Linkuri accesibilitate

1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Viena în anii 1920. Sursă: Biblioteca Centrală Universitară, Iași
Viena în anii 1920. Sursă: Biblioteca Centrală Universitară, Iași

Delegaţia română care urma să trateze cu sovieticii la Viena era alcătuită din: C. Langa-Râşcanu, ambasadorul român la Sofia, care conducea delegaţia, D. Drăghicescu, M. Djuvara – delegaţi, C. Arion, secretar general, P. Cazacu, Gh. Pântea, N. Ciotori – experţi. La rândul său, delegaţia sovietică era condusă de ambasadorul sovietic la Berlin, N. Krestinski. Din delegaţie mai făceau parte M. Levitski şi Lorenz ca delegaţi, Serebriakov şi Ustinov ca secretari, iar Kolceakovski şi Rydel ca experţi.

În ajunul deschiderii conferinţei, preşedintele delegaţiei sovietice a acordat un interviu reprezentanţilor presei române în care a afirmat că România este singura ţară limitrofă cu care Uniunea Sovietică are încă o situaţie incertă: „Rusia a acceptat dreptul de autodeterminare al popoarelor din Estonia, Finlanda, Letonia, Lituania şi Polonia, însă rezultatele conferinţei depind de împărtăşirea de către guvernul român a principiilor dictate de echitate”.

Nikolai Krestinski, șeful delegației sovietice
Nikolai Krestinski, șeful delegației sovietice

Nu la fel de optimiste erau însă declaraţiile altor membri ai delegaţiei şi a unor lideri politici de la Moscova. M. Levitski, care în calitate de membru al delegaţiei, urma să participe la tratativele sovieto-române, a declarat presei locale că punctul de vedere sovietic referitor la Basarabia rămâne invariabil, U.R.S.S. „considerând Basarabia ca un teritoriu rus ocupat prin forţă de români”. La rândul său, C. Racovski a declarat într-un interviu reprodus de ziarul „Adevărul”: „Rusia n-a renunţat niciodată să considere teritoriul Basarabiei ca parte componentă a U.R.S.S. Cu guvernul sovietic, România poate soluţiona această problemă doar în maniera în care va decide poporul basarabean. A fost o perioadă când guvernele române nu au dorit să discute problema Basarabiei, cu speranţa că regimul sovietic nu va dura. Cred că românii au abandonat acum aceste iluzii”.

La 24 martie 1924, N. Krestinski l-a vizitat pe ministrul de externe al Austriei, Grunberger, care i-a propus o întrevedere preliminară cu C. Langa-Râşcanu, primul delegat al României. N. Krestinski a recomandat ca întrevederea preliminară să aibă loc numai între secretarii delegaţiilor care urmau să examineze programele reciproce. În urma acestei înţelegeri, secretarul delegaţiei române, C. Arion, a avut o întâlnire cu secretarul delegaţiei sovietice Ustinov, în urma căreia s-a făcut cunoscut că în tratativele şefilor delegaţiilor, N. Krestinski va cere recunoaşterea de jure a U.R.S.S. fără a discuta problema Basarabiei, iar C. Langa-Râşcanu va cere iniţial recunoaşterea frontierelor actuale ale României, principiu fără de care nu mai are nicio raţiune conferinţa. Secretarii au stabilit prima întâlnire a şefilor delegaţiilor pentru data de 25 martie 1924. Marţi, 25 martie 1924, a avut loc prima întrevedere între şefii celor două delegaţii. Conversaţia a durat trei sferturi de oră şi s-a limitat la generalităţi, convenindu-se ca tratativele să înceapă la 28 martie.


În seara dinaintea deschiderii conferinţei a avut loc o întrevedere între ministrul sovietelor la Viena, Joffe şi N. Krestinski, la care şeful delegaţiei sovietice a primit următoarele instrucţiuni: dacă delegaţia română va cere recunoaşterea statutului Basarabiei în conformitate cu tratatul semnat de marile puteri aliate, delegaţia sovietică urma să ceară amânarea fără discuţii a Conferinţei, refuzând să ia în considerare chestiunile litigioase dintre Uniunea Sovietică şi România.

