1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

De-a lungul anilor 1916-1917, Armata Română a pierdut foarte mulți oameni, dar a și cauzat pierderi adversarilor. Românii au luat mulți prizonieri austro-ungari și germani, iar în mai mic număr bulgari și otomani. Din rațiuni politice și militare, la fel ca în cazul celorlalte țări beligerante, România a recurs la internarea unui număr mare de civili care erau cetățeni ai Puterilor Centrale, dar și a multor cetățeni români considerați „nesiguri”, în special etnici bulgari și turci din Dobrogea, mai ales din Cadrilater. Pentru reconstituirea situației acestor categorii umane există surse oficiale, românești sau străine, documente militare sau ale Crucii Roșii, dar și informații din jurnale și memorii, precum și câteva lucrări care au meritul de a fi deschis o direcție de cercetare în ultimele două decenii.

Prizonierii de război Centrali și reglementările românești

În perioada neutralității, autoritățile militare române au încercat să se pregătească de război și în privința organizării lagărelor pentru prezumtivii prizonieri. Un serviciu de administrație pentru lagăre s-a constituit inclusiv prin imitarea modului de organizare din alte țări. Pe diferite căi au fost obținute informații privind organizarea lagărelor din Elveția, stat neutru, și Germania, țara care avea să se dovedească cel mai puternic adversar pentru România în anii 1916-1918.

Chiar în ziua intrării României în război, la 14/27 august 1916, regele Ferdinand I a aprobat Regulamentul asupra prizonierilor de război. Regulamentul avea la bază Convenția de la Haga, din 1907, pe care România o semnase în 1912.

Erau considerați prizonieri de război militarii din armatele inamice de uscat și din marină, precum și echipajele vaselor de comerț ale țărilor cu care România era în război. Persoanele care urmau trupele inamice – corespondenții ziarelor, cantinierii și furnizorii – puteau fi reținuți numai atunci când când comandamentul superior român decidea astfel. Prizonierii de război trebuiau tratați uman, nu trebuiau maltratați sau insultați niciodată. Atitudinea față de ei urma a fi în funcție de gradul lor, cu condiția de a-și declara identitatea reală. În materie de disciplină, prizonierilor li se aplicau legile și regulamentele în vigoare în Armata Română. Ei puteau fi închiși sau legați în caz de insubordonare. În cazul încercării de evadare sau a revoltei, militarii români puteau recurge la arme. Pedepsele disciplinare care li se aplicau erau cele prevăzute în regulamentele militare românești, potrivit gradelor deținute de cei în cauză. Crimele și delictele svârșite de prizonieri urmau a fi judecate și conform codului justiției militare. Libertatea de conștiință le era garantată prizonierilor, aceștia putând asista la ceremoniile religioase ale cultului lor.

După capturare, prizonierilor le erau luate armele, munițiile, hărțile și documentele militare, precum și toate obiectele întrebuințate pentru război, acestea intrând în proprietatea statului român. În schimb obiectele și banii personali rămâneau asupra prizonierilor sau se depuneau pentru păstrare, cu inventar, în vederea restituirii în momentul eliberării. Prizonierii de război erau interogați, se stabilea identitatea lor, datele fiind trecute într-un document nominal, unde erau notate și bunurile găsite asupra lor, precum și ce se întâmplase cu acestea. Formațiunile sanitare procedau identic în cazul prizonierilor răniți și bolnavi.

Separați după grad, ofițeri și asimilați acestora pe de o parte, subofițeri și trupă pe de alta, prizonierii erau constituiți în detașamente, apoi trimiși, pe jos sau pe calea ferată, spre zonele de internare. Pentru ofițerii capturați, comandantul suprem sau comandantul unei armate le putea permite acestora păstrarea sabiei, dacă dorea în mod deosebit onorarea lor. Autorizarea era nominală și se făcea prin ordine speciale, iar cazurile erau aduse la cunoștința Marelui Cartier General și a Ministerului de Război.

