1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Lagărele românești pentru prizonierii de război

Pentru internarea prizonierilor în eventualitatea intrării României în război, încă din 1915 s-a luat în considerare utilizarea taberelor de instrucție ale corpurilor de armată. Avantajul acestora era că se aflau deja pe proprietăți ale Ministerului de Război, că erau aproape de căile de comunicații, că aveau apă. În plus, construcțiile care urmau a se ridica aveau să fie utile în viitor și Armatei Române. Lagărele prizonierilor de război, dar și centrele de internare a civililor aveau să fie situate în zone relativ depărtate de linia prezumată a frontului cu Centralii.

Printre cele mai cunoscute lagăre pentru prizonierii de război aveau să fie cele din sud, de la Ișalnița, Mihai Bravu, Slobozia, Hagieni și Brăila, dar mai ales cele din Moldova, de la Dobrovăț, Șipote, Bârlad, Tecuci, Galați, Măstăcani, Răcăciuni etc. Situația din aceste lagăre va fi tratată în mai multe secțiuni ale acestui text.

Prizonierii aflați în lagărele românești în toamna anului 1916

La 4-5 septembrie 1916, în lagărele românești de la Ișalnița, Șipote, Bârlad și Tecuci se aflau 42 de ofițeri și 6.292 trupă prizonieri, precum și patru ofițeri și 1.892 trupă refugiați și dezertori. Cele patru lagăre aminte, plus cele de la Vaslui și Galați aveau să dețină la 17-18 septembrie 1916 un număr de 48 de ofițeri și 8.799 trupă prizonieri, cărora li se adăugau cinci ofițeri și 1.157 trupă refugiați și dezertori.

În anumite situații, prizonierii erau trecuți pe naționalități, o ilustrare a tendinței birocrației românești de a simplifica realitatea și de a o reduce la cadre etnice. Astfel, dintr-un total de 3.015 prizonieri de război Centrali, avuți în vedere într-o situație de la 15 octombrie 1916, din Armata Austro-Ungară erau 2.988: 1.590 maghiari, 621 austrieci, 317 boemi, 110 slovaci, 107 sârbi, 85 ruteni, 65 croați, 31 polonezi, 26 italieni, 26 evrei, șapte români, un turc, doi fără naționalitate. Din Armata Bulgară erau 25 de prizonieri, dintre care 17 turci și opt bulgari, în vreme ce din Armata Germană erau trecuți doar doi prizonieri.

Pierderile teritoriale majore și retragerea armatei și administrației centrale românești, precum și a unei părți importante a structurilor subordonate în Moldova, la sfârșitul anului 1916, i-au afectat și pe prizonierii de război Centrali, la fel și pe internații civili. Mutarea celor care se aflau în lagărele și centrele din sud în Moldova s-a făcut în grabă, aproape haotic în anumite cazuri.

Anterior se dăduseră dispoziții pentru construirea unor adăposturi – bordeie – care să permită internarea a 10.000 de prizonieri la Brăila, Galați, Bârlad, Ghidigeni, Ivești, Tecuci, Mărășești, Focșani, Piatra Neamț, Roman, Bacău, Vaslui, Iași, Măstăcani, Șipote, Dorohoi și Botoșani. În unele locuri construcția acestor adăposturi se finalizase, era avansată sau măcar începuse, în vreme ce în altele nici nu demarase, din cauza lipsei personalui.

Prizonierii luați de trupele române în 1917

Bătăliile din vara anului anului 1917, de la Mărăști, Mărășești și Oituz, au dus la pierderi mari – morți, răniți și prizonieri – pentru trupele combatante. Trupele române au făcut atunci mulți prizonieri germani și austro-ungari, chiar dacă și mulți români au ajuns în captivitatea Centralilor.

În prima mare bătălie din sudul Moldovei, la Mărășești, Corpul II Armată român a capturat aproape 1.000 de prizonieri Centrali numai în ziua de 11 iulie 1917. Astfel, Regimentul 2 vânători „Regina Elisabeta” capturase cinci ofițeri și 320 trupă, Regimentul Argeș nr. 4 luase trei ofițeri și 360 trupă, Regimentul Muscel nr. 30 făcuse cinci ofițeri și 260 trupă. Pe același front, la 12 iulie 1917, românii au capturat 700 de prizonieri, dintre care șase ofițeri. La 17 iulie 1917, au fost capturați 2.579 de prizonieri, inclusiv subofițeri și ofițeri inferiori, iar la 26 iulie 1917 au fost făcuți 1.245 de prizonieri. Unele unități înregistraseră recorduri în acest sens. Regimentul Gorj nr. 18 capturase opt ofițeri și 676 trupă din rândurile Centralilor în luptele de pe dealurile Mărăști și Răchitașul Mic, precum și pe vârfurile muntoase Tiua Neagră și Tiua Golașă, între 11 și 14 iulie 1917.