La 28 martie 1924, se deschidea Conferinţa româno-sovietică, în cadrul căreia s-a stabilit următoarea ordine de zi: 1) Chestiunea teritorială; 2) Chestiunea financiară şi economică; 3) Chestiunea juridică; 4) Chestiunea politică. În cuvântul său inaugural, preşedintele delegaţiei române a ţinut să precizeze că problema care constituie scopul şi obiectul conferinţei este aceea a reluării relaţiilor normale între cele două ţări, pe bazele indicate cu ocazia schimbului de vederi ce a avut loc la Lausanne şi conform prevederilor stabilite în şedinţele din 26 noiembrie şi 5 decembrie 1923 la Tiraspol. În continuare, C. Langa-Râşcanu a adăugat, că fără fixarea frontierei nu se pot stabili relaţii normale între cele două stata limitrofe, iar prezenţa delegaţiei sovietice în acest moment la Viena dovedeşte că guvernul său este gata ca, în urma întrevederilor de la Lausanne, să recunoască Nistrul ca frontieră între Rusia şi România. Problema Basarabiei nefiind contestată, în această stare de spirit, guvernul român a înţeles să trimită delegaţia la Conferinţă.

Delegaţia sovietică, prin N. Krestinski, a prezentat, la rândul său, un memorandum în care a fost expus punctul de vedere al guvernului sovietic în problema Basarabiei. Memorandumul arăta că guvernul U.R.S.S., iar până la crearea U.R.S.S. guvernele Rusiei Sovietice şi a Ucrainei socialiste nu şi-au dat niciodată consimţământul la încorporarea Basarabiei la România, considerând „ocuparea Basarabiei în 1918 de către trupele române, care durează până în prezent un fapt prin forţă şi violenţă”. Încercând să prezinte istoric problema Basarabiei, şeful delegaţiei sovietice a declarat că Basarabia nu a aparţinut niciodată României. Teritoriile care intră astăzi în componenţa Basarabiei au fost sub dominaţia Turciei, apoi alipite la Rusia în anul 1812, după ce au fost eliberate în urma războaielor ruso-turce. În ceea ce priveşte România, menţiona memorandumul, aceasta s-a format ca stat abia câteva decenii mai târziu.

Delegatiile sovietică și română la Viena (încercuit - Gherman Pântea, delegatul Basarabiei)
Delegatiile sovietică și română la Viena (încercuit - Gherman Pântea, delegatul Basarabiei)


Referindu-se la actul Unirii, delegaţia sovietică a ţinut să precizeze că guvernul român, introducând în ianuarie 1918 trupele în Basarabia, a afirmat că acest act are un caracter provizoriu. În acest sens se menţine confirmarea corpului diplomatic străin care a declarat că operaţia comporta un caracter militar şi nicidecum politic, cât şi acordul dintre generalul Averescu şi C. Racovski, semnat în martie 1918, care prevedea retragerea trupelor române din Basarabia. În continuare, declaraţia a contestat valabilitatea votului „Sfatului Ţării” atât din 27 martie, cât şi din 27 noiembrie 1918, arătând că guvernul sovietic a protestat atât împotriva reunirii Basarabiei cu România în baza votului „Sfatului Ţării”, cât şi împotriva Convenţiei de la Paris din 28 octombrie 1920. Arătând în câteva rânduri că U.R.S.S. nu se bazează în problema Basarabiei pe drepturile istorice, pe care le crede o rămăşiţă a ţarismului, guvernul sovietic insista, în încheiere, să soluţioneze problema Basarabiei printr-un sondaj al populaţiei basarabene organizat în condiţiile unei libertăţi şi corectitudini de exprimare a opţiunii absolute.

Deşi practica plebiscitară constituia un capitol important în formarea statelor şi, mai cu seamă, în remanierile teritoriale, iar multe din tratatele de pace din 1919-1920 au prescris unele consultări plebiscitare asupra teritoriilor cu amestec de populaţie, obiect al schimbărilor de suveranitate, ideea plebiscitară nu a putut fi ridicată la rangul unui principiu de drept internaţional. Motivul era că în urma experienţelor anterioare, pline de inconveniente de ordin practic, s-a constatat incertitudinea ce domina exacta interpretare a sentimentului popular, dar şi pasiunea depusă de statele vecine şi rivale ce revendicau cu energie acelaşi teritoriu.

