1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Anul 1924 este unul de referinţă în relaţiile sovieto-române, acest fapt fiind confirmat de derularea unor evenimente care au marcat natura relaţiilor între cele două ţări în perioada interbelică și mult după aceasta. În acest an s-au produs trei evenimente majore pentru evoluţia raporturilor dintre cele două ţări. Dacă Conferinţa de la Viena a purtat amprenta unei tentative de soluţionare diplomatică a problemei basarabene, aceasta s-a făcut doar pentru a justifica ulterior celelalte două acţiuni: crearea în stânga Nistrului a Republicii Autonome Sovietice Moldovenești şi „insurecția” de la Tatarbunar. Pentru a înțelege complexitatea abordării politico-diplomatice și militare a Moscovei față de România, este nevoie de o precizare legată de esenţa statului sovietic.

În ochii Europei, URSS apărea în două ipostaze ce făceau să confirme parcă existenţa a două state sovietice: pe de o parte, Internaţionala comunistă (Komintern) care predica revoluţia mondială, provoca revolte, cerea boicot economic, instiga la greve şi sabotaje, iar pe de alta - Uniunea Sovietică, înalta parte contractantă care căuta alianţe politice şi nu trata decât cu guverne stabile şi puteri economice viabile. În realitate însă, nu era vorba decât de două fațete complementare, subordonarea Kominternului intereselor politicii externe sovietice fiind un fapt demonstrat şi recunoscut în perioada interbelică. Evenimentele desfăşurate cu ocazia Conferinţei de pace de la Viena justifică pe deplin această supoziție.

La începutul anului 1924, în perioada premergătoare Conferinţei, în cadrul Uniunii Sovietice a fost organizată o puternică mişcare publică antiromânească faţă de problema Basarabiei. La 2 martie 1924, la Moscova, în localul teatrului „Mozaic” a avut loc un miting a 800 de basarabeni refugiaţi pe teritoriul URSS care au protestat împotriva „ocupării nelegitime” a Basarabiei de către România. Participanţii la miting au cerut crearea unei Republici Sovietice Socialiste Moldoveneşti şi unirea ei cu Uniunea Sovietică.

Ideea creării unei republici moldoveneşti era tot mai operantă în vârfurile politice de la Moscova, însă această metodă nu era solitară în arsenalul Kominternului. Crearea unor statalităţi artificiale de natură să destabilizeze situaţia internă în ţările vecine este valabilă şi în cazul Republicii Carelia faţă de Finlanda şi a Republicii Belarus vizavi de Polonia. Vehicularea ideii unei republici moldoveneşti în ajunul conferinţei sovieto-române nu era gratuită. Ruperea tratativelor de la Viena era un lucru sigur în viziunea Moscovei, luând în considerare faptul că ideea plebiscitului pe care Uniunea Sovietică dorea s-o impună în soluţionarea problemei Basarabiei nu va fi acceptată de partea română din multiple consideraţii la care vom reveni ulterior.

Eşuarea Conferinţei de la Viena trebuia să justifice atât crearea „Republicii Moldoveneşti” pe stânga Nistrului, cât şi tentativa de soluţionare armată a problemei Basarabiei din toamna anului 1924. Acest lucru a devenit posibil datorită imaginii defavorabile create României în problema Basarabiei de propaganda sovietică în interiorul URSS şi în unele cercuri europene, lăsându-se impresia eşuării dorinţei statului sovietic de a soluţiona democratic problema Basarabiei din cauza atitudinii României.

Cu această ocazie, presa din Moscova a declanşat o campanie înverşunată împotriva României. Oficiosul „Izvestia” afirma într-un editorial că „anexarea” Basarabiei de către România este împotriva dreptului istoric, menţionând că generalul Averescu, la 5 martie 1918, a semnat cu împuternicitul sovietelor, Racovski, un tratat de pace prin care România se obliga să evacueze Basarabia în două luni: „Cu toate acestea, arăta cotidianul, România a procedat la anexarea Basarabiei printr-un şantaj politic, prin violenţa cea mai grosolană şi prin falsificarea de documente”.