Prizonierii capturați urmau a fi depuși în depozite (lagăre) de internare, în localitățile pe care le stabilea Ministerul de Război. Lagărele erau instalate în clădiri militare sau în orice fel de localuri unde existau instalații sanitare. Preîntâmpinarea evadării era o condiție importantă atunci când erau stabilite locurile în care erau amplasate lagărele. Pentru serviciul interior și pază erau alcătuite instrucțiuni și programe de către comandantul lagărului resoectiv, în înțelegere cu comandantul garnizoanei.

În momentul sosirii prizonierilor în lagăr, aceștia erau înscriși într-un registru de administrație, unde erau trecute datele personale obținute după capturare și verificate în depozit, precum și ceea ce se întâmpla ulterior, adică internări în spital, evadări, moarte etc. Acestea date erau transmise la datele de 1 și 16 ale fiecărei luni Biroului de informații asupra prizonierilor din Ministerul de Război (vezi infra).

Prizonierii erau repartizați în interiorul lagărelor conform gradelor militare. În fiecare lagăr, ofițerii urmau să fie așezați în camere diferite de cele ale trupei. Soldații erau repartizați pe unități și camere ocupate. Dintre ocupanții unei camere era numit un șef, care era responsabil cu disciplina, cu preluarea și rezolvarea cererilor și reclamațiilor prizonierilor.

Obiectele și banii prizonierilor care erau păstrați în lagăr erau trecuți într-un registru. Cu banii depuși, comandanții lagărelor puteau autoriza cumpărarea de către prizonieri a bunurilor solicitate. Era interzistă cumpărarea băuturilor spirtoase.

Corespondența și coletele poștale primite sau trimise de prizonieri trebuiau să fie cenzurate în prealabil în lagăr. Dacă existau suspiciuni asupra corespondenței, piesele respective erau interzise sau confiscate.

Exista o alimentație diferită pentru ofițeri și trupă. Ofițerii mâncau la o popotă înființată special pentru ei, iar trupa la comun, potrivit alocației zilnice fixate în garnizoana respectivă. Ofițerii prizonieri primeau o soldă echivalentă cu cea existentă pe timp de pace, pentru gradele echivalente, în Armata Română. Din suma respectivă erau reținute costurile pentru hrana la popotă.

Ofițerii prizonieri puteau primi, în baza unor rapoarte favorabile ale comandanților de lagăre, aprobate de comandamentele corpurilor teritoriale, aprobarea de a circula în garnizoana unde se afla lagărul. Pentru aceasta era nevoie de un angajament de onoare, scris, conform căruia cel în cauză nu avea să evadeze și nici nu avea să ajute la evadarea unor camarazi.

Ofițerii prizonieri nu erau folosiți la muncă. În schimb trupa prizonieră putea fi utilizată – era de dorit ca aceasta să se întâmple zilnic – la activități de întreținere a lagărului, dar și la munci diverse. Potrivit meseriei fiecăruia, prizonierii puteau lucra în ateliere aflate în lagăr, puteau lucra în beneficiul statului, județelor sau comunelor, în fabrici sau ateliere particulare, pe moșii particulare, în agricultură îndeosebi acolo unde lipsea forța de muncă. Paza prizonierilor era asigurată de militari din garda lagărului respectiv. Pentru munca lor, prizonierii erau plătiți conform unor tarife fixate de autorități. Din banii primiți, două treimi erau reținuți pentru stat, iar o treime pentru folosul prizonierului.

Se mai stabilea că prizonierii bolnavi sau răniți, care în urma vindecării nu mai puteau fi folosiți în acțiuni militare, puteau fi trimiși în țările lor, cu angajamentul individual, în scris, de a nu mai lua armele împotriva României și aliaților acesteia, precum și de a se abține de la orice activitate militară pe parcursul războiului. De la această prevedere erau exceptați cei care, prin poziția, prin capacitățile lor, ar fi putut avea o influență asupra războiului.

Bunurile și sumele de bani ale prizonierilor decedați erau expediate familiilor acestora prin intermediul Biroului de informații asupra prizonierilor de război. Pentru prizonieri se întocmeau testamente și acte de stare civilă, conform normelor din Armata Română.

