Preocuparea de bază a diplomației românești după conferința de la Varșovia a fost tentativa soluționării problemei frontierelor sale orientale în cadrul frontului comun, pe care puterile europene doreau să-l creeze, în vederea reluării raporturilor cu Rusia Sovietică, la conferința de la Genova (10 aprilie - 19 mai 1922). Conferința constituia o noutate în viața internațională, deoarece la Genova urmau să se întâlnească față în față două concepții, două lumi. Nu era vorba de concepții opuse asupra unor chestiuni teritoriale sau economice, constatate cu alte ocazii, ci asupra însuși fundamentului statelor, de un conflict ideologic inexistent până la acel moment în relațiile internaționale. Pe de o parte era Rusia Sovietică, iar pe de alta statele europene capitaliste. Ambele părți își doreau o conlucrare economică, dar vedeau diferit acest lucru. Statele europene, prin rezoluția conferinței de la Cannes (6 ianuarie 1922), stabileau un front relativ omogen în perspectiva reluării raporturilor cu Rusia Sovietică.
Acceptând ideea unei conferințe internaționale, statul sovietic și-a propus drept scop spargerea acestui bloc. În instrucțiunile date delegației sovietice, Vladimir I. Lenin arată că „există în rândurile burgheziei o aripă pacifistă cu care trebuie de contactat și chiar de colaborat, însă, chiar și în aceste condiții, trebuie să oferim fiecăruia în parte condiții mai avantajoase decât consortiumului”.
În declarațiile făcute la Berlin, în drum spre Genova, Gh. Cicerin, șeful delegației sovietice și Comisar de Externe, relevă mai amplu intențiile cu care delegația sovietică mergea la conferință. În viziunea sa, Rusia Sovietică era dispusă să admită sprijinul oricărui stat european pentru relansarea economiei sale. Dar ea înțelegea să-și păstreze libertatea de a încheia convenții cu fiecare în parte. În orice caz, Moscova se opunea proiectului unui sindicat internațional pentru refacerea Rusiei, așa cum a fost propus la Cannes. După părerea lui Cicerin, un asemenea bloc pereclita libertatea de mișcare a Rusiei care înțelegea să discute cu fiecare stat în parte garanțiile și condițiile pentru conlucrare.
Care erau speranțele României în legătură cu viitoarele tratative de la Genova? Chestionat de presa română asupra poziției delegației de la București în chestiunea rusă, C. Diamandy a declarat că partea română nu va accepta în niciun caz discuții asupra problemei Basarabiei, dacă ea mai exista. Asupra acestei probleme, din punctul său de vedere, nu numai guvernul Brătianu, dar orice guvern existent în România nu va accepta să trateze. Delegația română aștepta de la Conferință și soluționarea problemei tezaurului depozitat la Moscova. Dar nu în ultimul rând, România dorea să ridice la Genova chestiunea incidentelor de la granița basarabeană, care aduceau un grav prejudiciu securității sale în regiune, îngreunând procesul de integrare a Basarabiei.
Chiar dacă nu admitea discutarea problemei Basarabiei, Ionel I.C. Brătianu venea la Genova cu speranța soluționării ei în contextul celor legate de Rusia Sovietică. Reflectând asupra acestei posibilități, presa europeană scria că Sovietele nu erau legate de România în privința Basarabiei, dar realipirea ei a fost recunoscută și sancționată de marile puteri prin convenția de la 28 octombrie 1920. „Le Petit Parizien” menționa că din moment ce protocolul basarabean nu era opozabil Sovietelor, iar puterile aliate se angajaseră irevocabil în problema Basarabiei, Rusia Sovietică era nevoită, dacă dorea să fie recunoscută, să adere la convenția basarabeană. Cotidianul parizian se întreba dacă pentru a exlude riscurile, puterile europene vor face din această adeziune una din condițiile pentru recunoașterea și restabilirea relațiilor cu Moscova.
Cel puțin în prima etapă a conferinței de la Genova, delegația română, datorită eforturilor lui I. I.C. Brătianu, a reușit să obțină din partea participanților la tratative acest lucru. Faptul este confirmat de discuțiile privind proiectul de Memorandum, care urma să fie prezentat de statele occidentale Rusiei Sovietice. În ședința din 29 aprilie 1922 a subcomisiei care se ocupa de problema rusă, primul ministru român a propus un amendament la articolul I în care să se insiste asupra respectării status-quo-ului teritorial. I.I.C. Brătianu menționa că statele europene au fost invitate la Genova în baza tratatelor existente, fiind vorba nu de recunoașterea unui tratat, cum este cazul României, ci a unei realități. Atât D. Lloyd George, cât și L. Barthou, au fost de acord cu interesele speciale ale României, cu atât mai mult cu cât ele corespundeau tendințelor generale de menținere a integrității teritoriale. Astfel, amendamentul lui I. I.C. Brătianu era inclus în textul Memorandumului.
Pentru România acest lucru avea o dublă importanță. În primul rând, prin Memorandumul înaintat delegației sovietice, toate statele prezente la Genova recunoșteau drepturile României asupra Basarabiei, după ce anterior ele fuseseră recunoscute de puterile aliate. Mai important era faptul că, pe lângă întărirea acestor drepturi României, Memorandumul le întroducea în ansamblul condițiilor impuse de Europa, plasându-le astfel într-un cadru impunător. Se constată în acest sens o incontestabilă manifestare a spiritului de solidaritate a statelor participante la conferința de la Genova. Luând în considerare atitudinea adoptată de Rusia Sovietică la tratativele de la Genova față de problemele teritoriale, această solidaritate nu era lipsită de importanță.
