1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Preocuparea de bază a diplomației românești după conferința de la Varșovia a fost tentativa soluționării problemei frontierelor sale orientale în cadrul frontului comun, pe care puterile europene doreau să-l creeze, în vederea reluării raporturilor cu Rusia Sovietică, la conferința de la Genova (10 aprilie - 19 mai 1922). Conferința constituia o noutate în viața internațională, deoarece la Genova urmau să se întâlnească față în față două concepții, două lumi. Nu era vorba de concepții opuse asupra unor chestiuni teritoriale sau economice, constatate cu alte ocazii, ci asupra însuși fundamentului statelor, de un conflict ideologic inexistent până la acel moment în relațiile internaționale. Pe de o parte era Rusia Sovietică, iar pe de alta statele europene capitaliste. Ambele părți își doreau o conlucrare economică, dar vedeau diferit acest lucru. Statele europene, prin rezoluția conferinței de la Cannes (6 ianuarie 1922), stabileau un front relativ omogen în perspectiva reluării raporturilor cu Rusia Sovietică.

Acceptând ideea unei conferințe internaționale, statul sovietic și-a propus drept scop spargerea acestui bloc. În instrucțiunile date delegației sovietice, Vladimir I. Lenin arată că „există în rândurile burgheziei o aripă pacifistă cu care trebuie de contactat și chiar de colaborat, însă, chiar și în aceste condiții, trebuie să oferim fiecăruia în parte condiții mai avantajoase decât consortiumului”.

În declarațiile făcute la Berlin, în drum spre Genova, Gh. Cicerin, șeful delegației sovietice și Comisar de Externe, relevă mai amplu intențiile cu care delegația sovietică mergea la conferință. În viziunea sa, Rusia Sovietică era dispusă să admită sprijinul oricărui stat european pentru relansarea economiei sale. Dar ea înțelegea să-și păstreze libertatea de a încheia convenții cu fiecare în parte. În orice caz, Moscova se opunea proiectului unui sindicat internațional pentru refacerea Rusiei, așa cum a fost propus la Cannes. După părerea lui Cicerin, un asemenea bloc pereclita libertatea de mișcare a Rusiei care înțelegea să discute cu fiecare stat în parte garanțiile și condițiile pentru conlucrare.

Care erau speranțele României în legătură cu viitoarele tratative de la Genova? Chestionat de presa română asupra poziției delegației de la București în chestiunea rusă, C. Diamandy a declarat că partea română nu va accepta în niciun caz discuții asupra problemei Basarabiei, dacă ea mai exista. Asupra acestei probleme, din punctul său de vedere, nu numai guvernul Brătianu, dar orice guvern existent în România nu va accepta să trateze. Delegația română aștepta de la Conferință și soluționarea problemei tezaurului depozitat la Moscova. Dar nu în ultimul rând, România dorea să ridice la Genova chestiunea incidentelor de la granița basarabeană, care aduceau un grav prejudiciu securității sale în regiune, îngreunând procesul de integrare a Basarabiei.

Chiar dacă nu admitea discutarea problemei Basarabiei, Ionel I.C. Brătianu venea la Genova cu speranța soluționării ei în contextul celor legate de Rusia Sovietică. Reflectând asupra acestei posibilități, presa europeană scria că Sovietele nu erau legate de România în privința Basarabiei, dar realipirea ei a fost recunoscută și sancționată de marile puteri prin convenția de la 28 octombrie 1920. „Le Petit Parizien” menționa că din moment ce protocolul basarabean nu era opozabil Sovietelor, iar puterile aliate se angajaseră irevocabil în problema Basarabiei, Rusia Sovietică era nevoită, dacă dorea să fie recunoscută, să adere la convenția basarabeană. Cotidianul parizian se întreba dacă pentru a exlude riscurile, puterile europene vor face din această adeziune una din condițiile pentru recunoașterea și restabilirea relațiilor cu Moscova.