În cadrul Ministerului de Război funcționa un Birou de informații asupra prizonierilor de război. Atribuțiile acestei structuri priveau administrarea corespondenței Ministerului de Război cu privire la prizonieri; centralizarea și culegerea informațiilor referitoare la internări, mutări, decese, toate acestea urmând să fie trecute în foi matricole (pentru fiecare prizonier exista o foaie matricolă); pachetele și banii primiți sau trimiși de prizonieri; paza bunurilor și testamentelor rămase de la prizonierii morți sau găsite pe câmpul de luptă, trimiterea acestor obiecte și a testamentelor familiilor și celor interesați, măsurile amintite aplicându-se și prizonierilor eliberați pe cuvânt, schimbați sau evadați.

Biroul amintit centraliza și informațiile obținute de la trupele române combatante cu privire la inamicii căzuții pe câmpul de luptă, completa foile matricole cu privire la aceștia, identitatea lor fiind stabilită în baza actelor găsite asupra acestora sau după declarațiile altor prizonieri. După terminarea războiului, aceste foi matricole aveau să fie înaintate guvernelor inamice. Copii după foile matricole urmau să se păstreze în arhiva Ministerului de Război al României.

La datele de 1 și 16 ale fiecărei luni, Biroul de informații înainta Ministerului de Război situațiile numerice ale prizonierilor, pe lagăre, unde se precizau mutațiile numerice intervenite de la ultima raportare.

Preocuparea de bază a diplomației românești după conferința de la Varșovia a fost tentativa soluționării problemei frontierelor sale orientale în cadrul frontului comun, pe care puterile europene doreau să-l creeze, în vederea reluării raporturilor cu Rusia Sovietică, la conferința de la Genova (10 aprilie - 19 mai 1922). Conferința constituia o noutate în viața internațională, deoarece la Genova urmau să se întâlnească față în față două concepții, două lumi. Nu era vorba de concepții opuse asupra unor chestiuni teritoriale sau economice, constatate cu alte ocazii, ci asupra însuși fundamentului statelor, de un conflict ideologic inexistent până la acel moment în relațiile internaționale. Pe de o parte era Rusia Sovietică, iar pe de alta statele europene capitaliste. Ambele părți își doreau o conlucrare economică, dar vedeau diferit acest lucru. Statele europene, prin rezoluția conferinței de la Cannes (6 ianuarie 1922), stabileau un front relativ omogen în perspectiva reluării raporturilor cu Rusia Sovietică.

Acceptând ideea unei conferințe internaționale, statul sovietic și-a propus drept scop spargerea acestui bloc. În instrucțiunile date delegației sovietice, Vladimir I. Lenin arată că „există în rândurile burgheziei o aripă pacifistă cu care trebuie de contactat și chiar de colaborat, însă, chiar și în aceste condiții, trebuie să oferim fiecăruia în parte condiții mai avantajoase decât consortiumului”.

În declarațiile făcute la Berlin, în drum spre Genova, Gh. Cicerin, șeful delegației sovietice și Comisar de Externe, relevă mai amplu intențiile cu care delegația sovietică mergea la conferință. În viziunea sa, Rusia Sovietică era dispusă să admită sprijinul oricărui stat european pentru relansarea economiei sale. Dar ea înțelegea să-și păstreze libertatea de a încheia convenții cu fiecare în parte. În orice caz, Moscova se opunea proiectului unui sindicat internațional pentru refacerea Rusiei, așa cum a fost propus la Cannes. După părerea lui Cicerin, un asemenea bloc pereclita libertatea de mișcare a Rusiei care înțelegea să discute cu fiecare stat în parte garanțiile și condițiile pentru conlucrare.

Care erau speranțele României în legătură cu viitoarele tratative de la Genova? Chestionat de presa română asupra poziției delegației de la București în chestiunea rusă, C. Diamandy a declarat că partea română nu va accepta în niciun caz discuții asupra problemei Basarabiei, dacă ea mai exista. Asupra acestei probleme, din punctul său de vedere, nu numai guvernul Brătianu, dar orice guvern existent în România nu va accepta să trateze. Delegația română aștepta de la Conferință și soluționarea problemei tezaurului depozitat la Moscova. Dar nu în ultimul rând, România dorea să ridice la Genova chestiunea incidentelor de la granița basarabeană, care aduceau un grav prejudiciu securității sale în regiune, îngreunând procesul de integrare a Basarabiei.