Împrumutând ideea plebiscitului de la emigraţia rusă, Uniunea Sovietică nu a fost consecventă în aplicarea ei. Exista cazul statelor limitrofe U.R.S.S., care au făcut parte din fostul Imperiu Rus şi care şi-au creat propria statalitate, unele chiar cu asentimentul guvernului sovietic, fără ca pentru aceasta plebiscitul să se fi pus drept condiţie a recunoaşterii lor. Plebiscitul pe care Sovietele îl propuneau pentru Basarabia apărea deci, în asemenea circumstanţe, ca o măsură ad-hoc, fiind îndreptată exclusiv împotriva României. Un rezultat defavorabil Uniunii Sovietice, în eventualitatea organizării sale, ar fi fost neglijat de partea sovietică.

Sesizând faptul că tratativele alunecau într-o direcţie intolerabilă, delegaţia română, după o serie de parlamentări, a prezentat la 31 martie 1924, răspunsul la memoriul delegaţiei U.R.S.S., expus la 28 martie 1924. Memoriul delegaţiei române prezenta un interes deosebit, luând în consideraţie amploarea şi profunzimea cu care se ia în dezbatere problema Basarabiei din momentul când aceasta a devenit mărul discordiei raporturilor române-ruse până la momentul Conferinţei de la Viena.

Din introducerea acestuia reiese clar că, dacă guvernul român ar fi acordat un singur moment crezare informaţiilor care i-au parvenit în mod indirect din partea rusă cu privire la plebiscit în Basarabia, el ar fi refuzat să trimită delegaţi pentru începerea negocierilor pe aceste baze. Constatând grave erori în interpretarea istoricului problemei Basarabiei, declaraţia delegaţiei române a ţinut să arate, în primul rând, că, de fapt Basarabia a fost răpită în 1812 de către curtea ţărilor statului Moldovei printr-un act de violenţă asupra poporului său cu consimţământul Imperiului Otoman care nu exercita, în ultimă instanţă, decât drepturi de suveranitate asupra sus numitului stat moldovean.

În continuare se arată că în urma războiului din Crimeea din 1856, puterile europene au retrocedat statului moldovean trei districte ale Basarabiei din nou răpite României prin politica imperialistă a Imperiului rus la încheierea războiului ruso-turc din 1877-1878. Utilizând analizele şi statisticile timpului, dintre care multe alcătuite chiar de istoricii şi funcţionarii ruşi, memoriul arăta că în cadrul Imperiului rus Basarabia persista să constituie o unitate politică distinctă, în ciuda politicii de rusificare. Masa compactă a majorităţii poporului Basarabiei şi-a păstrat caracterul naţional moldovean şi, în consecinţă, român.

Referindu-se la evenimentele din 1917-1918, speculate de guvernul sovietic, partea română a ţinut să precizeze că armata română n-a intrat în Basarabia decât la 18 ianuarie 1918, mult timp după constituirea organelor locale de autodeterminare şi după invitaţiile clare şi presante ce au fost adresate de „Sfatul Ţării” guvernului român, începând cu 24 decembrie 1917, iar după hotărârile importante pe care autorităţile basarabene le-au adoptat, ea s-a pus în întregime la dispoziţia autorităţilor Republicii Moldoveneşti.

În ceea ce priveşte „Sfatul Ţării”, acesta s-a constituit pe aceleaşi baze ca şi dietele ce s-au format în Ucraina, Estonia, Lituania, Letonia, Belorusia, unde, în aceleaşi condiţii, şi în urma aceloraşi drepturi, s-au constituit state iniţial autonome şi apoi independente, recunoscute de guvernele sovietice şi cele europene. De aceea, menţiona memoriul, este absolut fals să se susţină, cum se arată în declaraţia sovietică din 28 martie, că „Sfatul Ţării” nu avea dreptul să dispună, aşa cum a făcut-o, de soarta provinciei pe care o reprezenta.

În încheierea expunerii istorice a problemelor Basarabiei, delegaţia română a declarat că, în condiţiile anului 1918, când guvernul Ucrainei, fără nici o obiecţie din partea guvernului Moscovei, a declarat că Basarabia nu face parte din teritoriul Ucrainei, iar Rusia s-a dezinteresat prin organele sale din Ucraina şi de la Moscova de soarta acestei provincii, Basarabia trebuia să-şi reglementeze singură soarta în raport cu Puterile Centrale. Astăzi, statul român este cel care reprezintă, în urma evenimentelor care s-au desfăşurat, toate drepturile Republicii Moldova asupra Basarabiei.