Cel puțin în prima etapă a conferinței de la Genova, delegația română, datorită eforturilor lui I. I.C. Brătianu, a reușit să obțină din partea participanților la tratative acest lucru. Faptul este confirmat de discuțiile privind proiectul de Memorandum, care urma să fie prezentat de statele occidentale Rusiei Sovietice. În ședința din 29 aprilie 1922 a subcomisiei care se ocupa de problema rusă, primul ministru român a propus un amendament la articolul I în care să se insiste asupra respectării status-quo-ului teritorial. I.I.C. Brătianu menționa că statele europene au fost invitate la Genova în baza tratatelor existente, fiind vorba nu de recunoașterea unui tratat, cum este cazul României, ci a unei realități. Atât D. Lloyd George, cât și L. Barthou, au fost de acord cu interesele speciale ale României, cu atât mai mult cu cât ele corespundeau tendințelor generale de menținere a integrității teritoriale. Astfel, amendamentul lui I. I.C. Brătianu era inclus în textul Memorandumului.

Pentru România acest lucru avea o dublă importanță. În primul rând, prin Memorandumul înaintat delegației sovietice, toate statele prezente la Genova recunoșteau drepturile României asupra Basarabiei, după ce anterior ele fuseseră recunoscute de puterile aliate. Mai important era faptul că, pe lângă întărirea acestor drepturi României, Memorandumul le întroducea în ansamblul condițiilor impuse de Europa, plasându-le astfel într-un cadru impunător. Se constată în acest sens o incontestabilă manifestare a spiritului de solidaritate a statelor participante la conferința de la Genova. Luând în considerare atitudinea adoptată de Rusia Sovietică la tratativele de la Genova față de problemele teritoriale, această solidaritate nu era lipsită de importanță.

La 11 aprilie 1922, în timpul primei ședințe a primei comisii a conferinței, Gh. Cicerin a făcut o declarație prin care a protestat împotriva includerii României în subcomisia privind problemele ruse. El a estimat că România, la momentul dat, „ocupă prin forță Basarabia, care anterior fusese teritoriu rus, iar acum era al Ucrainei”. Cu același ton, delegatul sovietic a contestat și Japoniei dreptul de a participa la discuțiile privind problemele ruse. Astfel, după cum declara și ziarul „Adevărul” din 19 aprilie 1922, Rusia Sovietică a dorit să transforme conferința, hotarâtă la Cannes a fi economică, în una politică.

Declarația sovietică a provocat un interes viu asupra problemei Basarabiei în rândurile reprezentanților mass-mediei și opiniei publice internaționale. Informația privind această problema era extrem de superficială, ziariștii străini cerând permanent date despre natură conflictului sovieto-român. Presă italiană și cea franceză au acordat spații largi polemicii dintre delegațiile celor două state privind problema Basarabiei, estimând că declarația lui Gh. Cicerin ar putea constitui motivul celor mai grave conflicte.

Eforturile României de a soluționa problema Basarabiei în contextul politicii generale a statelor europene la Genova au fost puternic afectate de semnarea la 16 aprilie 1922 a tratatului dintre Germania și Rusia Sovietică. Tratatul de la Rapallo, prin care cele două țări reluau relațiile diplomatice și comerciale, a oferit Moscovei o altă perspectiva pentru viitoarele tratative de la Genova, iar consecințele sale nu vor întârzia să apară.

La textul memoriului, trimis de participanții la tratative la 2 mai 1922, delegația sovietică a replicat că este surprinsă să vadă în conținutul său, înainte de toate, clauze politice. Gh. Cicerin găsea artificială formularea punctului 13 al memoriului referitor la raporturile dintre România și Rusia. Diplomatul sovietic consideră această chestiune parte a problemelor politice și teritoriale existente între cele două părți, care nu putea fi soluționată decât în mod bilateral.

