În cea de a treia şi ultimă şedinţă a Conferinței de la Viena, ţinută la 2 aprilie 1924, punctele de vedere diametral opuse s-au afirmat din nou. În urma memoriului delegaţiei române din 31 martie 1924, care a demonstrat nu numai delegaţiei sovietice ci şi opiniei publice internaţionale dreptul legitim al României asupra Basarabiei, partea sovietică se află în faţa a două alternative: fie acceptarea punctului de vedere românesc şi recunoaşterea Basarabiei ca definitiv română, fie insistarea în problema plebiscitului, ceea ce ar fi dus lamentabil la eşuarea conferinţei.
Prin declaraţia sa din 2 aprilie 1924, partea sovietică a ales cea de a doua soluţie, cerând din nou, în mod imperios, organizarea unui plebiscit în Basarabia ca un criteriu de stabilire a apartenenţei acestei provincii la România sau U.R.S.S.. Negând din nou drepturile istorice în soluţionarea problemei Basarabiei care i-ar fi privat de orice drept de a interveni în această chestiune, delegaţia sovietică a declarat că până la organizarea plebiscitului va continua să considere Basarabia ca parte a teritoriului U.R.S.S., dat fiind faptul că ea nu poate recunoaşte că „anexarea Basarabiei în 1918 de trupele regale ale României prin forţă şi violenţă, ar putea crea pentru coroana României oarecare drepturi asupra Basarabiei”.
În asemenea circumstanţe, prin declaraţia făcută în aceeaşi şedinţă, partea română a menţionat, încă o dată, că de la începutul negocierilor a ţinut să precizeze că ea a fost trimisă la Conferinţă pentru a trata pe bazele indicate la Lausanne reluarea relaţiilor normale între cele două ţări, înţelegând necesitatea recunoaşterii status-quo-ului teritoriului actual. Insistenţa U.R.S.S. în problema plebiscitului, ca mijloc excepţional pentru soluţionarea dificultăţilor internaţionale, în cazul Basarabiei al cărui caracter era eminamente românesc şi având în vedere actele repetate de autodeterminare, era privită ca inutilă şi jignitoare, zădărnicind continuarea tratativelor. În această atmosferă, N. Krestinski, şeful delegaţiei U.R.S.S., a anunţat închiderea şedinţei şi, implicit, a conferinţei.
Ruperea tratativelor româno-sovietice a provocat numeroase reacţii în opinia publică internaţională, ceea ce demonstra interesul acesteia în soluţionarea problemei Basarabiei. Comportamentul delegaţiei sovietice a provocat îngrijorări în rândul unor state europene, îndeosebi în rândul celor din centrul şi sud-estul continentului.
Ziarul „Narodni Listy” din Praga, comentând insuccesul tratativelor, arăta că această ruptură înseamnă un eşec sensibil pentru diplomaţia sovietică şi un preludiu nefavorabil pentru Conferinţa de la Londra care, după cum afirma presa sovietică, „va fi câmpul unei lupte decisive pentru situaţia internaţională a U.R.S.S.”
La rândul său, ziarul polonez „Kurier Poranny” din 3 aprilie 1924 scria: „Polonia este legată printr-o alianţă cu România şi de aceea aventura lui Krestinski de la Viena loveşte nu numai în România, dar indirect şi în Polonia”.
Presa austriacă a comentat foarte viu rezultatul Conferinţei de la Viena. Ziarul „Neue Freie Presse” menţiona că, oricât de democratică ar fi ideea plebiscitului, trebuie, totuşi, amintit că tocmai în ţările limitrofe U.R.S.S. şi în cadrul U.R.S.S., principiul democratic nu este valabil: „Pe Rusia n-o interesează Basarabia, ci gurile Dunării pentru a ocupa un loc cât mai larg la Marea Neagră, urmând expansiunea tradiţională spre sud, care a fost din generaţie în generaţie, scopul urmărit de imperialismul rus”, conchidea cotidianul vienez.
Ziarul „Reichspost” regreta eşecul conferinţei şi adăuga că U.R.S.S. va începe o violentă propagandă în Basarabia, ceea ce va da loc, fără îndoială, la conflicte din ambele părţi, iar „Neues Wiener Tagblatt”, un alt cotidian austriac opina că Rusia, prin întreruperea tratativelor de la Viena, a vrut să exercite prin România o presiune contra Franţei.
Poziţia U.R.S.S. în timpul Conferinţei de la Viena a fost comentată pe larg şi cu ostentaţie de presa din ţările revizioniste. Astfel, „Deutsche Allgemein Zeitung” arăta că „situaţia încordată este de natură a nu lăsa României, devenită aşa de mare într-o noapte, liniştea, şi de a îndepărta de ea interesul capitalului internaţional. Ajutorul Franţei ar fi într-un caz serios numai problematic şi Poincaré n-are deloc intenţia de a pune armata franceză în serviciul intereselor româneşti şi invers, chestiunea Basarabiei putând deveni un pericol serios de război, care să depăşească limitele unui conflict local”.
În numărul din 9 aprilie 1924 „Neue Freie Presse” din Viena aprecia că ruptura tratativelor de la Viena a avizat lumea că în sud-estul Europei există o chestie teritorială serioasă: „După Conferinţa de la Viena, arăta ziarul, oricine va pricepe că ajutorarea directă sau indirectă în chestia Basarabiei va fi considerată drept act inamic şi participare indirectă la ocuparea teritoriului sovietic”.