În cea de a doua parte a memoriului partea română a răspuns cererii sovietice privind organizarea plebiscitului în Basarabia. Amintind că plebiscitul, aşa cum este el propus pentru Basarabia, nu a fost practicat în mod sistematic în condiţii asemănătoare de către guvernele sovietice, delegaţia română a menţionat că Rusia Sovietică, prin întreaga constituţie politică a Sovietelor şi a principiilor pe care le-a proclamat încă de la început, a recunoscut caracterul naţional al unei populaţii ca suficient prin el însuşi pentru determinarea unei formaţii politice independente. Guvernul român considera insistenţa delegaţiei Uniunii Sovietice în punctele ei de vedere privind plebiscitul ca o atitudine îndreptată special împotriva sa. Guvernul român era nevoit însă să respingă definitiv orice idee de plebiscit şi dintr-un alt punct de vedere. Acceptând plebiscitul, statul român ar fi căzut într-o contradicţie flagrantă faţă de aliaţii săi, pentru că el ar fi readus în discuţie soarta Basarabiei, după ce a încheiat cu aliaţii săi un tratat în care, la asigurările pe care el le-a dat în ceea ce priveşte baza drepturilor lui, ei au recunoscut oficial revenirea acestei provincii la România. Arătând că Basarabia reprezintă un anacronism în istoria Rusiei, fiindcă reprezenta o primă etapă a realizării politicii ţariste care prevedea cucerirea tuturor teritoriilor europene ce se găseau între Imperiu şi Dardanele, delegaţia română a cerut guvernului sovietic, dacă acesta urmează într-adevăr o politică internaţională de pace şi s-a dezis de mentalitatea şi trecutul istoric ţarist, să recunoască la fel ca şi celelalte puteri necesitatea reîntoarcerii Basarabiei la România.

După expunerea delegaţiei române, cele două părţi s-au retras în săli separate spre a delibera, făcându-se intervenţii ca ruperea tratativelor să nu se facă imediat.

Prizonieri austro-ungari luați de români la Oituz, 1917,Arhivele Naționale Istorice Centrale
Prizonieri austro-ungari luați de români la Oituz, 1917,Arhivele Naționale Istorice Centrale

Lagărele românești pentru prizonierii de război

Pentru internarea prizonierilor în eventualitatea intrării României în război, încă din 1915 s-a luat în considerare utilizarea taberelor de instrucție ale corpurilor de armată. Avantajul acestora era că se aflau deja pe proprietăți ale Ministerului de Război, că erau aproape de căile de comunicații, că aveau apă. În plus, construcțiile care urmau a se ridica aveau să fie utile în viitor și Armatei Române. Lagărele prizonierilor de război, dar și centrele de internare a civililor aveau să fie situate în zone relativ depărtate de linia prezumată a frontului cu Centralii.

Printre cele mai cunoscute lagăre pentru prizonierii de război aveau să fie cele din sud, de la Ișalnița, Mihai Bravu, Slobozia, Hagieni și Brăila, dar mai ales cele din Moldova, de la Dobrovăț, Șipote, Bârlad, Tecuci, Galați, Măstăcani, Răcăciuni etc. Situația din aceste lagăre va fi tratată în mai multe secțiuni ale acestui text.

Prizonierii aflați în lagărele românești în toamna anului 1916

La 4-5 septembrie 1916, în lagărele românești de la Ișalnița, Șipote, Bârlad și Tecuci se aflau 42 de ofițeri și 6.292 trupă prizonieri, precum și patru ofițeri și 1.892 trupă refugiați și dezertori. Cele patru lagăre aminte, plus cele de la Vaslui și Galați aveau să dețină la 17-18 septembrie 1916 un număr de 48 de ofițeri și 8.799 trupă prizonieri, cărora li se adăugau cinci ofițeri și 1.157 trupă refugiați și dezertori.

În anumite situații, prizonierii erau trecuți pe naționalități, o ilustrare a tendinței birocrației românești de a simplifica realitatea și de a o reduce la cadre etnice. Astfel, dintr-un total de 3.015 prizonieri de război Centrali, avuți în vedere într-o situație de la 15 octombrie 1916, din Armata Austro-Ungară erau 2.988: 1.590 maghiari, 621 austrieci, 317 boemi, 110 slovaci, 107 sârbi, 85 ruteni, 65 croați, 31 polonezi, 26 italieni, 26 evrei, șapte români, un turc, doi fără naționalitate. Din Armata Bulgară erau 25 de prizonieri, dintre care 17 turci și opt bulgari, în vreme ce din Armata Germană erau trecuți doar doi prizonieri.

