Linkuri accesibilitate

1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Monument sovietic dedicat răscoalei de la Tatarbunar
Monument sovietic dedicat răscoalei de la Tatarbunar

Eșecul Conferinței de la Viena, unul previzibil de altfel, după cum menționam în articolele precedente, a fost utilizat de propaganda sovietică în trei feluri: 1. În vederea discreditării României în plan internațional, încercând să inoculeze ideea că aceasta nu dorește o soluționare pașnică și diplomatică a problemei Basarabiei; 2. Prin organizarea în interiorul statului român a unei mișcări subversive, menite să compromită eforturile de administrare a Basarabiei, a cărei apogeu a fost insurecția de la Tatarbunar; 3. Crearea unui proiect politic și identitar al românilor de peste Nistru, opus celui românesc din Basarabia, care s-a numit Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM) și care este punctul de pornire în inventarea „poporului moldovenesc” sovietic.

Ca ripostă la întreruperea negocierilor de la Viena, la 6 aprilie 1924, ziarul „Pravda” consemna că „până la desfășurarea unui plebiscit, vom considera Basarabia ca parte integrantă a Ucrainei și a Uniunii Sovietice”. La 28 iulie 1924, Partidul Comunist din România a fost scos în afara legii printr-un decret emis de regele României.

Vasil Kolarov, secretar general al Kominternului
Vasil Kolarov, secretar general al Kominternului

La 8 august 1924, Vasil Kolarov (secretar general al Kominternului) și alții membri ai organizației au conceput un plan pentru declanșarea unei revoluții comuniste în România, în urma căreia Basarabia să fie anexată de URSS. Autorii planului se bazau pe faptul că țăranii basarabeni erau nemulțumiți de politica agricolă a guvernului român, în special de reforma agrară din 1921. Situația țăranilor se agravase ca urmare a secetei din vara anului 1924, care a cauzat dificultăți în sudul Basarabiei.

Cel mai edificator este prezentată acţiunea subversivă sovietică din Basarabia în ancheta desfăşurată de guvernul român în legătură cu răscoala de la Tatarbunar şi prezentată de Gh. Tătărescu în plenul şedinţei din 19 iulie 1925 a parlamentului român.

Rezultatele anchetei au constatat că pentru Basarabia fusese înfiinţat un stat major special al Internaţionalei a III-a cu reşedinţă la Harkov şi cu o subreşedinţă la Odesa. În atribuţiile sale intra organizarea atacurilor pe Nistru cu bande armate, având drept scop menţinerea permanentă a armatei române la Nistru şi provocând tensiune în rândul populaţiei. Prin organizarea de atacuri şi atentate în interiorul Basarabiei, se urmărea demoralizarea populaţiei şi scăderea prestigiului autorităţilor române în ochii locuitorilor Basarabiei.

Ancheta arată că alegerea sudului Basarabiei drept câmp de activitate revoluţionară n-a fost întâmplătoare. Toate satele unde existau comitete revoluţionare erau exclusiv localităţi ale minorităţilor ruse şi ucrainene, aceştia constituind şi elementul principal al comitetelor revoluţionare. Comitetele săteşti create aici erau reunite în organizaţii mai mari, numite comitete de subraioane, subordonate comitetelor regionale. În afară de aceste comitete, în fiecare comună era format un detaşament de luptă, care trebuia să atingă cel puţin 30 membri. Detașamentele de luptă aveau însărcinarea să întrunească oamenii, pregătindu-i pentru luptă, să primească arme şi muniţii, formând depozite şi să le împartă luptătorilor cu puţin timp înainte de izbucnirea revoluției.

Regiunea de desfășurare a insurecției
Regiunea de desfășurare a insurecției


În vara anului 1924 au avut loc primele acțiuni de pregătire a declanșării rebeliunii. La 2 iunie 1924, un grup de oameni înarmați a încercat să traverseze Nistrul într-o luntre și să debarce pe malul drept. Grănicerii români au somat grupul să se oprească, dar intrușii au deschis focul. În apărarea celor care încercau să intre fraudulos în România au intervenit grănicerii sovietici care au deschis focul asupra malului românesc. Conform rapoartelor grănicerilor, unele grupuri înarmate ar fi reușit să treacă Nistrul fără să fie observate.

Organizatorul acestor diversiuni a fost Andrei Kliușnikov, comisar politic sovietic cunoscut sub pseudonimul Nenin, care a desfășurat o acțiune de înființare comitetelor revoluționare bolșevice în județele Cahul, Ismail și Cetatea Albă. Acolo au fost răspândite materiale propagandistice (broșuri și manifeste revoluționare) care „denunțau ocupația românească a Basarabiei” și chemau la „unitatea populației basarabene pentru proclamarea unei republici sovietice”.