În condițiile când tentativa unei soluționări generale a problemei ruse a eșuat lamentabil în urma semnării acordului sovieto-german, D. Lloyd George a înaintat propunerea încheierii unui acord de neagresiune, prin care s-ar respecta frontierele existente la momentul respectiv. Partea sovietică și-a arătat din nou rezervele. V.I. Lenin, în scrisoarea din 14 mai 1922, recomandă delegației sovietice să folosească la maxim modul cum a formulat D. Lloyd George problema frontierelor orientale ale Poloniei și României, pentru a arăta că acestea sunt obstacole serioase în pacificarea zonei. Conform acestor indicații, Gh. Cicerin a declarat la 17 mai 1922, în ședința ce examina proiectul acordului de neagresiune, că delegația sovietică acceptă ideea de neagresiune în condițiile soluționării problemelor teritoriale. Însă, chiar și în aceste condiții, problemele teritoriale trebuiau să vizeze numai Rusia și vecinii săi. Referindu-se la esența acordului, șeful delegației sovietice arată că dacă pactul are ca idee principiul respectării integrității teritoriale, acest fapt nu presupune și respectul status-quo-ului. Respectarea frontierei existente între Ucraina și România, în viziunea Moscovei, nu era similară cu recunoașterea integrității teritoriale a României, adică recunoașterea alipirii Basarabiei.

Pactul de neagresiune încheiat la Genova, care avea o valabilitate de opt luni, trebuia să ducă, între altele, conform părerii lui D. Lloyd George, la o soluționare definitivă a problemelor teritoriale europene ale Rusiei. Privit din perspectiva declarației lui Gh. Cicerin din 17 mai 1922, pactul a fost un compromis al diplomației britanice care venea să confirme creșterea prestigiului internațional al Rusiei Sovietice în urma semnării tratatului sovieto-german. D. Lloyd George a încercat la Genova o soluționare a problemei frontierelor Rusiei, ridicând problema Vilnei, a Galiției Orientale și a Basarabiei. Poziția delegației sovietice a zădărnicit realizarea acestor intenții, de aceea ministrul britanic, prin termenul de opt luni fixat în tratatul de neagresiune, vedea o perioada utilă în vederea susținerii unor tratative directe între regimul de la Moscova și statele vecine pentru a soluționa diferendele teritoriale. Deși prevedea respectul status-quo-ului, tratatul de neagresiune lasă deschisă problema Basarabiei. Rusia Sovietică se angaja să nu atace România în termenul fixat și să nu facă propagandă subversivă, însă nu recunoștea legitimitatea Unirii Basarabiei cu România.

Manevrele diplomatice de la Genova au arătat că nu era greu de prevăzut imposibilitatea obținerii recunoașterii Basarabiei de către Rusia Sovietică la aceste tratative. Din perspectiva posibilității reluării relațiilor cu guvernul sovietic, puterile europene, în special Anglia și Italia, nu ar fi dorit o ruptură cu Moscova pentru a-i impune revendicările românești.

Europa aștepta momentul oportun pentru a încheia acorduri cu Rusia Sovietică, iar unele state precum Anglia, Italia, Germania și Cehoslovacia aveau de acum semnate acorduri comerciale cu Moscova. Pactul de neagresiune, limitat la opt luni și înconjurat de numeroase rezerve, nu era pentru România o garanție suficientă de apărare, iar eforturile depuse de I.I.C. Brătianu la Genova pentru a crea un front comun în vederea recunoașterii formale a Basarabiei de către Rusia Sovietică au arătat că politica solidară a statelor europene nu inspiră încrederea presupusă.

Istoricul relaţiilor româno-ruse/sovietice, de mai bine de două sute de ani cunoaşte multiple modalităţi de exprimare politică, diplomatică și militară. Însă ceea ce a marcat decisiv evoluţia lor a fost confruntarea dintre două mişcări profund antagoniste care îşi au originea în acest spațiu la începutul secolului XIX: naţionalismul românesc şi expansionismul rus/sovietic. Anexarea Basarabiei în 1812 de către Imperiul Rus a fost începutul unui conflict, care nu şi-a găsit soluţia nici până în ziua de azi. Era inevitabil ca tendinţa românilor de a se integra într-un stat unitar să-i aducă în opoziţie cu Rusia ţaristă, iar ulterior URSS, care înglobau un teritoriu naţional ce le aparţinea de drept. Diferenţa punctelor de vedere prin care cele două părţi îşi justificau drepturile asupra Basarabiei atestă faptul că problema teritoriului dintre Prut şi Nistru este piatra unghiulară a relaţiilor româno-ruse.