Afirmaţiile ziarului austriac parafrazau declaraţia adjunctului comisarului poporului pentru relaţii externe a U.R.S.S., M. Litvinov, făcută reprezentanţilor presei la 7 aprilie 1924 în legătură cu eşuarea Conferinţei sovieto-române de la Viena. Diplomatul sovietic a ţinut să precizeze în această declaraţie că România şi aliaţii Antantei continuă să creadă că toate problemele internaţionale se soluţionează la Paris şi Londra, iar ratificarea de către parlamentul francez a protocolului de la Paris, din 28 octombrie 1920, îi va soluţiona României problema cu U.R.S.S., în ceea ce priveşte Basarabia. M. Litvinov a menţionat că acum în lume există Uniunea Sovietică care nu va permite nici Franţei, nici Angliei să-i dicteze linia de conduită, iar „orice susţinere materială şi morală a României în problema Basarabiei va fi privită de Uniunea Sovietică ca un act ostil şi participare indirectă la ocuparea unui teritoriu sovietic”.
Opinia publică română şi cercurile politice de la Bucureşti au fost profund afectate de modalitatea desfăşurării tratativelor de la Viena şi de rezultatul lor defavorabil. Merită, în acest sens, o atenţie deosebită activitatea desfăşurată de N. Titulescu la Londra, care s-a angajat într-o polemică vie cu reprezentantul sovietic C. Racovski pentru apărarea punctului de vedere românesc.
În unul din interviurile acordate de N. Titulescu în „Manchester Guardian” este făcută o amplă explicaţie a problemei plebiscitului care a devenit obiectivul tratativelor sovieto-române de la Viena. După cum arăta diplomatul român: „Un plebiscit în Basarabia nu este doar inutil, dar este injust şi periculos. Inutil, fiind că voinţa Basarabiei a fost clar exprimată în 1918 şi, de atunci, în trei alegeri generale care au avut loc din 1918 până astăzi, nimeni nu a cerut separarea Basarabiei de Patria-mamă. Plebiscitul este injust fiindcă admiţându-l, România va fi unica ţară din Europa de la care s-ar cere, după consacrarea situaţiei sale internaţionale, creată prin tratate, un referendum pentru tranşarea definitivă a unei situaţii deja recunoscute. În fine, plebiscitul va fi periculos deoarece va fi o ocazie de propagandă contra ordinii sociale admise în România”. La rândul său, V. Cădere într-un articol din „Mercure de France” menţiona, că problema plebiscitului pune în discuţie caracterul etnografic al Basarabiei şi valoarea diverselor adunări basarabene care au decis reunirea cu România.
Problema Conferinţei de la Viena a stat şi în atenţia dezbaterilor Camerei Deputaţilor, în şedinţa din 4 aprilie 1924. Al. Vaida-Voevod cerea ministrului de externe I.G. Duca să explice cum au decurs tratativele cu sovieticii la Viena, tratative eşuate şi care, după părerea sa, n-ar fi trebuit începute. I.G. Duca a confirmat eşecul conferinţei precizând că tezele celor două delegaţii erau contrare, ele convenind astfel la închiderea conferinţei. Ministrul român de externe a precizat că geneza tratativelor a fost în tratativele de la Tiraspol, dar partea română a dorit să preia raporturile cu guvernul sovietic în condiţiile recunoaşterii actualelor frontiere ale României.
Conferinţa de la Viena a fost ultima şi cea mai importantă întâlnire bilaterală sovieto-română din perioada respectivă. Importanţa sa rezidă din mai multe considerente. Astfel, reeditând cronologic evoluţia raporturilor dintre Moscova şi Bucureşti, constatăm, în primul rând, o deviere progresivă a poziţiei sovietice în problema Basarabiei de la conciliatorism excesiv la intransigenţă absolută. Explicaţia îşi are locul în contextul creşterii treptate a influenţei internaţionale a statului sovietic, revenit în prima scenă a politicii europene. Acest fapt a influenţat şi desfăşurarea tratativelor de la Viena. Indiscutabil că din punct de vedere istoric, adevărul în problema Basarabiei era de partea României, acest fapt fiind consemnat şi de Puterile Aliate prin tratatul din 28 octombrie 1920. Din această cauză, partea sovietică, după o încercare timidă, a abandonat acest teren de discuţii. Argumentele istorice, etnice sau geografice erau defavorabile Moscovei în susţinerea tezei sale privind Basarabia. Recunoscută de puterile europene, Uniunea Sovietică şi-a fundamentat revendicările pe temeiul juridic. Or juridic, România nu obţinuse de la un guvern rus recunoaşterea drepturilor sale asupra Basarabiei, aşa cum cerea litera dreptului internaţional. Acest fapt l-au conştientizat şi Puterile Aliate care au lăsat în convenţia basarabeană o portiţă, prin articolul IX, pentru reglementarea acestei situaţii. Plasând interesele sale politice şi geostrategice în spatele acestor revendicări, Uniunea Sovietică a ştiut să exploateze avantajul acestui argument. Chiar în timpul tratativelor de la Varşovia L. Karahan i-a declarat lui G. Filality că recunoaşterea Basarabiei de către Marile Puteri a fost condiţionată de semnarea unui acord ulterior cu Rusia în această problemă. Pentru partea română devenea evident faptul că în relaţiile cu o mare putere, mai ales aflată în ascensiune, adevărul istoric era insuficient în lipsa unei reglementări juridice clare a situaţiei Basarabiei.
După anul 1924 puterile europene au înţeles interesele U.R.S.S în această problemă, de aceea au devenit precaute în a-şi asuma vre-un angajament faţă de frontiera de est a României. Acest lucru a fost sesizat şi de presa europeană a vremii care considera că o asistenţă directă sau indirectă acordată României în problema Basarabiei era privită la Moscova ca un act neloial faţă de guvernul sovietic. Evoluţia ulterioară a relaţiilor sovieto-române nu lasă nici o îndoială asupra asupra acestui fapt.
* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.