Comitetul Revoluționar, compus din Andrei Kliușnikov, Iustin Batișcev, Nikita Lisovoi, Ivan Bejan (zis Kolțov), Leonte Țurcan, Grigori Cernenko și Andrei Stanțenko, urma să declanșeze la Tatarbunar o revoltă armată împotriva autorităților române, cu sprijinul organizațiilor comuniste din Basarabia. Conducătorii operațiunii sperau ca întreaga populație din Basarabia să se răscoale împotriva armatei române și că mișcarea revoluționară va cuprinde întreaga Basarabie.

În noaptea de 15/16 septembrie, rebelii au pus stăpânire pe comună, fiind tăiate firele telefonice, instalate santinele la toate intrările și ieșirile comunei, precum și pe străzile principale și arborate drapele roșii. Un grup condus de Grigori Cernenko a atacat postul de jandarmi și i-a omorât pe comandant și pe cei doi soldați. Nenin le-a comunicat autorităților din sat (primarul, perceptorul, notarul, dirigintele oficiului poștal și toți funcționarii) că este revoluție, iar Basarabia s-a proclamat „republică moldovenească sovietică”. Sătenii au fost convocați la sediul primăriei, unde Nenin a ținut un discurs în care afirma că în „Basarabia se instalase puterea sovietică și că localitatea nu mai aparținea României”. El le-a comunicat sătenilor că Armata Roșie a intrat în Basarabia pentru a alunga armatele române și le-a cerut să se înarmeze și să lupte contra trupelor române. Pentru a arăta că sprijină rebeliunea, în zilele de 15, 16 și 17 septembrie, artileria sovietică din Ovidiopol, pe malul stâng al Nistrului, efectua manevre militare de tragere.

Participanți la răscoala de la Tatarbunar, 1924
Participanți la răscoala de la Tatarbunar, 1924


Bande de agitatori bolșevici de câte 20-30 de persoane au preluat conducerea și în satele Cișmele, Achmanghit, Nerușai, Mihăileni și Galilești din sudul Basarabiei, intimidând restul populației. Rebelii au creat autorități sovietice - comitete revoluționare, unități de miliție populară și Gărzile Roșii. Numărul persoanelor răsculate s-a ridicat la 4000-6000 de persoane, în majoritate covârșitoare de etnie ucraineană, rusă, bulgară, găgăuză etc. Rebeliunea nu a fost susținută de țăranii români și de germanii basarabeni.

Pentru reprimarea rebeliunii, guvernul României a trimis trupe de artilerie din Corpul III al Armatei Române și o unitate de marină. Primele unități militare de la Cetatea Albă au ajuns în zonă în seara zilei de 16 septembrie 1924 și s-au luptat cu rebelii la podul dintre Tatarbunar și Achmanghit, împușcându-l mortal pe Ivan Bejan (Kolțov).

În zorii zilei de 18 septembrie, trupele române au luat cu asalt Tatarbunarul - centrul răscoalei, supunând localitatea unui atac de artilerie. Nereușind să țină piept armatei, Nenin a renunțat la luptă și a ordonat rebelilor retragerea spre Galilești, apoi să încerce să ajungă la Marea Neagră într-un punct numit Volcioc. Pe drum, trupele rebelilor au fost atacate de o patrulă de frontieră, compusă din 20 de soldați, care s-a luptat cu insurgenții până li s-a terminat muniția, după care au fost capturați și dezarmați. Ulterior, rebelii au fost ajunși de un detașament mai mare de soldați, s-au luptat cu ei, dar nu au reușit să reziste. Armata a reușit să captureze 120 de rebeli.

În același timp, liderii revoltei, Nenin și Iustin Batișcev, au fugit cu un automobil, pe care l-au abandonat dincolo de Galilești. Nenin a fugit spre mlaștinile sărate de pe malul mării, dar la 19 septembrie a fost suprins de un jandarm care l-a împușcat mortal. La 19 septembrie, după trei zile de lupte în care au murit sute de rebeli și au fost arestați 489 (287 dintre aceștia fiind judecați). Kliușnikov și alți lideri ai rebelilor au fost uciși în timpul luptelor cu trupele românești, iar revolta a fost înăbușită. După alte patru zile, au fost stinse și celelalte focare ale răscoalei.

În perioada 24 august - 2 decembrie 1925, timp de mai bine de trei luni (103 zile), s-a desfășurat la Chișinău procesul participanților la revolta armată de la Tatarbunar (supranumit în presă „Procesul celor 500”). Dosarul conținea aproximativ 70 000 de pagini, iar verdictul - 180. În cursul procesului au fost anchetate peste 500 de persoane, dintre care 287 au fost inculpate.