Din momentul apariției sale ca problemă internațională în anul 1812, Basarabia a fost subiectul a cinci tratate internaționale, care consfințeau apartenența sa la unul sau altul masiv politic, fie rus/sovietic, fie românesc (și implicit european): a. tratatul de la București (1812) dintre Turcia și Rusia, prin care Basarabia era anexată la Imperiul Rus; b. Congresul de la Paris (1856), care atribuia sudul Basarabiei și gurile Dunării Principatelor Române; c. Congresul de la Berlin (1878), prin care Rusia prelua sudul Basarabiei de la România; d. Conferința de pace de la Paris (1919), prin care era recunoscută internațional unirea Basarabiei cu România; Conferința de pace de la Paris (1947), care întărea dreptul de posesie a URSS asupra Basarabiei, realizat în urma anexării din 1940 și 1944.

Atât Congresele de la Paris din 1856 și Berlin din 1878, cât și Conferința de Pace de la Paris din 1919 au demonstrat iremediabilitatea pozițiilor celor două părți în ceea ce privește Basarabia. În cele ce urmează vom dedica un bloc de articole bătăliilor diplomatice româno-sovietice din perioada interbelică, în care cele două părți, au apărat (România) sau contestat (Uniunea Sovietică), legitimitatea actului din 27 martie 1918.

Către începutul anului 1921 devenise clar ca procesul restabilirii relatiilor dintre lumea capitalista si Rusia Sovietica va capata un caracter stihiinic, iar economicul va fi prioritar în fața politicului. La 16 martie 1921, se încheia acordul economic dintre Marea Britanie si Rusia Sovietica. În acelasi proces s-au angrenat si cercurile politice din Italia si Cehoslovacia.

În cazul Rom‚niei, aceasta perspectiva era îngreunata de caracterul relatiilor politice sovieto-române. Insecuritatea frontierei sale orientale, contestata de guvernul sovietic, si problema tezaurului constituiau elemente de mare pondere În determinarea evolutiei situatiei internationale a României într-o directie nefavorabila consolidarii ei politice si economice. Mai grav era, însa, faptul ca aceasta situatie, în raport cu obiectivele politicii externe sovietice fata de România, a devenit precara si fara perspective de ameliorare, daca luam în considerare noul cadru al pozitiei externe. Primele manifestari ale acestei politici nu au întârziat sa apara imediat dupa nota de protest din 1 noiembrie 1920.

Într-un interviu acordat ziarului „Dimineata”, A. Manuilski, vice-presedintele delegatiei sovietice la tratativele de pace sovieto-polone, a declarat ca Rusia Sovietica nu are nici un interes sa atace România, care i se pare redutabila ca forta armata si situatie defensiva pe Nistru. „Dar noi ne consideram în conflict cu România care a anexat în mod ilegal Basarabia, nu recunoastem Conventia care ratifica legitimitatea României asupra Basarabiei si cerem în aceasta problemă plebiscit, cu evacuarea prealabila a provinciei de trupele si autoritatile române”, încheia diplomatul sovietic.

Pozitia guvernului sovietic fata de problema basarabeana apare transant în dispozitia lui V.I. Lenin privind editarea hartii „Partea Europeana a Federatiei Ruse”. Considerând ca teritoriul dintre Nistru si Prut a fost ocupat în anii razboiului civil si interventiei militare straine, liderul de la Kremlin a dat indicatii sa se arate pe harta ca „Basarabia este si în prezent parte componenta a statului sovietic”. Din acel moment si pâna în anul 1940, Basarabia se hasura pe hartile geografice sovietice cu culoarea rosie, având inscriptia „ocupata provizoriu de trupele române”.

Constatând revenirea Rusiei Sovietice la vechea politica intransigenta fata de România, nu putem sa nu aratam cât de justificat a fost sfatul dat de O'Grady lui N. Ciotori cu ocazia tratativelor de la Copenhaga. Diplomatul englez s-a pronuntat pentru încheierea cât mai rapida a unui tratat cu Sovietele, pentru ca îndata ce ele vor ajunge la acorduri cu unele din puterile europene, pacea cu România nu le va mai fi de nici un folos si, în consecinta, îsi vor modifica întreaga politica.