În absenţa unei libertăţi reale a cuvântului şi presei în cadrul Uniunii Sovietice, afirmaţiile de mai sus nu puteau reflecta decât punctul de vedere al guvernului sovietic în problema Basarabiei. În acelaşi număr al ziarului moscovit era prezentată o corespondenţă din Harkov, capitala de atunci a RSS Ucraineană, prin care se arăta că aici a sosit un grup de refugiaţi basarabeni care povestesc despre „samavolniciile” autorităţilor române în Basarabia care întreprind românizarea provinciei: „Gândul unei realipiri a Basarabiei cu Ucraina Sovietică domina spiritul tuturor claselor sociale indigene fără deosebire de naţionalitate”, conchidea semnatarul corespondenţei.

O altă manifestare antiromânească s-a desfăşurat la 13 martie 1924 la Moscova, unde un miting al „basarabenilor” a adoptat „Declaraţia către popoarele lumii” şi textul unei alte declaraţii către delegaţia sovietică la Conferinţa de pace de la Viena, alcătuită în baza multiplelor hotărâri şi rezoluţii ale mitingurilor şi adunărilor „basarabenilor” şi locuitorilor din partea stângă a Nistrului. Manifestanţii au cerut guvernului sovietic apărarea drepturilor „poporului basarabean” la Conferinţa de la Viena, retragerea imediată a trupelor române din provincie şi crearea, în cadrul Uniunii Sovietice, a RSS Moldovenești.

O adunare a „refugiaţilor basarabeni” a avut loc şi la Harkov, la 21 martie 1924. Aceasta a cerut guvernului sovietic să obţină la Conferinţa de la Viena retragerea trupelor şi administraţiei române din Basarabia şi dreptul la autodeterminare a poporului basarabean prin crearea unei republici muncitoreşti – ţărăneşti sovietice moldoveneşti. Adunarea de la Harkov a ales o delegaţie care urma să fie trimisă la Viena pentru a înmâna o declaraţie delegaţiei sovietice la Conferinţă.

Actul final al uneltirilor antiromâneşti al Kominternului s-a jucat la Viena, unde la 23 martie 1924 a avut loc o demonstraţie de protest împotriva „dominaţiei” polone în Galiţia şi a celei române în Basarabia. La această demonstraţie au luat parte în jur de o mie de „refugiaţi” ucraineni şi basarabeni şi un grup de austrieci. Delegaţia, împuternicită de demonstraţie, a înaintat lui N.N. Krestinski, şeful delegaţiei sovietice la viitoarele tratative, un memorandum prin care cerea evacuarea trupelor şi administraţiei române din Basarabia. Se formula, pentru prima oară într-o astfel de manifestaţie, cererea de organizare a unui plebiscit în Basarabia.

Conferinţa de la Viena a fost precedată şi de o susţinută campanie de presă în statele revizioniste, net ostilă României, care prin cotidianele „Der Tag”, „Berliner Borsen Zeitung”, „The Observer” au încercat să prezinte România Mare ca pe o creaţie a tratatelor de pace şi care a „anexat” prin forţa armelor teritorii „străine” ce nu-i aparţinuseră niciodată.

În asemenea circumstanţe, perspectiva tratativelor sovieto-române apărea destul de incertă, conjunctura internaţională fiind, în ajunul conferinţei, defavorabilă României. Incertitudini existau însă şi în cercurile politice de la Bucureşti unde, în cursul discuţiilor asupra programului şi directivelor ce urmau a fi operate la Conferinţa de la Viena, s-au formulat două propuneri. Prima, sprijinită direct de Ionel I.C. Brătianu, primul ministru al României, şi acceptată, în cele din urmă, cerea rezolvarea totală şi definitivă a chestiunii Basarabiei. Numai după recunoaşterea alipirii ei la România de către guvernul sovietic, delegaţia română urma să procedeze la studierea celorlalte probleme. Cealaltă propunere, susţinută între alţii şi de unii lideri basarabeni ai opoziţiei, prevedea începerea tratativelor cu alte chestiuni, în care să fie sesizat spiritul conciliant al părţii române, iar după aceasta să se discute problema Basarabiei.