După finalizarea procesului, majoritatea celor arestați au fost achitați de instanță. Un număr de 85 rebeli au fost condamnați la pedepse cu închisoarea: majoritatea la pedepse între 6 luni și 6 ani, doi - la 15 ani muncă silnică și Iustin Batișcev - la muncă silnică pe viață. Dintre cei 85 de condamnați, niciunul nu era român. În acest proces s-a intenționat demonstrarea faptului că răscoala de la Tatarbunar a fost organizată de URSS.

Henri Barbusse, scriitor francez, membru al Partidului Comunist din Franța
Henri Barbusse, scriitor francez, membru al Partidului Comunist din Franța


Procesul a atras reacția vehementă a propagandei sovietice, precum și atenția opiniei publice internaționale, care a fost extrem de divizată. Mai multe personalități ale științei și culturii, în special de stânga, au luat apărarea inculpaților. În noiembrie 1925 a sosit la Chișinău o delegație vest-europeană condusă de Henri Barbusse, scriitor francez de convingeri comuniste, care a asistat la proces.

Pe de altă parte, profesorul american Charles Upson Clark de la Columbia University, un profund cunoscător al realităților din România consemna: „[...] Rebeliunea de la Tatar-Bunar a fost în esență exemplu cel mai frapant al unui raid comunist, organizat din afară [...], și nu o revoluție locală împotriva condițiilor intolerabile datorate asupririi românești, așa cum a fost prezentată de către presa socialistă din toate țările”.

Răscoala de la Tatarbunar a fost cu adevărat o acţiune de masă violentă a populaţiei Basarabiei, care din capul locului a fost apreciată drept răscoală împotriva ordinii existente în timp. Există însă două nuanţe care şi-au pus amprenta asupra caracterului insurecţiei. Prima era aceea că ea a fost inspirată, pregătită şi organizată pe teritoriul URSS și abia după aceea „exportată” în sudul Basarabiei. Cea de-a doua este că răscoala a avut loc într-o regiune unde, drept rezultat al politicii ţariste, au avut loc grave modificări demografice, punând elementul românesc în minoritate faţă de ruşi, ucraineni şi alte naţionalităţi. Prin urmare, marea majoritate a participanţilor la răscoală erau ucraineni sau ruşi, fapt demonstrat şi de „procesul celor 500” desfăşurat după înfrângerea răscoalei. Ulterior, începând cu 1924 şi terminând cu 1940, asemenea acţiuni majore n-au mai avut loc în Basarabia, ceea ce a făcut ca istoriografia sovietică să constate că „lupta ţăranilor basarabeni împotriva ocupanţilor a atins apogeul în răscoala de la Tatarbunar”.

Grup de prizonieri la Dobrovăț, 1918
Grup de prizonieri la Dobrovăț, 1918

Hrana și solda prizonierilor de la Dobrovăț

Potrivit unui ordin românesc, ofițerii prizonieri primeau 750 grame de pâine pe zi, de cinci ori pe săptămână, în două zile distribuindu-se mămăligă. Rația de pâine avea să se reducă din aprilie 1917 la 500 grame/zi, la fel cum se redusese și pentru populația civilă românească. Prizonierii primeau carne zilnic, mai puțin vineri. Întrucât vitele erau extrem de slabe, carnea conținea oase în proporție de 20%. Doctorul elvețian Bacilieri avea să observe că prizonierii de la Dobrovăț mâncau mai bine în comparație cu bolnavii și cu medicii din spitalele din Iași.

La începutul anului 1918, doctorul Guillermin nota că toți ofițerii se prezentau într-o stare nutrițională bună. Mâncarea era suficientă, dar puțin variată: supe, cartofi, fasole, făinoase, brânză și paste. Se dădeau zilnic 500 grame de pâine. Prizonierii nu mai primeau carne, după cum nu primea nici populația civilă. Perioadele de lipsuri și de abundență alternaseră. În sat se găseau ouă, lapte, slănină, grăsime, nuci și prune, iar responsabilul popotei era autorizat să cumpere asemenea produse.

Pregătirea hranei se făcea în regie. Bucătarii erau și ei prizonieri și pregăteau alimentele sub supravegherea ofițerilor. Bucătăria era mică și curată, dar modul în care era servită masa nu a fost niciodată de apreciat. În 1918 masa era servită în trei schimburi, atât din cauza spațiului restrâns, cât și ca urmare a lipsei de farfurii și tacâmuri. Ofițerilor li se rețineau pentru hrană, din soldă, între 45 și 60 de lei lunar, potrivit prețului de cost.

