lucrurilor. Comandantul român părea să-i trateze pe prizonierii Centrali în modul în care ar fi vrut să fie tratați prizonierii români ajunși în mâinile inamicului, după cum avea să noteze medicul elvețian Barcilieri. Se pare că fie lucrurile s-au schimbat după martie 1917, fie percepția ofițerilor captivi era variabilă, de vreme ce, la începutul anului 1918, unii dintre ei aveau să i se plângă doctorului Guillermin de „severitatea excesivă” a căpitanului Dan.

Cel care i-a urmat căpitanului Dan la conducerea lagărului Dobrovăț, din august 1917, a fost colonelul în rezervă Victor Radovici. Și acesta, și familia sa aveau o bună relație cu ofițerii prizonieri. Uneori colonelul invita la masă câțiva prizonieri. La fel proceda și un proprietar din satul Dobrovăț. Colonelul român a fost deschis față de medicul Guillermin și căpitanul Stockar în timpul vizitei acestora în februarie 1918. Prizonierii îl considerau pe colonelul român bun și corect.

La sfârșitul lunii martie 1917, în lagărul de la Dobrovăț se găseau 167 de ofițeri, împreună cu ordonanțele lor, tot prizonieri. Cel mai înalt grad ofițeresc între prizonieri era cel de maior; existau doi atunci, unul austro-ungar, celălalt german. În februarie 1918, erau în lagăr 201 ofițeri și 64 soldați prizonieri. Din punct de vedere al armatelor de proveniență 181 erau austro-ungari (139 ofițeri și 42 ordonanțe), 74 germani (54 de ofițeri și 20 de soldați) și 10 turci (opt ofițeri și doi soldați). Nu existau decât doi ofițeri superiori, și anume doi maiori austrieci. La începutul lunii aprilie 1918, înainte de eliberarea prizonierilor, în lagărul de la Dobrovăț erau 197 de ofițeri și 64 trupă.

Cazarea

În fosta casă Racoviță, din care fusese evacuată școala de agricultură, a fost instalat lagărul pentru ofițerii Centrali capturați de Armata Română în 1916-1917. Paza lagărului era asigurată de santinele înarmate, sistemul de supraveghere părându-li-se cam rigid ofițerilor prizonieri. Clădirea era destul de bine întreținută și curată, la fel și împrejurimile.

Existau circa 20 de camere, de diferite dimensiuni. În unele camere se aflau câte patru-cinci paturi, în altele de la 15 până la 18. Erau camere înalte, de peste trei metri, cu ferestre mari. Unele camere aveau geamuri sparte și întrucât nu exista sticlă disponibilă, pentru a împiedica vântul să intre, se astupaseră geamurile cu cearșafuri sau cu hârtie și carton. În aceste condiții, chiar dacă se făcea focul, nu era suficient pentru a obține o temperatură satisfăcătoare pentru respectivii prizonieri. Prizonierii germani desenaseră pe pereții uneia dintre camere, cu creionul, portretele kaiserului Wilhelm al II-lea, ale generalilor Hindenburg și Ludendorf etc. În primăvara anului 1917 nu exista petrol, de aceea camerele nu erau luminate; doar coridoarele clădirii aveau câte o lampă.

Spațiul nu era suficient pentru prizonieri, motiv de nemulțumire din partea lor, iar aerisirea era problematică. De aceea, în curte au fost construite două barăci din scânduri, cu pereți dubli, între care fusese pus pământ bătătorit. Existau ferestre duble, sobe bune, cu lemne suficiente. Însă când vântul sufla cu putere trecea prin pereții despărțitori. Probabil și din acest motiv prizonieri evitau barăcile; totuși, 12 dintre ei le-au găsit satisfăcătoare și s-au mutat într-una dintre ele.

Prizonierii ofițeri dormeau pe saltele groase umplute cu paie, puse pe capre de lemn, și aveau pături de lână, cearșafuri și perne. În primele luni nu se schimbaseră paiele, iar saltelele și fețele de pernă nu fuseseră spălate, din cauza lipsei săpunului.

La începutul anului 1917, comandantul lagărului permisese ducerea rufelor la spălat în sat. Această practică a fost însă interzisă în momentul în care în rufele curate fuseseră găsiți păduchi vii. Interdicția era menită a împiedica aducerea germenilor tifosului exantematic între prizonieri. Chiar și așa, mai mulți prizonieri aveau paraziți. La intervenția lui Bacilieri, în martie 1917, reprezentantul Ministerului de Război al României a promis că avea să trimită din depozitele militare câteva kilograme de săpun, gaz și sulf pentru deparazitarea ofițerilor, efectelor și camerelor. O soluție alternativă era folosirea pentru spălarea rufelor a apei calde și a cenușii (așa-numita leșie pentru oamenii locului).

Prin intermediul Legației Elveției, în iarna 1917/1918, prizonierii primiseră rufărie de la Odesa. În acel moment, cei mai mulți dintre ei aveau haine suficiente și încălțăminte bună.

Apă era din abundență în zonă. Inițial nu exista instalație de baie în lagăr, dar o sală a fost amenajată pentru ca oamenii să se spele dimineața. Ulterior au fost instalate trei bazine mari cu apă, care erau umplute de ordonanțe cu ajutorul găleților. La începutul anului 1918 săpunul nu lipsea.

În interiorul clădirii exista o latrină, care însă nu era utilizată întrucât se defectase, iar paza ar fi fost greu de asigurat. De aceea inițial au fost folosite două latrine situate afară, apoi s-a mai construit una. Era vorba de simple gropi în pământ, care în 1917 erau dificil de folosit, dar la începutul anului 1918 erau înstr-o stare bună; erau dezinfectate odată la opt zile.