Faptul că s-a adoptat prima opţiune constituie dovada că dezacordul în felul de a privi chestiunea Basarabiei era echivalent cu zădărnicirea conferinţei, deoarece un atare dezacord ar fi pus tratativele pe un teren pe care România refuza categoric să-l accepte. În instrucţiunile date delegaţiei române la Conferinţă, Brătianu a insistat asupra despărţirii problemei Basarabiei de aceea a tezaurului, conform tratativelor de la Lausanne. Primul ministru român arăta că buna vecinătate între cele două ţări nu poate exista fără fixarea graniţei, iar fixarea graniţei însemna recunoaşterea Basarabiei, iar asupra acestei probleme nu mai puteau fi discuţii. În eventualitatea propunerii unui plebiscit din partea sovietică, delegaţia română urma să arate că acesta ar perturba pacificarea Basarabiei, acceptarea plebiscitului contrazicând România faţă de aliaţi prin repunerea în discuţie a problemei Basarabiei după ce aceştia au recunoscut legitimitatea Unirii.

Deşi pentru partea română obiectivul Conferinţei de la Viena părea clarificat, evenimentele ce s-au derulat în ajunul tratativelor sovieto-române dădeau prea puţine speranţe într-un sfârşit favorabil al convorbirilor. Această situaţie era previzibilă luând în considerare faptul că cele două părţi au privit în mod diferit necesitatea Conferinţei de la Viena. Dacă pentru România problema Basarabiei era una închisă, primordială fiind sarcina încheierii unui tratat ce ar fi consfinţit această realitate, Uniunea Sovietică venea la Viena cu scopul de a repune în discuţie această problemă.

În istoriografia română s-a vehiculat ideea că, recunoscută de puterile europene, URSS s-a folosit de Conferinţa de la Viena ca de un mijloc de propagandă. Judecată prin prisma anului 1924, această afirmaţie reflectă doar parţial realitatea, recunoaşterea guvernului sovietic fiind momentul care a permis statului sovietic aplicarea vechiului program expansionist de politică externă.

Confruntată cu posibilitatea unei izolări diplomatice în problema Basarabiei, România a fost nevoită să caute soluții proprii în perspectiva viitoarelor relații cu Rusia Sovietica. Începutul acestei politici a fost vizita primului-ministru român Ionel I. C. Brătianu din iunie 1922 la Paris, unde se încheia o convenție formală franco-română ce prevedea asistența Parisului în eventualitatea unui atac de peste Nistru. Ținând cont de faptul că Marea Britanie, prin propunerea lui D. Lloyd George, nu renunțase la ideea soluționării problemei frontierelor europene ale Rusiei Sovietice și dorea să folosească, în acest scop, apropiata conferință de la Haga, intenția diplomației româneşti de a-și asigura sprijinul Franței era explicabilă. Faptul că a obținut acest sprijin se datorează în mare parte schimbărilor intervenite în politica externă franceză care, după semnarea tratatului de la Rapallo și slăbirea alianței cu Anglia, consta într-o relație cât mai strânsă cu Polonia și statele Micii Înţelegeri.

În același timp, reîntors de la Genova, I.I.C. Brătianu a ținut să precizeze în fața Corpurilor Legiuitoare poziția României față de Rusia Sovietică. El a arătat că în chestiunea rusă, România avea doua interese. Primul era siguranța frontierei sale la Nistru, granița firească și națională a Basarabiei. Cealaltă era o obligaţie de dreptate și moralitate internațională și prevedea restituirea tezaurului național depus la Moscova. Primul-ministru român a ținut să precizeze că oricare ar fi situația internă a Rusiei, România o va respecta, însa, la rândul său, nu va tolera un amestec străin în viața sa politică și socială, nici prin agresiuni violente, nici prin propaganda subversivă.