Chiar dacă nu admitea discutarea problemei Basarabiei, Ionel I.C. Brătianu venea la Genova cu speranța soluționării ei în contextul celor legate de Rusia Sovietică. Reflectând asupra acestei posibilități, presa europeană scria că Sovietele nu erau legate de România în privința Basarabiei, dar realipirea ei a fost recunoscută și sancționată de marile puteri prin convenția de la 28 octombrie 1920. „Le Petit Parizien” menționa că din moment ce protocolul basarabean nu era opozabil Sovietelor, iar puterile aliate se angajaseră irevocabil în problema Basarabiei, Rusia Sovietică era nevoită, dacă dorea să fie recunoscută, să adere la convenția basarabeană. Cotidianul parizian se întreba dacă pentru a exlude riscurile, puterile europene vor face din această adeziune una din condițiile pentru recunoașterea și restabilirea relațiilor cu Moscova.

Cel puțin în prima etapă a conferinței de la Genova, delegația română, datorită eforturilor lui I. I.C. Brătianu, a reușit să obțină din partea participanților la tratative acest lucru. Faptul este confirmat de discuțiile privind proiectul de Memorandum, care urma să fie prezentat de statele occidentale Rusiei Sovietice. În ședința din 29 aprilie 1922 a subcomisiei care se ocupa de problema rusă, primul ministru român a propus un amendament la articolul I în care să se insiste asupra respectării status-quo-ului teritorial. I.I.C. Brătianu menționa că statele europene au fost invitate la Genova în baza tratatelor existente, fiind vorba nu de recunoașterea unui tratat, cum este cazul României, ci a unei realități. Atât D. Lloyd George, cât și L. Barthou, au fost de acord cu interesele speciale ale României, cu atât mai mult cu cât ele corespundeau tendințelor generale de menținere a integrității teritoriale. Astfel, amendamentul lui I. I.C. Brătianu era inclus în textul Memorandumului.

Pentru România acest lucru avea o dublă importanță. În primul rând, prin Memorandumul înaintat delegației sovietice, toate statele prezente la Genova recunoșteau drepturile României asupra Basarabiei, după ce anterior ele fuseseră recunoscute de puterile aliate. Mai important era faptul că, pe lângă întărirea acestor drepturi României, Memorandumul le întroducea în ansamblul condițiilor impuse de Europa, plasându-le astfel într-un cadru impunător. Se constată în acest sens o incontestabilă manifestare a spiritului de solidaritate a statelor participante la conferința de la Genova. Luând în considerare atitudinea adoptată de Rusia Sovietică la tratativele de la Genova față de problemele teritoriale, această solidaritate nu era lipsită de importanță.

La 11 aprilie 1922, în timpul primei ședințe a primei comisii a conferinței, Gh. Cicerin a făcut o declarație prin care a protestat împotriva includerii României în subcomisia privind problemele ruse. El a estimat că România, la momentul dat, „ocupă prin forță Basarabia, care anterior fusese teritoriu rus, iar acum era al Ucrainei”. Cu același ton, delegatul sovietic a contestat și Japoniei dreptul de a participa la discuțiile privind problemele ruse. Astfel, după cum declara și ziarul „Adevărul” din 19 aprilie 1922, Rusia Sovietică a dorit să transforme conferința, hotarâtă la Cannes a fi economică, în una politică.

Declarația sovietică a provocat un interes viu asupra problemei Basarabiei în rândurile reprezentanților mass-mediei și opiniei publice internaționale. Informația privind această problema era extrem de superficială, ziariștii străini cerând permanent date despre natură conflictului sovieto-român. Presă italiană și cea franceză au acordat spații largi polemicii dintre delegațiile celor două state privind problema Basarabiei, estimând că declarația lui Gh. Cicerin ar putea constitui motivul celor mai grave conflicte.

Eforturile României de a soluționa problema Basarabiei în contextul politicii generale a statelor europene la Genova au fost puternic afectate de semnarea la 16 aprilie 1922 a tratatului dintre Germania și Rusia Sovietică. Tratatul de la Rapallo, prin care cele două țări reluau relațiile diplomatice și comerciale, a oferit Moscovei o altă perspectiva pentru viitoarele tratative de la Genova, iar consecințele sale nu vor întârzia să apară.