La Mărășești, la 27 iulie 1917, Regimentul 34 infanterie a capturat 62 de prizonieri, cu un ofițer, în cursul unui contraatac. La 6 august 1917, în luptele de la Mărășești au fost capturați patru ofițeri, șase cadeți și 382 trupă germani. Divizia 13 infanterie făcuse, la 6 august 1917, 109 prizonieri, preponderent germani, dar și câțiva austrieci. În zilele de 1-6 august 1917, Divizia 10 infanterie a capturat numeroși prizonieri. Astfel în ziua de 6 august 1917, Regimentul 38 infanterie luase prizonieri 35 de oameni și un cadet, iar Regimentul 39 infanterie capturase patru ofițeri, șase cadeți și 350 trupă.

Nu mai puțin grele, cu pierderi înseamnate de o parte și de alta, au fost luptele de la Oituz. În după amiaza de 30 iulie 1917 și în prima parte a zilei următoare, românii au capturat în zona Cireșoaia peste 500 de prizonieri, în majoritate din regimente austro-ungare, dar și câțiva bavarezi. Truple române au capturat 100 de prizonieri în văile Oituz și Slănic, la 31 iulie 1917. În aceeași zi, vânătorii de munte au luat 400 de prizonieri în prima lor bătălie. La 2 august 1917, pe frontul de la Oituz au fost făcuți alți prizonieri Centrali din trupele austro-ungare (honvezi maghiari, bosniaci, trupe compozite din Landsturm).

Prizonierii din lagărele românești la începutul anului 1918

Potrivit datelor provenite din surse elvețiane, parțiale, la 11 februarie 1918 existau în lagărele românești 9.778 prizonieri de război austro-ungari, repartizați la Dobrovăț (139 ofițeri și 42 trupă), Copou (401), Șipote (4.043), Bârlad (2.481), Răcăciuni (1.721) și Măstăcani (951). Tot atunci, prizonierii germani erau în număr de 2.450, în lagărele Dobrovăț (54 ofițeri și 20 trupă), Copou (trei), Șipote (396), Bârlad (507), Răcăciuni (1.443) și Măstăcani (29). Prizonieri turci erau 315, aflați la Dobrovăț (opt ofițeri), Șipote (90), Bârlad (68) și Măstăcani (147). Bulgari erau doar 129, toți din rândurile trupei, în lagărele Șipote (90), Bârlad (șapte) și Măstăcani (32). Dintre prizonierii Centrali, 8.082 erau folosiți în diferite munci: 2.533 în agricultură, 1.840 la șosele, 1.000 la căi ferate, 1.202 la exploatarea pădurilor, 466 în mine de cărbuni, 377 la descărcat cereale, 136 la transportarea cerealelor, 478 în servicii diverse (aviație, ateliere militare etc.).

### Vezi și... ###

Pacea de la București, 24 aprilie/7 mai 1918 (I)

În timpul tratativelor de pace de la Buftea-București, din primăvara anului 1918 , autoritățile române au prezentat diverse situații cu privire la prizonierii de război și internații civili existenți în lagărele românești și în centrele de internare. Din Armata Austro-Ungară erau 9.307 prizonieri: 170 la Dobrovăț, 3.970 la Șipote, 2.260 la Bârlad, 893 la Măstăcani, 1.540 la Răcăciuni, 474 în Copou. Din Armata Germană erau 1.950 de prizonieri: 71 la Dobrovăț, 361 la Șipote, 497 la Bârlad, 24 la Măstăcani, 997 la Răcăciuni. Existau 293 de prizonieri turci, dintre care nouă la Dobrovăț, 70 la Șipote, 67 la Bârlad și 147 la Măstăcani. Prizonierii bulgari fuseseră în număr mic în România, după cum am văzut mai sus. Interesat de soarta celor aproape 30.000 de prizonieri români luați de trupele bulgare, prim-ministrul Alexandru Marghiloman avea să constate, în martie 1918, că în lagărele românești existau (aproximativ) 100 de prizonieri bulgari.

Anul 1924 este unul de referinţă în relaţiile sovieto-române, acest fapt fiind confirmat de derularea unor evenimente care au marcat natura relaţiilor între cele două ţări în perioada interbelică și mult după aceasta. În acest an s-au produs trei evenimente majore pentru evoluţia raporturilor dintre cele două ţări. Dacă Conferinţa de la Viena a purtat amprenta unei tentative de soluţionare diplomatică a problemei basarabene, aceasta s-a făcut doar pentru a justifica ulterior celelalte două acţiuni: crearea în stânga Nistrului a Republicii Autonome Sovietice Moldovenești şi „insurecția” de la Tatarbunar. Pentru a înțelege complexitatea abordării politico-diplomatice și militare a Moscovei față de România, este nevoie de o precizare legată de esenţa statului sovietic.