În perioada 24 februarie - 1 noiembrie 1920, guvernul sovietic, din cauza dificultatilor sale externe, fusese, într-adevăr, animat de o mare dorinta de finalizare a tratativelor cu România. Dar odata cu irosirea acestei ocazii s-a mai ratat un moment: dispozitia, nedisputata pâna atunci la Moscova, de a vedea în autodeterminarea provinciilor periferice o dogma a revolutiei ruse. Conceptia diplomatiei românesti, potrivit careia statul sovietic nu era succesorul politicii externe a regimului tarist si, ca o consecinta a acestui fapt, speranta ca principiile noi afirmate de documentele programatice sovietice s-ar fi putut întâlni fericit cu cele care calauzeau politica românească, se vedeau astfel serios pereclitate.

Noile realitati internationale au dus la abandonarea teoriei autodeterminarii de catre regimul sovietic, ea fiind sprijinita de Soviete doar acolo unde era îndreptata împotriva Puterilor Aliate, spre exemplu, în Turcia si Persia. Acolo unde interesele politice ale Rusiei Sovietice erau vitale, cum era cazul Finlandei, Poloniei, României, Ucrainei sau Georgiei, Moscova a luptat deschis împotriva acestui principiu.

Schimbarea atitudinii sovietice în problema Basarabiei a fost sesizata în timpul tratativelor sovieto-române de la Varsovia (22 septembrie - 25 octombrie 1921). Interpelat de grupul parlamentar socialist în problema tratativelor de pace sovieto-române, Take Ionescu a expus Adunarii Deputatilor modul cum s-a ajuns la aceste negocieri. Potrivit relatarii sale, tratativele dintre cele doua parti durau din februarie 1920. Initial s-a acceptat ca loc de întâlnire orasul Reval, iar delegatia română avea instructiuni sa încerce o dezlegare generala a problemelor existente. Întâlnirea de la Reval nu a mai avut loc. Abtinerea de la o întâlnire si o eventuala întelegere cu Rusia Sovietica trebuie privita prin prisma aliantelor pe care România si le-a creat în aceasta perioada.

În timp ce Anglia si Italia mergeau pe calea unei apropieri de Moscova, Franta a continuat aceeasi linie intransigenta trasata de Al. Millerand la 20 iunie 1920, prin care „recunoasterea statului sovietic se va face odata cu asumarea din partea sa a responsabilitatii pentru angajamentele predecesorilor sai fata de guvernele straine”. În aceste conditii, diplomatia franceza a lansat ideea unui cordon sanitar care trebuia sa cuprinda statele limitrofe ale Rusiei Sovietice, România, legata de directivele politiciii externe franceze, a sustinut eforturile Frantei de a realiza acest proiect.

Catre aceasta perioada atât România cât si Rusia Sovietica adoptasera limbajul care a definit caracterul relatiilor sovieto-române în problema Basarabiei pe tot parcursul perioadei interbelice. Pentru România primordiala era solutionarea problemelor secundare în chestiunea Basarabiei, deoarece o socotea definitiv transata în favoarea sa. Partea română se lovea însa de refuzul de principiu al guvernului sovietic de a recunoaste aceasta realitate. Rusia Sovietica contesta legitimitatea Unirii Basarabiei cu România, pretinzând solutionarea acestei probleme prin tratative bilaterale.

Atitudinea în cauza a guvernului sovietic avea sa fie constatată cu regret de delegatia româna, condusa de C. Filality, înca de la prima sedinta a tratativelor sovieto-române de la Varsovia. Reprezentantul sovietic L.M. Karahan a propus discutarea tuturor problemelor litigioase existente între cele doua parti. Conform planului sovietic ordinea de zi a viitoarei conferinte prevedea înainte de toate discutarea problemei Basarabiei si doar ca o anexa a acesteia, solutionarea altora ce decurgeau din acest fapt. Propunerea era conforma directivei din 21 august 1921, elaborata de V.I. Lenin special, cu ocazia tratativelor de la Varsovia.