Contactele diplomatice româno-sovietice vor fi reluate la conferința de la Haga (15 iunie - 20 iulie 1922). Delegaţia română a prezentat cu această ocazie o justificare a pretențiilor sale financiare faţă de Rusia Sovietică, care se ridicau la suma de 14.556.000.000 franci-aur. Acestea cuprindeau atât bunurile Băncii Naţionale, cât și valorile „pierdute’’ în tranzit prin Rusia sau predate trupelor ruse în timpul războiului, care urmau a fi plătite de Rusia în baza unor înțelegeri speciale.

În cadrul tratativelor, la 19 iulie 1922, M. Litvinov adresa delegației române propunerea de a participa la lucrările conferinței de dezarmare ce urma să se desfăşoare la Moscova. Partea română a fost de acord cu această inițiativă, dar considera ca un prim pas în realizarea unei înțelegeri privind dezarmarea, recunoașterea situației actuale a frontierelor dintre cele două state.

Moscova a perceput această declarație ca un răspuns negativ, deoarece considera că problema frontierelor, fiind la fel de importantă ca cea privind dezarmarea, nu poate fi soluționată decât în contextul unei soluționări generale a problemelor sovieto-române. M. Litvinov a declarat în acest sens că: „România a ocupat forțat Basarabia fără consimțământul Rusiei, iar în acest sens între cele două părți nu a existat un tratat similar celui franco-german privind Alsacia și Lorena”. Adjunctul comisarului sovietic de externe nu contesta faptul că Basarabia va rămâne României, dar în vederea fixării acestei situații el credea oportună necesitatea unor tratative bilaterale care trebuiau să ducă la stabilirea relațiilor normale între cele două țări.

Rusia Sovietică și-a arătat insistența în a obține acordul României pentru participarea la conferința de la Moscova și prin notele din 28 august și 27 octombrie 1922. Dar aceste inițiative au întâlnit refuzul părții române, care a condiționat procesul de dezarmare de necesitatea delimitării juridice clare a frontierei sovieto-române. Prin nota din 11 noiembrie 1922, partea sovietică arăta că din moment ce relațiile bilaterale nu pot fi normale fără o frontieră liniștită, ea considera că linia Prutului este cel mai indicat hotar între România și Rusia Sovietică, accentuând că: „Moscova nu recunoaște ocuparea Basarabiei, nici votul unei organizații naționaliste și nici acordul Marilor Puteri asupra acestui fapt”. În aceste condiții, România a refuzat să participe la lucrările Conferinței pentru dezarmare de la Moscova.

Ar fi firesc să ne întrebam de ce a dorit guvernul sovietic cu atâta insistență aderarea României la un tratat de neagresiune și dezarmare? Cu toate asigurările date de Bucureşti privind politica pacifistă a României față de vecinul de la Est, Rusia Sovietică continua să vadă un pericol în poziția României. Cercurile diplomatice de la Moscova acreditau ideea că partea română, neliniștită pentru soarta Basarabiei, refuza sa reia relațiile cu Rusia Sovietică, cautând sprijin în această problemă la puterile europene. Nota sovietică din 26 noiembrie 1922 adresată lui Ion G. Duca, ministrul român de externe, menționa că România este unicul vecin al Rusiei care nu dorește semnarea unui acord cu aceasta. Guvernul sovietic era tentat să vadă în această tendință un act de ostilitate din partea României care ar fi dorit astfel să-și păstreze libertatea de acțiune.

Cu prilejul conferinței de la Lausanne (20 noiembrie 1922 - 24 iulie 1923), consemnăm o nouă rundă de tratative sovieto-române. Corespondența dintre Gh. Cicerin, șeful delegației sovietice, și M. Litvinov, devenită accesibilă datorită cercetărilor istoricilor Em. Bold si I. Seftiuc, oferă date relevante despre tratativele avute de Gh. Cicerin cu C. Diamandy privind problema Basarabiei.