În ochii Europei, URSS apărea în două ipostaze ce făceau să confirme parcă existenţa a două state sovietice: pe de o parte, Internaţionala comunistă (Komintern) care predica revoluţia mondială, provoca revolte, cerea boicot economic, instiga la greve şi sabotaje, iar pe de alta - Uniunea Sovietică, înalta parte contractantă care căuta alianţe politice şi nu trata decât cu guverne stabile şi puteri economice viabile. În realitate însă, nu era vorba decât de două fațete complementare, subordonarea Kominternului intereselor politicii externe sovietice fiind un fapt demonstrat şi recunoscut în perioada interbelică. Evenimentele desfăşurate cu ocazia Conferinţei de pace de la Viena justifică pe deplin această supoziție.

La începutul anului 1924, în perioada premergătoare Conferinţei, în cadrul Uniunii Sovietice a fost organizată o puternică mişcare publică antiromânească faţă de problema Basarabiei. La 2 martie 1924, la Moscova, în localul teatrului „Mozaic” a avut loc un miting a 800 de basarabeni refugiaţi pe teritoriul URSS care au protestat împotriva „ocupării nelegitime” a Basarabiei de către România. Participanţii la miting au cerut crearea unei Republici Sovietice Socialiste Moldoveneşti şi unirea ei cu Uniunea Sovietică.

Ideea creării unei republici moldoveneşti era tot mai operantă în vârfurile politice de la Moscova, însă această metodă nu era solitară în arsenalul Kominternului. Crearea unor statalităţi artificiale de natură să destabilizeze situaţia internă în ţările vecine este valabilă şi în cazul Republicii Carelia faţă de Finlanda şi a Republicii Belarus vizavi de Polonia. Vehicularea ideii unei republici moldoveneşti în ajunul conferinţei sovieto-române nu era gratuită. Ruperea tratativelor de la Viena era un lucru sigur în viziunea Moscovei, luând în considerare faptul că ideea plebiscitului pe care Uniunea Sovietică dorea s-o impună în soluţionarea problemei Basarabiei nu va fi acceptată de partea română din multiple consideraţii la care vom reveni ulterior.

Eşuarea Conferinţei de la Viena trebuia să justifice atât crearea „Republicii Moldoveneşti” pe stânga Nistrului, cât şi tentativa de soluţionare armată a problemei Basarabiei din toamna anului 1924. Acest lucru a devenit posibil datorită imaginii defavorabile create României în problema Basarabiei de propaganda sovietică în interiorul URSS şi în unele cercuri europene, lăsându-se impresia eşuării dorinţei statului sovietic de a soluţiona democratic problema Basarabiei din cauza atitudinii României.

Cu această ocazie, presa din Moscova a declanşat o campanie înverşunată împotriva României. Oficiosul „Izvestia” afirma într-un editorial că „anexarea” Basarabiei de către România este împotriva dreptului istoric, menţionând că generalul Averescu, la 5 martie 1918, a semnat cu împuternicitul sovietelor, Racovski, un tratat de pace prin care România se obliga să evacueze Basarabia în două luni: „Cu toate acestea, arăta cotidianul, România a procedat la anexarea Basarabiei printr-un şantaj politic, prin violenţa cea mai grosolană şi prin falsificarea de documente”.

În absenţa unei libertăţi reale a cuvântului şi presei în cadrul Uniunii Sovietice, afirmaţiile de mai sus nu puteau reflecta decât punctul de vedere al guvernului sovietic în problema Basarabiei. În acelaşi număr al ziarului moscovit era prezentată o corespondenţă din Harkov, capitala de atunci a RSS Ucraineană, prin care se arăta că aici a sosit un grup de refugiaţi basarabeni care povestesc despre „samavolniciile” autorităţilor române în Basarabia care întreprind românizarea provinciei: „Gândul unei realipiri a Basarabiei cu Ucraina Sovietică domina spiritul tuturor claselor sociale indigene fără deosebire de naţionalitate”, conchidea semnatarul corespondenţei.

O altă manifestare antiromânească s-a desfăşurat la 13 martie 1924 la Moscova, unde un miting al „basarabenilor” a adoptat „Declaraţia către popoarele lumii” şi textul unei alte declaraţii către delegaţia sovietică la Conferinţa de pace de la Viena, alcătuită în baza multiplelor hotărâri şi rezoluţii ale mitingurilor şi adunărilor „basarabenilor” şi locuitorilor din partea stângă a Nistrului. Manifestanţii au cerut guvernului sovietic apărarea drepturilor „poporului basarabean” la Conferinţa de la Viena, retragerea imediată a trupelor române din provincie şi crearea, în cadrul Uniunii Sovietice, a RSS Moldovenești.