Între august 1916-martie 1917, soldele plătite de statul român ofițerilor prizonieri erau la nivelul celor primite de ofițerii cu grade echivalente din Armata Română. Ca urmare a faptului că guvernele german și austro-ungar reduseseră în primăvara anului 1917 valoarea soldei pentru ofițerii români aflați în lagărele din Germania și Austro-Ungaria, guvernul de la Iași a redus la rândul său soldele ofițerilor prizonieri pe care îi deținea. Reducerile nu s-au aplicat în cazul ofițerilor turci prizonieri, al căror guvern nu redusese soldele prizonierilor ofițeri internați în lagărele sale.


Astfel, dacă la început un maior prizonier lua 436,50 lei, din aprilie 1917 el primea doar 262, 50 lei. Un sublocotenent austro-ungar sau german primea 226,90 lei inițial, iar din aprilie 1917, cel dintâi primea 189 de lei, în vreme ce al doilea doar 156,25 de lei; în schimb un locotenent turc primea 260 de lei.

Starea de sănătate

Prizonierii se prezentau bine în primăvara anului 1917. În iarna abia trecută nu se înregistraseră bolnavi grav, nu avusese loc niciun deces, deși populația satului fusese decimată de tifosul exantematic. În martie 1918 avea să moară aici, de difterie, un ofițer prizonier.

Un medic austriac și un medic militar român existau în lagăr în martie 1917. Toate camerele erau încălzite cu sobe, iar iarna fuseseră lemne suficiente. Prizonierilor aveau să li se facă injecții împotriva holerei. Medicamentele care erau folosite în Armata Română erau oferite gratuit și ofițerilor prizonieri. Comandantul lagărului permitea achiziționarea de la Iași sau Vaslui a unor medicamente și obiecte de toaletă pentru ofițerii prizonieri, costurile fiind suportate de aceștia din urmă. Problema era că majoritatea medicamentelor lipseau în Iași.

Infirmeria se găsea la începutul anului 1918 într-o anexă a clădirii principale. Era vorba de o cameră cu patru paturi, curată și bine încălzită. Exista posibilitatea amenajării rapide a unei alte camere în caz de nevoie.

G. Boissier și Walther v. Stockar la Iași, 1918
G. Boissier și Walther v. Stockar la Iași, 1918


Corespondență și ajutoare externe

Până la sfârșitul lunii martie 1917, corespondența nu funcționa. Prizonierii nu primiseră vești de la familiile lor, acestea neștiind dacă erau în viață. De altfel, în acel moment ofițerii prizonieri de la Dobrovăț ar fi preferat să fie trimiși în Rusia, unde ei credeau că erau condiții de viață mai bune în comparație cu cele din România. Elvețienii recomandau înștiințarea guvernelor german și austro-ungar în legătură cu situația prizonierilor aflați la Dobrovăț și trimiterea de rufărie, haine, pantofi, săpun și alimente. Aceste bunuri puteau fi cumpărate din Rusia sau din Suedia și trimise pe calea ferată, cu un delegat al Crucii Roșii. Și în lunile următoare, prizonierii de la Dobrovăț au cerut, prin intermediul elvețienilor, să le fie trimisă rufărie, ochelari, cărți, tacâmuri, chiuvete și alte bunuri.

Doctorul Bacilieri își asumase preluarea cărților poștale ale prizonierilor către familiile lor. După ce aveau să fie cenzurate de către autoritățile militare române, cărțile poștale urmau să fie trimise la Berna, iar de acolo în Germania și Austro-Ungaria. Și în alte vizite pe care le-a făcut în lunile octombrie și noiembrie 1917, doctorul Bacilieri, în calitatea sa diplomatică, a asumat să facă servicii poștale pentru prizonieri, aducându-le acestora scrisori sau bani de la familii sau făcând să le parvină celor din urmă scrisori de la captivi.

Unii dintre ofițerii prizonieri care aveau acasă o bună stare materială au primit sume importante de bani. Cei cu o situație modestă au fost ajutați de cei dintâi. Prizonierii de la Dobrovăț au trimis în mod regulat ajutoare cadeților și stegarilor aflați în alte lagăre românești, spre exemplu la Șipote.