Delegatul român a precizat de la începutul tratativelor ca România nici într-un caz si sub nici o forma nu acceptasa puna în discutie legalitatea sau caracterul definitiv al Unirii Basarabiei cu România. Relevanta este în acest sens informatia trimisa cu ocazia tratativelor Ministerului român de externe de C. Filality. Din mesajul sau reiese ca delegatul sovietic a insistat asupra chestiunii Basarabiei din cauza Ucrainei, pe care soarta provinciei nu putea sa n-o intereseze. Conform declaratiei lui L. Karahan, într-un limbaj tipic diplomatiei sovietice, era invocata reactia maselor din Ucraina fata de o eventuala lipsa de atitudine a delegatiei sovietice în ceea ce priveste Basarabia.

Sesizând atitudinea intransigenta a delegatiei române în problema Basarabiei, L. Karahan a prezentat adevarata oferta, pentru care delegatia sovietica a venit la Varsovia. El a declarat ca daca România consimte sa elimine pretentiile sale financiare fata de Moscova, Rusia Sovietica ar renunta la problema Basarabiei si cea a minoritatilor. Pentru a fi mai convingator în propunerea sa, delegatul sovietic a mai adaugat ca tezaurul nu mai este intact, fiind evacuat din Moscova în diferite orase când exista pericolul ofensivei lui Denikin, iar o parte a sa a fost pierdută. Partea româna a refuzat sa mai trateze în asemenea circumstante. C. Filality a declarat ca în situatia data întreruperea tratativelor este inevitabila. Delegatul sovietic a insistat însa asupra continuarii dialogului. Întâlnirea neoficiala dintre L. Karahan si C. Filality a elucidat cauzele acestor insistente. Rusia Sovietica dorea semnarea unei întelegeri prin care România sa ramâna neutra, pe baza de reciprocitate, în cazul unui conflict. L. Karahan a explicat ca guvernul rus trebuia sa prezinte poporului o compensatie oarecare în schimbul unor concesii României si credea suficienta o declaratie de neutralitate din partea ei pentru renuntarea la Basarabia: „Stim ca Basarabia va ramâne a voastra, recunostea delegatul sovietic, dar pentru a dobândi titlul de proprietate, care va va fi de mare folos mai târziu, trebuie sa platiti. Nu uitati ca din toate guvernele ruse noi suntem singurii capabili sa v-o dam. Nu suntem atât de naivi încât sa ignoram enormul vostru câstig în urma unei ratificari a situatiei realizate de un guvern rus si nu încerc sa neg ca vrem sa va facem sa platiti pretul. Iar acest pret este neutralitatea si concesii economice si financiare”.

Corespondenta dintre Take Ionescu si C. Filality cu ocazia tratativelor arata ca propunerile sovietice au fost respinse de primul. El vedea într-o întelegere de neutralitate cu Moscova o alianta limitata. Parerea lui L. Karahan că statul român ar avea vreun interes sa obtina de la guvernul sovietic recunoasterea Unirii Basarabiei cu România era considerată de Take Ionescu o speculatie politica.

În aceste conditii, atât partea sovietica cât si cea română au trecut prin formalitatea de a-si mentine drepturile asupra Basarabiei. Tratativele din 1921 de la Varsovia au fost importante prin schimbarea accentelor politicii sovietice fata de problema Basarabiei. Atât în timpul tratativelor din 1920, cât si a celor din 1921, ea era privita de Moscova ca una de oportunitate politica. În 1920, recunoasterea Basarabiei din partea Sovietelor ar fi putut fi obtinută în conditiile unui tratat prin care Rom‚nia ar fi recunoscut Rusia Sovietica. În 1921 aceasta recunoastere trebuia să includa un tratat de neutralitate, precum si abandonarea pretentiilor fata de tezaurul depozitat la Moscova. Asa cum România nu avea nici o intentie de a ataca statul sovietic, iar sansele de a recupera tezaurul erau minime, Bucurestiul ar fi renuntat la putin, în comparatie cu semnificatia interna si internationala pe care ar fi oferit-o recunoasterea formala de catre Rusia Sovietica a frontierei Nistrului.

Odată cu tratativele de la Varsovia, ultima manifestare de oportunism politic în problema Basarabiei, aceasta devenea pentru statul sovietic o chestiune de principiu. Acest fapt era grav deoarece concorda cu tendinta Rusiei Sovietice de a se afirma în relatiile internationale ca mare putere.