O adunare a „refugiaţilor basarabeni” a avut loc şi la Harkov, la 21 martie 1924. Aceasta a cerut guvernului sovietic să obţină la Conferinţa de la Viena retragerea trupelor şi administraţiei române din Basarabia şi dreptul la autodeterminare a poporului basarabean prin crearea unei republici muncitoreşti – ţărăneşti sovietice moldoveneşti. Adunarea de la Harkov a ales o delegaţie care urma să fie trimisă la Viena pentru a înmâna o declaraţie delegaţiei sovietice la Conferinţă.

Actul final al uneltirilor antiromâneşti al Kominternului s-a jucat la Viena, unde la 23 martie 1924 a avut loc o demonstraţie de protest împotriva „dominaţiei” polone în Galiţia şi a celei române în Basarabia. La această demonstraţie au luat parte în jur de o mie de „refugiaţi” ucraineni şi basarabeni şi un grup de austrieci. Delegaţia, împuternicită de demonstraţie, a înaintat lui N.N. Krestinski, şeful delegaţiei sovietice la viitoarele tratative, un memorandum prin care cerea evacuarea trupelor şi administraţiei române din Basarabia. Se formula, pentru prima oară într-o astfel de manifestaţie, cererea de organizare a unui plebiscit în Basarabia.

Conferinţa de la Viena a fost precedată şi de o susţinută campanie de presă în statele revizioniste, net ostilă României, care prin cotidianele „Der Tag”, „Berliner Borsen Zeitung”, „The Observer” au încercat să prezinte România Mare ca pe o creaţie a tratatelor de pace şi care a „anexat” prin forţa armelor teritorii „străine” ce nu-i aparţinuseră niciodată.

În asemenea circumstanţe, perspectiva tratativelor sovieto-române apărea destul de incertă, conjunctura internaţională fiind, în ajunul conferinţei, defavorabilă României. Incertitudini existau însă şi în cercurile politice de la Bucureşti unde, în cursul discuţiilor asupra programului şi directivelor ce urmau a fi operate la Conferinţa de la Viena, s-au formulat două propuneri. Prima, sprijinită direct de Ionel I.C. Brătianu, primul ministru al României, şi acceptată, în cele din urmă, cerea rezolvarea totală şi definitivă a chestiunii Basarabiei. Numai după recunoaşterea alipirii ei la România de către guvernul sovietic, delegaţia română urma să procedeze la studierea celorlalte probleme. Cealaltă propunere, susţinută între alţii şi de unii lideri basarabeni ai opoziţiei, prevedea începerea tratativelor cu alte chestiuni, în care să fie sesizat spiritul conciliant al părţii române, iar după aceasta să se discute problema Basarabiei.

Faptul că s-a adoptat prima opţiune constituie dovada că dezacordul în felul de a privi chestiunea Basarabiei era echivalent cu zădărnicirea conferinţei, deoarece un atare dezacord ar fi pus tratativele pe un teren pe care România refuza categoric să-l accepte. În instrucţiunile date delegaţiei române la Conferinţă, Brătianu a insistat asupra despărţirii problemei Basarabiei de aceea a tezaurului, conform tratativelor de la Lausanne. Primul ministru român arăta că buna vecinătate între cele două ţări nu poate exista fără fixarea graniţei, iar fixarea graniţei însemna recunoaşterea Basarabiei, iar asupra acestei probleme nu mai puteau fi discuţii. În eventualitatea propunerii unui plebiscit din partea sovietică, delegaţia română urma să arate că acesta ar perturba pacificarea Basarabiei, acceptarea plebiscitului contrazicând România faţă de aliaţi prin repunerea în discuţie a problemei Basarabiei după ce aceştia au recunoscut legitimitatea Unirii.

Deşi pentru partea română obiectivul Conferinţei de la Viena părea clarificat, evenimentele ce s-au derulat în ajunul tratativelor sovieto-române dădeau prea puţine speranţe într-un sfârşit favorabil al convorbirilor. Această situaţie era previzibilă luând în considerare faptul că cele două părţi au privit în mod diferit necesitatea Conferinţei de la Viena. Dacă pentru România problema Basarabiei era una închisă, primordială fiind sarcina încheierii unui tratat ce ar fi consfinţit această realitate, Uniunea Sovietică venea la Viena cu scopul de a repune în discuţie această problemă.

În istoriografia română s-a vehiculat ideea că, recunoscută de puterile europene, URSS s-a folosit de Conferinţa de la Viena ca de un mijloc de propagandă. Judecată prin prisma anului 1924, această afirmaţie reflectă doar parţial realitatea, recunoaşterea guvernului sovietic fiind momentul care a permis statului sovietic aplicarea vechiului program expansionist de politică externă.