Prin intermediul elvețienilor, la începutul anului 1918, ofițerii austro-ungari au primit bani din partea Crucii Roșii austriece, proveniți din surse private. Tot atunci, prizonierii austro-ungari au primit inclusiv împrumuturi, pe bază de chitanță, din partea reprezentanților Legației Elveției. Existau restricții pentru prizonieri în privința cheltuirii banilor. Exceptând cheltuielile obișnuite, spre exemplu, cele care priveau rația de hrană, un prizonier putea întrebuința doar 20 de lei pe săptămână. Ca urmare a intervenției elvețienilor, românii le-au permis ofițerilor prizonieri, din februarie 1918, să cheltuiască 20 de lei/săptămână. Elvețienii le-au făcut și alte servicii ofițerilor Centrali internați la Dobrovăț. Spre exemplu, în martie 1918 le-au adus cafea și rom, produse rare în acest moment.

Timp liber, disciplină, evadări

Ofițerii prizonieri nu aveau pentru lectură nici ziare, nici cărți în primele luni de captivitate la Dobrovăț. Dacă la începutul anului 1917 gazetele erau interzise, un an mai târziu guvernul român trimitea zilnic în lagăr 15 ziare în limbile română și franceză. În martie 1917, prizonierii au făcut liste de cărți, care urmau a fi cumpărate de la Iași, în măsura în care erau de vânzare. Ulterior, mai mulți ofițeri au primit cărți de drept și chimie.

Ofițeri prizonieri la Dobrovăț, 1918
Ofițeri prizonieri la Dobrovăț, 1918


Lecții de limbi străine erau date, reciproc, de către ofițeri. Se puteau ține conferințe periodic, spre exemplu despre agricultură. Existau câteva instrumente muzicale în lagăr, astfel încât ofițerii constituiseră o mică orchestră. Jocurile de cărți și de șah nu erau extinse, poate și pentru că nu exista un local potrivit. În lagărul de la Dobrovăț nu exista un serviciu religios pentru prizonieri, de altfel diverși din punct de vedere al credințelor împărtășite.

Prizonierii au putut face la început plimbări în apropierea lagărului. Deoarece unii ofițeri încercaseră să evadeze, li s-a impus tuturor plimbarea în curtea cea mai mică a complexului unde erau internați. La începutul anului 1918, pe cuvânt de onoare, ofițerii puteau face plimbări în libertate, între două și șase ore. În lunile care au precedat repatrierea, prizonierii puteau circula liber în apropierea lagărului, fără să-și mai dea cuvântul de onoare.

Între ofițerii prizonieri și ordonanțele lor se iviseră neînțelegeri la începutul anului 1917. Ordonanțele puteau fi pedepsite de ofițerii prizonieri dacă nu-și făceau datoria, însă numai cu aprobarea comandantului român; nu era permisă bătaia.

Unii dintre prizonierii internați la Dobrovăț au încercat să evadeze. În martie 1917, cei prinși în urma unor asemenea tentative erau închiși într-o pivniță. Un locotenent austriac și un soldat german reușiseră să evadeze la începutul lunii ianuarie 1918.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Încarcă mai mult

Despre blogul centenarului 1918 - 2018

1918 – 2018. Un centenar văzut de pe ambele maluri ale Prutului, de istoricii Octavian Țîcu de la Chișinău și Dorin Dobrincu de la Iași.

Timp de un an și jumătate, cei doi istorici vor analiza, dezbate (poate și în contradictoriu) și comenta evenimentele anului 1918 si repercusiunile acestora până astăzi. Țelul acestui blog „în tandem” nu este numai de a arunca o nouă privire asupra anului 1918 dar și de a demistifica multe locuri comune ale istoriei contemporane, de a repune in contextual lor istoric „corect” fapte și persoane deseori manipulate de politicieni, de presă sau chiar de istorici.

Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău
Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău

„… fenomenul Unirii de la 27 martie 1918 trebuie privit într-un context amplu al transformărilor la nivel european și regional, în care efectul cumulat al războiului mondial, al revoluției ruse, al pretențiilor teritoriale din partea Ucrainei independente exprimate față de Basarabia și al pericolului bolșevizării, a determinat opțiunea provinciei pentru revenirea în cadrul statului român întregit.” (Octavian Țîcu, Cercetator-Coordonator la Academia de Stiinte a Moldovei )

Istoricul Dorin Dobrincu, Iași
Istoricul Dorin Dobrincu, Iași

„ Războiul și ceea ce a urmat nu reprezintă în România doar istorie, ci și memorie. Ambele sensibile. Ca și în alte locuri. Există o istorie oficială, patriotică, justificativă, care mai degrabă pune note la discursul oficial din epocă, după cum există și o istorie critică, care caută să înțeleagă și să explice. ” (Dorin Dobrincu, istoric, cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași, Academia Română – Filiala Iași, din 1995).

XS
SM
MD
LG