La textul memoriului, trimis de participanții la tratative la 2 mai 1922, delegația sovietică a replicat că este surprinsă să vadă în conținutul său, înainte de toate, clauze politice. Gh. Cicerin găsea artificială formularea punctului 13 al memoriului referitor la raporturile dintre România și Rusia. Diplomatul sovietic consideră această chestiune parte a problemelor politice și teritoriale existente între cele două părți, care nu putea fi soluționată decât în mod bilateral.

În condițiile când tentativa unei soluționări generale a problemei ruse a eșuat lamentabil în urma semnării acordului sovieto-german, D. Lloyd George a înaintat propunerea încheierii unui acord de neagresiune, prin care s-ar respecta frontierele existente la momentul respectiv. Partea sovietică și-a arătat din nou rezervele. V.I. Lenin, în scrisoarea din 14 mai 1922, recomandă delegației sovietice să folosească la maxim modul cum a formulat D. Lloyd George problema frontierelor orientale ale Poloniei și României, pentru a arăta că acestea sunt obstacole serioase în pacificarea zonei. Conform acestor indicații, Gh. Cicerin a declarat la 17 mai 1922, în ședința ce examina proiectul acordului de neagresiune, că delegația sovietică acceptă ideea de neagresiune în condițiile soluționării problemelor teritoriale. Însă, chiar și în aceste condiții, problemele teritoriale trebuiau să vizeze numai Rusia și vecinii săi. Referindu-se la esența acordului, șeful delegației sovietice arată că dacă pactul are ca idee principiul respectării integrității teritoriale, acest fapt nu presupune și respectul status-quo-ului. Respectarea frontierei existente între Ucraina și România, în viziunea Moscovei, nu era similară cu recunoașterea integrității teritoriale a României, adică recunoașterea alipirii Basarabiei.

Pactul de neagresiune încheiat la Genova, care avea o valabilitate de opt luni, trebuia să ducă, între altele, conform părerii lui D. Lloyd George, la o soluționare definitivă a problemelor teritoriale europene ale Rusiei. Privit din perspectiva declarației lui Gh. Cicerin din 17 mai 1922, pactul a fost un compromis al diplomației britanice care venea să confirme creșterea prestigiului internațional al Rusiei Sovietice în urma semnării tratatului sovieto-german. D. Lloyd George a încercat la Genova o soluționare a problemei frontierelor Rusiei, ridicând problema Vilnei, a Galiției Orientale și a Basarabiei. Poziția delegației sovietice a zădărnicit realizarea acestor intenții, de aceea ministrul britanic, prin termenul de opt luni fixat în tratatul de neagresiune, vedea o perioada utilă în vederea susținerii unor tratative directe între regimul de la Moscova și statele vecine pentru a soluționa diferendele teritoriale. Deși prevedea respectul status-quo-ului, tratatul de neagresiune lasă deschisă problema Basarabiei. Rusia Sovietică se angaja să nu atace România în termenul fixat și să nu facă propagandă subversivă, însă nu recunoștea legitimitatea Unirii Basarabiei cu România.

Manevrele diplomatice de la Genova au arătat că nu era greu de prevăzut imposibilitatea obținerii recunoașterii Basarabiei de către Rusia Sovietică la aceste tratative. Din perspectiva posibilității reluării relațiilor cu guvernul sovietic, puterile europene, în special Anglia și Italia, nu ar fi dorit o ruptură cu Moscova pentru a-i impune revendicările românești.

Europa aștepta momentul oportun pentru a încheia acorduri cu Rusia Sovietică, iar unele state precum Anglia, Italia, Germania și Cehoslovacia aveau de acum semnate acorduri comerciale cu Moscova. Pactul de neagresiune, limitat la opt luni și înconjurat de numeroase rezerve, nu era pentru România o garanție suficientă de apărare, iar eforturile depuse de I.I.C. Brătianu la Genova pentru a crea un front comun în vederea recunoașterii formale a Basarabiei de către Rusia Sovietică au arătat că politica solidară a statelor europene nu inspiră încrederea presupusă.