Pierderile teritoriale majore și retragerea armatei și administrației centrale românești, precum și a unei părți importante a structurilor subordonate în Moldova, la sfârșitul anului 1916, i-au afectat și pe prizonierii de război Centrali, la fel și pe internații civili. Mutarea celor care se aflau în lagărele și centrele din sud în Moldova s-a făcut în grabă, aproape haotic în anumite cazuri.

Anterior se dăduseră dispoziții pentru construirea unor adăposturi – bordeie – care să permită internarea a 10.000 de prizonieri la Brăila, Galați, Bârlad, Ghidigeni, Ivești, Tecuci, Mărășești, Focșani, Piatra Neamț, Roman, Bacău, Vaslui, Iași, Măstăcani, Șipote, Dorohoi și Botoșani. În unele locuri construcția acestor adăposturi se finalizase, era avansată sau măcar începuse, în vreme ce în altele nici nu demarase, din cauza lipsei personalui.

Prizonierii luați de trupele române în 1917

Bătăliile din vara anului anului 1917, de la Mărăști, Mărășești și Oituz, au dus la pierderi mari – morți, răniți și prizonieri – pentru trupele combatante. Trupele române au făcut atunci mulți prizonieri germani și austro-ungari, chiar dacă și mulți români au ajuns în captivitatea Centralilor.

Prizonie german rănit, purtat de sanitari români,. Arhivele Naționale Centrale
Prizonie german rănit, purtat de sanitari români,. Arhivele Naționale Centrale

În prima mare bătălie din sudul Moldovei, la Mărășești, Corpul II Armată român a capturat aproape 1.000 de prizonieri Centrali numai în ziua de 11 iulie 1917. Astfel, Regimentul 2 vânători „Regina Elisabeta” capturase cinci ofițeri și 320 trupă, Regimentul Argeș nr. 4 luase trei ofițeri și 360 trupă, Regimentul Muscel nr. 30 făcuse cinci ofițeri și 260 trupă. Pe același front, la 12 iulie 1917, românii au capturat 700 de prizonieri, dintre care șase ofițeri. La 17 iulie 1917, au fost capturați 2.579 de prizonieri, inclusiv subofițeri și ofițeri inferiori, iar la 26 iulie 1917 au fost făcuți 1.245 de prizonieri. Unele unități înregistraseră recorduri în acest sens. Regimentul Gorj nr. 18 capturase opt ofițeri și 676 trupă din rândurile Centralilor în luptele de pe dealurile Mărăști și Răchitașul Mic, precum și pe vârfurile muntoase Tiua Neagră și Tiua Golașă, între 11 și 14 iulie 1917.

La Mărășești, la 27 iulie 1917, Regimentul 34 infanterie a capturat 62 de prizonieri, cu un ofițer, în cursul unui contraatac. La 6 august 1917, în luptele de la Mărășești au fost capturați patru ofițeri, șase cadeți și 382 trupă germani. Divizia 13 infanterie făcuse, la 6 august 1917, 109 prizonieri, preponderent germani, dar și câțiva austrieci. În zilele de 1-6 august 1917, Divizia 10 infanterie a capturat numeroși prizonieri. Astfel în ziua de 6 august 1917, Regimentul 38 infanterie luase prizonieri 35 de oameni și un cadet, iar Regimentul 39 infanterie capturase patru ofițeri, șase cadeți și 350 trupă.

Nu mai puțin grele, cu pierderi înseamnate de o parte și de alta, au fost luptele de la Oituz. În după amiaza de 30 iulie 1917 și în prima parte a zilei următoare, românii au capturat în zona Cireșoaia peste 500 de prizonieri, în majoritate din regimente austro-ungare, dar și câțiva bavarezi. Truple române au capturat 100 de prizonieri în văile Oituz și Slănic, la 31 iulie 1917. În aceeași zi, vânătorii de munte au luat 400 de prizonieri în prima lor bătălie. La 2 august 1917, pe frontul de la Oituz au fost făcuți alți prizonieri Centrali din trupele austro-ungare (honvezi maghiari, bosniaci, trupe compozite din Landsturm).