Documentele diplomatice consemnează că la această fază a tratativelor s-a schimbat și atitudinea guvernului român față de perspectiva relațiilor sovieto-române. Gh. Cicerin arăta în prima sa scrisoare către M. Litvinov că la prima întrevedere cu C. Diamandy a constatat o poziție favorabilă a părții române față de propunerile sovietice anterioare privind anularea reciprocă a pretențiilor sovietice asupra Basarabiei și a pretențiilor româneşti asupra tezaurului. El credea, însă, că oferta făcută de Karahan lui Filality la Varșovia aparținea unui moment depășit, când pozițiile internaționale ale Rusiei Sovietice nu erau încă consolidate. În viziunea sa, existau două posibilități prin care puteau evolua în viitor relațiile sovieto-române. Prima prevedea încheierea unui acord pe un termen stabilit, cu păstrarea tuturor problemelor deschise, revendicările anterioare păstrându-și valabilitatea. A doua posibilitate era un acord asupra tuturor problemelor. Dar în acest caz el trebuia să aibă ca rezultat o altă viziune a întregii politice externe româneşti, fără acțiuni antisovietice, după cum dealtfel Gh. Cicerin credea și poziția adoptata de delegația româna la Lausanne.

Afirmațiile lui Gh. Cicerin, deși făcute în 1922, sunt extrem de importante pentru a urmări politica promovată de diplomația sovietică față de România în perioada interbelică. Moscova a alternat cu regularitate în relațiile sale cu vecinul său aceste două forme de tratat. La momentul oportun vom consemna că deși Uniunea Sovietica a socotit prioritară semnarea unui tratat care ar fi lăsat deschisă problema Basarabiei, în momentele de oportunism politic, ea a fost de acord asupra unui tratat general privind problemele sovieto-române.

După cum arăta I.G. Duca în raportul preliminar prezentat Corpurilor Legiuitoare româneşti, delegația sovietică, într-o sedință publică a conferinței de la Lausanne, a făcut o propunere oficială României pentru tratative în vederea soluționării problemelor pendinte dintre cele două părți. Însă chiar și în aceste condiții, Moscova nu mai era dispusă să trateze problema Basarabiei în termenii formulați anterior. În viziunea lui Gh. Cicerin un acord între cele două părți presupunea înclinarea punctului de vedere românesc în problema Strâmtorilor, socotit la Moscova profund antisovietic, într-o direcţie favorabilă acesteia. Problema Basarabiei era din nou folosită de diplomația sovietică ca mijloc de presiune asupra României. Aceasta atitudine mai are însa o explicaţie: dificultățile apărute ca rezultat al recunoașterii internaționale a statului sovietic de către principalele puteri europene, aspect asupra căruia am insistat în articolele anterioare.

Japonia şi România erau singurele state limitrofe cu Uniunea Sovietică care nu restabiliseră relaţiile cu guvernul sovietic. Întârzierea recunoaşterii era condiţionată de soluţionarea prealabilă a problemelor în suspensie. Spre deosebire de celelalte state care au stabilit relaţii normale cu URSS, problemele care divizau Uniunea Sovietică pe de o parte, de Japonia şi de România, pe de alta, erau înainte de toate politice şi teritoriale.

Recunoaşterea URSS de către România era condiţionată de problema Basarabiei. Influenţat de Londra, guvernul de la Bucureşti a adresat Moscovei la 16 ianuarie 1924 o notă prin care făcea cunoscută dorinţa de reluare a relaţiilor diplomatice, cerând precizarea ansamblului problemelor ce urmau a fi discutate. Răspunsul sovietic exprima dorinţa de a discuta toate chestiunile şi propunea alegerea locului pentru tratative. În urma unor schimburi de note, cele două părţi au convenit să stabilească pentru viitoarele tratative româno-sovietice oraşul Viena, luând în consideraţie disponibilitatea guvernului austriac de a accepta convocarea unei conferinţe sovieto-române pe teritoriul său.