La 11 aprilie 1922, în timpul primei ședințe a primei comisii a conferinței, Gh. Cicerin a făcut o declarație prin care a protestat împotriva includerii României în subcomisia privind problemele ruse. El a estimat că România, la momentul dat, „ocupă prin forță Basarabia, care anterior fusese teritoriu rus, iar acum era al Ucrainei”. Cu același ton, delegatul sovietic a contestat și Japoniei dreptul de a participa la discuțiile privind problemele ruse. Astfel, după cum declara și ziarul „Adevărul” din 19 aprilie 1922, Rusia Sovietică a dorit să transforme conferința, hotarâtă la Cannes a fi economică, în una politică.
Declarația sovietică a provocat un interes viu asupra problemei Basarabiei în rândurile reprezentanților mass-mediei și opiniei publice internaționale. Informația privind această problema era extrem de superficială, ziariștii străini cerând permanent date despre natură conflictului sovieto-român. Presă italiană și cea franceză au acordat spații largi polemicii dintre delegațiile celor două state privind problema Basarabiei, estimând că declarația lui Gh. Cicerin ar putea constitui motivul celor mai grave conflicte.
Eforturile României de a soluționa problema Basarabiei în contextul politicii generale a statelor europene la Genova au fost puternic afectate de semnarea la 16 aprilie 1922 a tratatului dintre Germania și Rusia Sovietică. Tratatul de la Rapallo, prin care cele două țări reluau relațiile diplomatice și comerciale, a oferit Moscovei o altă perspectiva pentru viitoarele tratative de la Genova, iar consecințele sale nu vor întârzia să apară.
La textul memoriului, trimis de participanții la tratative la 2 mai 1922, delegația sovietică a replicat că este surprinsă să vadă în conținutul său, înainte de toate, clauze politice. Gh. Cicerin găsea artificială formularea punctului 13 al memoriului referitor la raporturile dintre România și Rusia. Diplomatul sovietic consideră această chestiune parte a problemelor politice și teritoriale existente între cele două părți, care nu putea fi soluționată decât în mod bilateral.
În condițiile când tentativa unei soluționări generale a problemei ruse a eșuat lamentabil în urma semnării acordului sovieto-german, D. Lloyd George a înaintat propunerea încheierii unui acord de neagresiune, prin care s-ar respecta frontierele existente la momentul respectiv. Partea sovietică și-a arătat din nou rezervele. V.I. Lenin, în scrisoarea din 14 mai 1922, recomandă delegației sovietice să folosească la maxim modul cum a formulat D. Lloyd George problema frontierelor orientale ale Poloniei și României, pentru a arăta că acestea sunt obstacole serioase în pacificarea zonei. Conform acestor indicații, Gh. Cicerin a declarat la 17 mai 1922, în ședința ce examina proiectul acordului de neagresiune, că delegația sovietică acceptă ideea de neagresiune în condițiile soluționării problemelor teritoriale. Însă, chiar și în aceste condiții, problemele teritoriale trebuiau să vizeze numai Rusia și vecinii săi. Referindu-se la esența acordului, șeful delegației sovietice arată că dacă pactul are ca idee principiul respectării integrității teritoriale, acest fapt nu presupune și respectul status-quo-ului. Respectarea frontierei existente între Ucraina și România, în viziunea Moscovei, nu era similară cu recunoașterea integrității teritoriale a României, adică recunoașterea alipirii Basarabiei.
Pactul de neagresiune încheiat la Genova, care avea o valabilitate de opt luni, trebuia să ducă, între altele, conform părerii lui D. Lloyd George, la o soluționare definitivă a problemelor teritoriale europene ale Rusiei. Privit din perspectiva declarației lui Gh. Cicerin din 17 mai 1922, pactul a fost un compromis al diplomației britanice care venea să confirme creșterea prestigiului internațional al Rusiei Sovietice în urma semnării tratatului sovieto-german. D. Lloyd George a încercat la Genova o soluționare a problemei frontierelor Rusiei, ridicând problema Vilnei, a Galiției Orientale și a Basarabiei. Poziția delegației sovietice a zădărnicit realizarea acestor intenții, de aceea ministrul britanic, prin termenul de opt luni fixat în tratatul de neagresiune, vedea o perioada utilă în vederea susținerii unor tratative directe între regimul de la Moscova și statele vecine pentru a soluționa diferendele teritoriale. Deși prevedea respectul status-quo-ului, tratatul de neagresiune lasă deschisă problema Basarabiei. Rusia Sovietică se angaja să nu atace România în termenul fixat și să nu facă propagandă subversivă, însă nu recunoștea legitimitatea Unirii Basarabiei cu România.
Manevrele diplomatice de la Genova au arătat că nu era greu de prevăzut imposibilitatea obținerii recunoașterii Basarabiei de către Rusia Sovietică la aceste tratative. Din perspectiva posibilității reluării relațiilor cu guvernul sovietic, puterile europene, în special Anglia și Italia, nu ar fi dorit o ruptură cu Moscova pentru a-i impune revendicările românești.
Europa aștepta momentul oportun pentru a încheia acorduri cu Rusia Sovietică, iar unele state precum Anglia, Italia, Germania și Cehoslovacia aveau de acum semnate acorduri comerciale cu Moscova. Pactul de neagresiune, limitat la opt luni și înconjurat de numeroase rezerve, nu era pentru România o garanție suficientă de apărare, iar eforturile depuse de I.I.C. Brătianu la Genova pentru a crea un front comun în vederea recunoașterii formale a Basarabiei de către Rusia Sovietică au arătat că politica solidară a statelor europene nu inspiră încrederea presupusă.