Prizonierii din lagărele românești la începutul anului 1918

Bogdan Negoi, România şi lagărele de prizonieri., 2011
Bogdan Negoi, România şi lagărele de prizonieri., 2011

Potrivit datelor provenite din surse elvețiane, parțiale, la 11 februarie 1918 existau în lagărele românești 9.778 prizonieri de război austro-ungari, repartizați la Dobrovăț (139 ofițeri și 42 trupă), Copou (401), Șipote (4.043), Bârlad (2.481), Răcăciuni (1.721) și Măstăcani (951). Tot atunci, prizonierii germani erau în număr de 2.450, în lagărele Dobrovăț (54 ofițeri și 20 trupă), Copou (trei), Șipote (396), Bârlad (507), Răcăciuni (1.443) și Măstăcani (29). Prizonieri turci erau 315, aflați la Dobrovăț (opt ofițeri), Șipote (90), Bârlad (68) și Măstăcani (147). Bulgari erau doar 129, toți din rândurile trupei, în lagărele Șipote (90), Bârlad (șapte) și Măstăcani (32). Dintre prizonierii Centrali, 8.082 erau folosiți în diferite munci: 2.533 în agricultură, 1.840 la șosele, 1.000 la căi ferate, 1.202 la exploatarea pădurilor, 466 în mine de cărbuni, 377 la descărcat cereale, 136 la transportarea cerealelor, 478 în servicii diverse (aviație, ateliere militare etc.).

În timpul tratativelor de pace de la Buftea-București, din primăvara anului 1918 , autoritățile române au prezentat diverse situații cu privire la prizonierii de război și internații civili existenți în lagărele românești și în centrele de internare. Din Armata Austro-Ungară erau 9.307 prizonieri: 170 la Dobrovăț, 3.970 la Șipote, 2.260 la Bârlad, 893 la Măstăcani, 1.540 la Răcăciuni, 474 în Copou. Din Armata Germană erau 1.950 de prizonieri: 71 la Dobrovăț, 361 la Șipote, 497 la Bârlad, 24 la Măstăcani, 997 la Răcăciuni. Existau 293 de prizonieri turci, dintre care nouă la Dobrovăț, 70 la Șipote, 67 la Bârlad și 147 la Măstăcani. Prizonierii bulgari fuseseră în număr mic în România, după cum am văzut mai sus. Interesat de soarta celor aproape 30.000 de prizonieri români luați de trupele bulgare, prim-ministrul Alexandru Marghiloman avea să constate, în martie 1918, că în lagărele românești existau (aproximativ) 100 de prizonieri bulgari.

Încarcă mai mult

Despre blogul centenarului 1918 - 2018

1918 – 2018. Un centenar văzut de pe ambele maluri ale Prutului, de istoricii Octavian Țîcu de la Chișinău și Dorin Dobrincu de la Iași.

Timp de un an și jumătate, cei doi istorici vor analiza, dezbate (poate și în contradictoriu) și comenta evenimentele anului 1918 si repercusiunile acestora până astăzi. Țelul acestui blog „în tandem” nu este numai de a arunca o nouă privire asupra anului 1918 dar și de a demistifica multe locuri comune ale istoriei contemporane, de a repune in contextual lor istoric „corect” fapte și persoane deseori manipulate de politicieni, de presă sau chiar de istorici.

Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău
Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău

„… fenomenul Unirii de la 27 martie 1918 trebuie privit într-un context amplu al transformărilor la nivel european și regional, în care efectul cumulat al războiului mondial, al revoluției ruse, al pretențiilor teritoriale din partea Ucrainei independente exprimate față de Basarabia și al pericolului bolșevizării, a determinat opțiunea provinciei pentru revenirea în cadrul statului român întregit.” (Octavian Țîcu, Cercetator-Coordonator la Academia de Stiinte a Moldovei )

Istoricul Dorin Dobrincu, Iași
Istoricul Dorin Dobrincu, Iași

„ Războiul și ceea ce a urmat nu reprezintă în România doar istorie, ci și memorie. Ambele sensibile. Ca și în alte locuri. Există o istorie oficială, patriotică, justificativă, care mai degrabă pune note la discursul oficial din epocă, după cum există și o istorie critică, care caută să înțeleagă și să explice. ” (Dorin Dobrincu, istoric, cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași, Academia Română – Filiala Iași, din 1995).

XS
SM
MD
LG